În primii ani ai carierei mele militare, ca ofițer în Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul, mi-am pus mereu problema, fiind nevoit, din șase în șase luni, să mă adresez unei noi serii de conscripți, cum anume îi determin să fie disciplinați, conștienți de importanța serviciului militar obligatoriu (era tot mai dificil, fiindcă evoluțiile post-decembriste păreau să le deschidă orizonturi multiple, încurcate, în viziunea lor, numai de cele 12 luni ale stagiului militar), de necesitatea conștientizării apărării patriei în caz de necesitate, de istoria noastră.
Sigur, nu urmau o carieră militară, dar eram conștient că, vreodată, drumul lor spre arme va fi refăcut cumva, unii prin revenirea în sistemul militar, alții, îmi spuneam, în condițiile unui conflict pe care, spre deosebire de ceea ce își închipuie civilii, niciodată nu l-am exclus ca fiind o posibilitate majoră în timpul carierei mele militare. Căci pentru ce anume te-ai pregăti, militar fiind?
Și totuși, percepția mea și a colegilor mei asupra carierei militare era destul de clară, în pofida faptului că nimic, după 1989/1990, nu era clar. Nu bănuiam atunci amploarea schimbărilor, deși am observat rapid că nu structurile comuniste erau cea mai mare problemă a noastră, ci oamenii, mentalitățile lor, aviditatea „ajungerii” cu orice preț, fuga de răspundere și altele.
Era clar pentru noi, spuneam, că trebuie să fim buni profesioniști, să facem astfel încât soldații noștri să fie bine instruiți, mai ales că ne aflam într-o unitate de elită unde pasul de defilare era o artă, nu rodul instruirii după un regulament al instrucției de front, iar organizarea fiecărui minut era esențială pentru reușita unei activități de protocol sau pentru un serviciu obositor de gardă unde numai un singur schimb, în sediul MApN, avea nu mai puțin de patruzeci de soldați!
Mă gândesc și astăzi, vă mărturisesc, la același lucru, atunci când intru în contact cu studenții Academiei Forțelor Terestre din Sibiu, fiindcă ei sunt viitorii comandanți ai armatei române spre jumătatea secolului al XXI-lea. Tineri, frumoși, inteligenți, cu multă voință, aduși spre mediul universitar de un învățământ ale cărui tare le știm, le discutăm, într-un malaxor al neputinței care ne face să reluăm aceleași idei, iar și iar, la nesfârșit, fără vreun orizont clar de schimbare.
E limpede însă că învățământul gimnazial și liceal îi pierde undeva pe drum, înotul lor prin marea de informații care trebuie „tocite”, reținute și reproduse fiind un calvar împotriva căruia se revoltă așa cum pot.
Ei urmăresc atent ce se întâmplă în societate. Văd discuțiile aprinse despre pensiile militare. Dezbaterile nesfârșite și lipsa de respect față de uniforma militară a unora cocoțați de hazard în funcții publice. Se întâlnesc cu nedreptatea, arbitrariul, cu dublul discurs. Și îmi spun, onest, că își „tem” cariera pe care și-au ales-o.
Nu știu ce le poate aduce ziua de mâine și nu acesta era visul nostru – al celor care astăzi suntem în funcții de decizie – de a contura o nouă generație cu îndoieli, spaime, neputințe, incapacitate de a privi spre viitor. În orice caz, nu de teamă trebuie să fie ei dominați. Se pot întâlni cu războiul, dar pentru asta trebuie să fii pregătit, fizic și mental, nu speriat.
În fond, discuțiile continue despre pensiile militare (mai ales ticăloșia asimilării lor cu pensiile speciale, deși sunt pensii de stat, sau nesfârșita problemă a contributivității) îi afectează, în primul rând, pe cei aflați în pensie astăzi, care au avut un alt contract cu statul român (indiferent cum s-au numit guvernanții acestuia!), dar pe care îl văd murdărit, târât în derizoriu de niște indivizi care abia pricep chestiuni de fond, dar își imaginează „reforme”.
Îi afectează și pe aceia care se pregătesc de pensie, care își ascut răbdarea protestelor. Dar îi afectează mult mai grav pe cei tineri. Generația mea și cele mai vechi au știut că acest contract cu statul e sacrosanct și așa trebuie să rămână. Cei tineri însă văd că acest contract este „negociabil”.
Mereu „negociabil”, mereu pus în discuție, mereu mestecat de știrbi într-ale legislației, de interese oculte, ca și cum nu sunt suficiente sângele care ar putea fi vărsat și limitarea unor drepturi pentru a obține spre zenit o pensie militară de stat decentă.
Unii își închipuie, pesemne, că patriotismul și iubirea simbolurilor naționale, drapelul de pildă, sunt vreo secțiune de ADN, care se activează brusc atunci când individul hotărăște să devină militar de carieră, nu rodul unei educații solide, asidue, în care societatea, în ansamblul ei, are o obligație fundamentală de susținere, și nu doar una financiară…
Eu mă tem de ceea ce le spune societatea de astăzi acestor tineri, prin vocile unor trecători decidenți, vânzători de iluzii și minciuni interesate.
Termenul „negociabil” nu intervine niciodată în discuțiile militarilor despre onoare, demnitate, patrie, drapel, jertfă. Așa ar trebui să fie, fiindcă aceasta este osatura morală a oricărui luptător. Dar dacă nu va mai fi așa? (Colonel Florin Șperlea).
