„Nu sunați la 112 fără aprobare!” – politica nescrisă a fabricii

Sănătatea și securitatea în muncă par a fi, la fabrica Coca‑Cola din Ploiești, un fel de reclamă frumos colorată: bună doar pe afiș. În spatele panourilor lucioase și al sloganurilor zâmbitoare, sursele interne descriu o realitate în care omul este, în cel mai bun caz, „daună colaterală”, iar accidentul de muncă – un „inconvenient birocratic” care trebuie musai ascuns.

Potrivit informațiilor primite din interiorul fabricii, conducerea ar fi transmis supervizorilor, șefilor de tură și maiștrilor un mesaj halucinant: nu se sună la 112 fără acordul expres al unui manager. Nici dacă omul este căzut, rănit, în pericol. Apelul la ambulanță devine, astfel, nu un reflex de salvare a unei vieți, ci o decizie de management, filtrată prin grija pentru „imagine”, „raportări” și „bătăi de cap”.

ITM‑ul, teoretic, există. Practic, spun aceleași surse, accidentul trebuie, dacă se poate, „rezolvat intern”. Cu taxiul, cu mașina colegului, cu tăcere, cu „lasă că trece”. Salvarea vieții poate aștepta; ce nu poate aștepta e teama conducerii de dosare, anchete și responsabilități.

Accident la silozuri: zahăr peste om, om sub tăcere

Unul dintre cele mai recente incidente, povestit de sursele noastre din interior, a avut loc la silozurile de zahăr. Potrivit acestora, instalațiile s‑ar fi defectat, zahărul „a amorsat” și a căzut peste un angajat, provocând răni serioase în zona cervicală și la coloană.

Într‑o lume normală, într‑o țară care se pretinde europeană, scenariul ar fi simplu: se sună imediat la 112, vine ambulanța, se asigură asistență medicală de urgență, se raportează accident de muncă, se anchetează, se iau măsuri.
În „lumea Coca‑Cola Ploiești”, conform surselor, s‑ar fi ales alt scenariu: omul nu ar fi fost preluat de ambulanță, ci transportat cu mașina unui coleg, departe de ochii și pixurile instituțiilor. Nu viața, ci hârtia contează; nu sănătatea, ci statistica.

„Fiecare accident aduce hârtii, mai bine să nu existe… oficial”

Sursele noastre susțin că, în interior, logica e cinică și crudă: fiecare accident de muncă înregistrat atrage cercetări, documentație, timp pierdut, observații pentru conducere și, posibil, diminuări salariale pentru cei considerați responsabili. Concluzia? Dacă nu vrei dosare, nu vrei controale, nu vrei „belele” – mai bine nu ai accidente. Sau, și mai bine, nu le ai… în acte.

În aceste condiții, tentația de a evita raportarea oficială a accidentelor de muncă nu mai e un derapaj, ci aproape o politică internă. Se încurajează „stingerea” problemelor în interior, cu prețul sănătății, al vieții și al adevărului.
Hârtia iese „curată”, omul pleacă șchiopătând.

„Siguranță la cel mai mic preț”: rețeta defectelor programate

Un alt capitol negru, relatat de surse, privește întreținerea instalațiilor din fabrică. În loc de mentenanță serioasă, profesionistă, făcută de specialiști calificați, s‑ar fi mers – potrivit informațiilor interne – pe varianta „contractorului cel mai ieftin”.
Cea mai mică ofertă, cel mai mare risc.

Rezultatul? Defecțiuni, improvizații, reparații făcute pe genunchi, instalații lăsate să funcționeze în regim de „merge și așa”. Într‑o fabrică ce lucrează cu silozuri de zahăr, praf combustibil și, după cum aflăm, cu substanțe chimice periculoase în imediata apropiere, „merge și așa” poate însemna, la propriu, „azi lucrăm, mâine explodăm”.

Cocktail exploziv: zahăr, acid clorhidric, sodă caustică și… nepăsare

Conform surselor noastre din interior, în imediata apropiere a silozurilor de zahăr se află rezervoare cu acid clorhidric și sodă caustică. Din cauza improvizațiilor și exploatării defectuoase, aceste substanțe ar putea fi eliminate în atmosferă sau pe diverse materiale, creând un amestec periculos cu praful de zahăr.

Acolo unde un proiectant sau un specialist independent ar trebui să verifice, să autorizeze, să certifice siguranța, sursele susțin că, în practică, s‑ar fi mers pe varianta „verificării interne”: o omologare făcută în casă, într‑o companie care, în public, se laudă cu standarde globale și responsabilitate socială.

Praful de zahăr și substanțele chimice nu știu PR, nu înțeleg comunicate de presă. Înțeleg doar fizică, chimie și reacții. Iar combinația dintre ele, alături de improvizații, poate deveni o bombă cu ceas în mijlocul unei fabrici pline de oameni.

Muncitorii în „saună chimică”, birourile la aer condiționat

În timp ce muncitorii din producție, potrivit relatărilor din interior, își duc zilele în hale cu temperaturi ridicate, în praf, zgomot și expunere potențială la substanțe periculoase, angajații din birouri – inclusiv cei care ar trebui să asigure sănătatea și securitatea în muncă (SSM) – stau la aer condiționat, cu monitoarele curate și rapoartele „aranjate”.

Ironia grotescă: tocmai cei plătiți ca să protejeze muncitorii ajung, conform surselor, să fie parte din sistemul de cosmetizare a realității. Se transmite „discret” că e mai bine să nu exagerezi cu sesizările, să nu creezi „probleme”, să nu zgudui barca. Barca e a companiei; dacă se scufundă, se îneacă, evident, cei de jos.

SSM cu semnătură forțată: „Ori semnezi, ori pleci”

O altă acuzație gravă venită din interior este presiunea pusă pe angajații cu atribuții SSM. Conform surselor, aceștia ar fi împinși să își dea acordul, prin semnătură, pe decizii și situații cu care, profesional, nu sunt de acord.
Dilema lor este simplă și cinică: ori semnezi, ori îți pierzi locul de muncă.

Astfel, sănătatea și securitatea în muncă devin o formalitate birocratică: se bifează că totul este în regulă, se semnează: „Am luat la cunoștință”, „Nu sunt probleme”, „Nu există riscuri semnificative”. Pe hârtie, fabrica e un paradis al siguranței. În realitate, oamenii știu că își pun viața în joc la fiecare tură.

„Paza” imaginii: ambulanțe blocate, poliție la poartă, tăcere în interior

Nu e vorba doar de tăcerea internă. Sursele noastre mai afirmă că șeful serviciului de securitate ar fi transmis firmei de pază să NU permită accesul unei ambulanțe sau al unei echipe de poliție în incinta fabricii până când nu își dă acordul un manager. Cu alte cuvinte, chiar și salvarea are voie să intre doar după ce verifică marketingul.

Dacă un angajat moare sau este grav rănit, problema principală nu este viața lui, ci cum arată situația „în exterior”. În cazul în care un angajat pleacă brusc din tură după un incident, potrivit relatărilor, se poate întâmpla să nu mai existe niciun „caz oficial” de accident la locul de muncă. Omul suferă, dar pentru fabrică, el devine doar „un absenteist”.

„Nu există accidente, doar absențe nemotivate”

Logica relatată de surse este de un cinism monumental: dacă omul pleacă acasă, la spital sau „undeva”, fără ambulanță, fără poliție, fără raport, atunci – în acte – nu s‑a întâmplat nimic la locul de muncă. Nicio responsabilitate, nicio anchetă, nicio sancțiune.
A dispărut doar „o resursă umană”, nu un om.

Din această perspectivă, problema nu mai este doar una de securitate în muncă, ci una de moralitate fundamentală. O companie care la nivel global se promovează ca model de „responsabilitate socială” ajunge, în practica de zi cu zi, să fie acuzată, prin sursele interne, că își apără mai tare procedurile și bonusurile manageriale decât sănătatea oamenilor care îi produc marfa.

Concluzie: între imaginea globală și realitatea din hală

Cazul Coca‑Cola Ploiești, așa cum reiese din relatările angajaților și sursele interne, ridică întrebări grave pentru toate instituțiile care ar trebui să conteze: ITM, inspectoratele de muncă, autoritățile de mediu, Ministerul Muncii, ministerele de resort.

Dacă ceea ce descriu sursele este corect, atunci avem de‑a face nu doar cu incidente izolate, ci cu un întreg sistem de:

• mușamalizare a accidentelor,
• presiune asupra angajaților SSM,
• improvizații tehnice periculoase,
• ignorare deliberată a riscurilor chimice și mecanice,
• blocare a accesului serviciilor de urgență fără „aprobarea” conducerii,
• sacrificare a sănătății oamenilor în numele profitului și al imaginii.

Coca‑Cola, ca brand, vinde „fericire la doză”.
La Ploiești, conform surselor, fericirea asta pare produsă într‑o fabrică în care omul e, în cel mai bun caz, un consumabil. Iar întrebarea finală rămâne, inevitabil, pentru autorități:
câte „doze de tăcere” mai sunt dispuse să înghită până când cineva moare „oficial” la locul de muncă? (Cristina T.).

În primul rând, peștii mari!” – Sindicalism de buzunar la Giurgiu, cu “ăia mici” pe post de cotizanți de decor

“Cu ăia mici n-am ce să vorbesc” – slogan nescris al unui sindicalism de castă

Domnule Oprică ȘERBAN, înainte să vă cocoțați pe Facebook și prin ședințe ca mare explicator de ce pleacă oamenii din SNPP, poate ar fi cazul să vă puneți întrebarea de bun-simț: de ce au început, de fapt, să plece?

Nu dă deloc bine să vorbiți cu emfază despre lozinca „În primul rând, oamenii!” în timp ce peste dumneavoastră plutește episodul interceptărilor ambientale în care ați fi rostit, foarte relaxat:
„Cu ăia mici n-am ce să vorbesc.”

Dacă afirmația vă aparține – și în mediul polițiștilor de penitenciare se știe foarte bine la ce episod se face referire – atunci colegii au tot dreptul să se întrebe:
cine sunt, în realitate, „oamenii” puși pe primul loc?
Agenții de poliție penitenciară sau ofițerii cu funcții de conducere, adică “peștii mari”, cei care contează cu adevărat la încasarea cotizațiilor?

“Peștii mari”, cotizații mari, influență mare: sindicat sau afacere cu adeziuni?

Explicația e simplă, aproape banală:
“Peștii mari” = venituri sindicale mari.

Mai ales când acești “pești mari” sunt șefi în unitate, cu salarii mai consistente, cu influență directă sau indirectă asupra carierei “ălora mici” și, mai ales, cu puterea de a deveni instrument de recrutare pentru SNPP.

Iar de aici apare întrebarea pe care dumneavoastră o ocoliți cu o grație demnă de un dansator pe gheață:
De ce pleacă oamenii?

Nu după ce le explicați dumneavoastră doct “marea strategie sindicală”, ci înainte, în momentul în care decideți să vă uitați onest în oglindă. Abia apoi aveți ce să “explicați” celor 415 membri cu care vă tot lăudați.

Câți dintre acești 415 membri SNPP au aderat din convingere și câți au fost influențați de faptul că anumite persoane din conducerea SNPP sunt, simultan, și șefi în Penitenciarul Giurgiu?
Câți au semnat liber, și câți au considerat că e mai prudent să fie în același sindicat cu cei care le pot atinge cariera, postul, mutarea, evaluarea?

“Pleacă fără argumente”? Nu cumva pleacă din cauza minciunilor, presiunii și pilelor?

Spuneți, cu aerul eternului neînțeles, că unii pleacă “fără argumente”.
Poate problema nu este la cei care pleacă, ci la cei care conduc SNPP.

V-ați întrebat vreodată, serios, nu mimat, dacă nu cumva dumneavoastră sunteți problema, nu membrii care ies pe ușă?

Poate oamenii pleacă pentru că s-au săturat de minciuni, manipulări și presiune.
Poate pleacă pentru că s-au săturat să vadă cum:

• amante,
• rude,
• și tovarăși de pahar

ai conducerii SNPP ajung să ocupe funcții “călduțe” în Penitenciarul Giurgiu, în timp ce “ăia mici” nu au:

• niciun drept susținut real,
• niciun sprijin concret,
• ci doar obligația de a cotiza și de a umple numărul cu care SNPP iese la paradă publică.

“În primul rând, oamenii!”, dar în practică:
în primul rând, amanta, ruda și prietenul de șpriț.

Dacă n-ar fi șefi în unitate, câți membri ar mai avea SNPP?

Mai există o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți în Penitenciarul Giurgiu, între două schimburi și două rapoarte:

Dacă persoanele din conducerea SNPP nu ar avea și funcții de conducere în Penitenciarul Giurgiu, iar liderul sindicatului nu ar lucra la Resurse Umane, SNPP ar mai avea astăzi 415 membri?

Sau am descoperi brusc că numărul real de membri, fără presiune, influență și teamă, ar fi cu totul altul – mult mai mic și mult mai apropiat de realitatea din teren?

Sindicalism autentic vs. “scut” uman în jurul Famigliei Teoroc

Sindicalismul autentic nu se măsoară în:

• grosimea dosarului cu adeziuni,
• nici în numărul de atacuri la adresa celuilalt sindicat din penitenciar.

Se măsoară în:

• libertatea fiecărui polițist de penitenciare de a alege fără influențe,
• fără presiuni,
• fără frica faptului că opțiunea sindicală i-ar putea spulbera șansele de promovare sau i-ar putea aduce “griji” inutile de la șefi.

Abia atunci, și numai atunci, puteți rosti fără să roșiți: „În primul rând, oamenii!”

Până atunci, lozinca se traduce mai cinstit prin:
“În primul rând, funcțiile și cotizațiile!”

Sindicatul cu 20 de oameni muncește, SNPP se pozează

În timp ce SNPP se ocupă intens cu gardă sindicală de corp pentru Famiglia Teoroc, conform mesajului postat pe Facebook de liderul FSANP – președintele Sindicatului FRATERNITATEA – realitatea din teren arată altfel.

Conform aceleiași surse, în Penitenciarul Giurgiu:

• FSANP încearcă să construiască o organizație sindicală puternică,
• în condițiile în care directorul unității este FULGA, cel cu familia arestată, despre care s-a mai scris public,
• iar acest director nu agrează FSANP, ci susține familia TEOROC, adică are “grijă” ca angajații să cotizeze la SNPP și să fie ținuți sub presiune.

În acest timp, un sindicat cu doar 20 de oameni se luptă, concret, pe toate fronturile, pentru:

• o salarizare mai bună a “ălora mici”,
• condiții de muncă mai bune,
• și pentru drepturile tuturor polițiștilor de penitenciare din Penitenciarul Giurgiu, indiferent în ce sindicat sunt.

Întrebarea care răsună, legitim, în rândul membrilor este:
Dumneavoastră, unde sunteți în momentele acestea?

Câte proteste, câte negocieri, câte demersuri – și câte poze cu “scutul” pentru TEOROC?

Domnule Oprică ȘERBAN, haideți să lăsăm teoriile și să trecem la inventarul rece al faptelor recente:

• La câte acțiuni sindicale reale ați participat în ultima perioadă?
• La câte proteste (nu poze și comunicate)?
• La câte negocieri concrete pentru drepturile celor 415 polițiști de penitenciare?
• La câte demersuri efective pentru “ăia mici”, cei despre care “n-aveați ce să vorbiți”?

În schimb, la câte acțiuni de tip “scut” în jurul Famigliei Teoroc ați fost prezent, oficial sau neoficial?
La câte momente de solidaritate cu “peștii mari” și câte cu agenții de pe secții?

Poate că, înainte de a le ține predici altora despre ce înseamnă sindicalism, ar fi sănătos să răspundeți, punctual, la aceste întrebări.
Până atunci, “În primul rând, oamenii!” rămâne doar un slogan gol, lipit peste o realitate în care “ăia mici” sunt buni doar la număr și la cotizații, iar “ăia mari” își împart funcții, protecții și scuturi sindicale. (Cerasela N.).