În ultimele săptămâni, m-am concentrat pe dezvoltarea economică şi socială a SUA. Evident, trebuie să discutăm şi despre politica strategică a SUA. Politica internă tinde să fie mai dinamică decât politica strategică. Statele Unite sunt protejate în faţa unui atac terestru. Nici Canada, nici Mexic nu au abilitatea sau interesul de a începe un război terestru împotriva SUA. Astfel, ameninţarea numărul unu la adresa securităţii naţionale americane ar veni dinspre mare. Totuşi, strategia americană are o logică. Nu are logica ciclică a politicii interne, dar este conturată de necesităţile impuse de loc (n.r. geografie) şi de inamici.

Intrarea Americii în Primul Război Mondial a fost provocată de atacul german asupra navelor americane. În cel de-Al Doilea Război Mondial, motivul Washingtonului a fost acelaşi. Dacă Germania ar fi oprit liniile de aprovizionare dintre SUA şi Marea Britanie, ar fi putut izola şi ataca Marea Britanie oricând. Prin prezenţa în Atlantic şi stabilirea unei baze de operaţii în Marea Britanie, Germania ar fi ameninţat Coasta de Est. În Pacific, atacul japonez asupra Pearl Harbour, dacă s-ar fi dus în mod înţelept, ar fi obţinut căi de navigaţie din Hawaii până în Coasta de Vest şi ar fi permis Japoniei posibilitatea de a se impune acolo. Chiar şi Războiul Rece a fost iniţial unul maritim. Germania a fost clar linia de contact cu Uniunea Sovietică, însă liniile de aprovizionare esenţiale s-au întins din SUA  până în Europa, iar NATO ar fi putut fi zdruncinată de întruperea acelor linii de aprovizionare. De aceea, ruşii au dislocat submarine şi sisteme antinavă supersonice.

Nemţii (de două ori), sovieticii şi japonezii şi-au văzut apărarea statelor lor ca fiind zdruncinate într-un război maritim împotriva SUA. Eşecul german a dus la Ziua Z (n.r. Debarcarea din Normandia), eşecul sovietic a dus la imposibilitatea unei ofensive terestre sovietice în Europa, iar eşecul japonez a dus la Hiroshima şi ocupaţia americană a Japoniei. În fiecare dintre cazuri, capacitatea SUA de a menţine liniile de aprovizionare şi de blocare a atacurilor inamice au fost esenţiale pentru SUA şi economia lor şi, în fiecare dintre cazuri, strategia americană a fost construită pe rezilienţă. Unde securitatea SUA nu a fost în întregime în faţa unui risc maritim, au fost create bariere pentru blocarea puterilor inamice din a muta bunurile spre porturile din Atlantic şi Pacific. S-a înţeles că ameninţarea imediată ar putea fi puţin importantă comparativ cu ameninţarea pe termen-lung. Astfel, a fost esenţial să atace Germania – pentru prevenirea pe termen lung a ameninţării, în timp ce au menţinut forţele terestre combatante şi înainte ca ameninţarea maritimă să fie complet materializată. Acest lucru a fost esenţial şi în Pacific, împotriva Japoniei. Ar trebui să fie menţionat că în Vietnam, unde SUA nu au avut o strategie maritimă-terestră, lucrurile s-au terminat rău.

În Ucraina, există un element al acestei strategii. Rusia, dacă ar învinge Ucraina, ar fi la graniţa NATO şi ar putea ataca spre vest. SUA au o strategie de prevenire  –  cu costuri relativ mici privind victimele americane – a unor acţiuni ale Rusiei, puţin posibile, spre coasta Atlanticului. Acţiunea maritimă este folosită pentru a trimite înapoi forţele terestre. Aceasta a fost strategia folosită împotriva Uniunii Sovietice în Războiul Rece şi este acum folosită împotriva forţelor ruseşti în Ucraina. Prin folosirea acestei puteri maritime, există un element de confuzie semnificativ, care are obiectivul de a impune un element de risc forţelor terestre din propriul teritoriu. Este o strategie prea subtilă pentru a fi uşor observată.

Astfel, strategia navală a SUA în Ucraina are, în special, obiectivul de a restricţiona canalele maritime care ar facilita mişcări ruseşti – adică Marea Neagră şi Marea Baltică. Nu este chiar miezul strategiei americane per ansamblu.

Această strategie este mai degrabă testată cu China. Strategia primară a SUA este menţinerea controlului Pacificului şi menţinerea liniilor de aprovizionare ale aliaţilor pentru prevenirea unei deschideri pentru China. Strategia presupune aplicarea unor presiuni asupra Chinei astfel încât să o forţeze să îşi echilibreze şi reechilibreze forţele. De exemplu, ocuparea Taiwanului de către China nu este posibilă având în vedere timpul necesar ca o unitate de forţe să atingă coasta Taiwanului, timp în care s-ar afla în raza unui atac al SUA. Acest lucru limitează ameninţarea chinezească asupra coastei americane. Războiul maritim (şi aici includ şi aviaţia navală, aşa cum s-a întâmplat de la Al Doilea Război Mondial) combină două strategii, una care limitează mişcarea chinezilor pe mare, şi alta care permite posibilitatea ameninţării teritoriului chinezesc.

Chinezii ameninţă constant Taiwanul, însă până acum nu au făcut vreun pas în acest sens pentru că le este teamă de o intervenţie a Marinei SUA. Statele Unite au o forţă terestră cu mult inferioară – care ar fi transportată pe cale navală, ceea ce ar reprezenta o provocare – astfel încât să fie o ameninţare în faţa unei invazii chinezeşti. Este puterea navală cea care previne acţiunile chinezilor. Este o logică între SUA şi China, o logică de geografie, tehnologie şi teamă care este constantă le leagă într-un cerc intern pe care îl generează războiul naval.

Amiralul Alfred Thayer Mahan a scris cartea cu privire la această strategie în urmă cu un veac. Este o strategie care încă este folosită, completată de o interacţiune subtilă cu forţa terestră. Când acţiunile armatei SUA nu au avut succes, ca în Vietnam, s-a întâmplat pentru că fie terenul nu a fost potrivit puterii maritime, fie pentru că puterea maritimă nu a fost folosită. Cu toate acestea, aşa cum am încercat să arăt, strategia de război a SUA, în special la nivel strategic, nu s-a schimbat. China se abţine din cauza acestei puteri, Rusiei îi este blocată folosirea eficientă a apelor de la periferia sa, iar alte puteri ostile evită puterea maritimă a SUA, în timp de Statele Unite o folosesc ca forţă esenţială.

Însă cea din urmă are o realitate persistentă a geografiei şi o soluţie persistentă a puterii navale, alături de tehnologie şi strategie. Chiar şi când relaţia dintre puterea navală şi un război terestru pare să facă strategie inutilă, există o presiune constantă pentru inamic în privinţa ieşirii în larg. Uniunea Sovietică a fost forţată să intre în Atlanticul de Nord, aşa cum a fost şi Germania în ciuda concentrării ei pe operaţiunile terestre. Este esenţial să înţelegem dimensiunea navală a războaielor americane. (GEORGE FRIEDMAN).

Sursă foto: Hepta