„N-am venit să țin un discurs” reunește douăzeci și patru de discursuri ale lui Gabriel Garcia Marquez. Începe cu cel de rămas bun scris colegilor de liceu (1944), culminează cu cel citit la decernarea Nobelului pentru (1982) și se încheie cu „Un suflet deschis mesajelor în spaniolă” (2007). Discursurile lui Marquez sunt la fel de minunate cum este și literatura lui. Percutante, echilibrate, emoționante și bine documentate.

„Singurătatea Americii Latine”, discursul ținut la înmânarea Premiului Nobel pentru Literatură, vorbește despre nepăsarea occidentului față de popoarele Americii hispanice și despre atitudinea dezinteresată a americanilor, cea care l-a făcut pe marele general Simon Bolivar să spună: „Lăsați-ne să ne facem în liniște Evul nostru Mediu!”

N-am venit să țin un discurs ete cartea care completează, dacă doriți, imaginea unui scriitor care a lăsat lumii în care a trăit mai mult decât o operă literară extraordinară. După Omul Marquez rămân integritatea, curajul și simțul obligației de a spune lucrurilor pe nume la momentul potrivit, implicarea în viața politică, celebrarea prieteniei și respectul uriaș față de rădăcinile poporului său, de propria cultură.

Fără să încerc neapărat o comparație, nu pot să nu mă refer – dacă tot vorbim despre discursuri, la cel recent, al dlui Eduard Hellwig, în fața auditoriului studențesc clujean. Trebuie să spun că arareori mi-a fost dat să ascult, din 1989 și până acum, un discurs adevărat, dară-mi-te unul de analiză lucidă, făcută cu o puternică și plină de emoție, într-o notă personală. O viziune clară asupra despre trecutului, continuată cu ceea ce am putea numi fără exagerare, o presupusă direcție spre un altfel de viitor. Cu alte cuvinte, o dare de seamă asupra stării națiunii. Ceeace a făcut legătura între discursurile celor doi, Marquez și Hellwig, așa cum am spus-o și în podcastul dlui Mirel Curea la Evz, este linia lor directoare: curajul și simțul de a spune lucrurilor pe nume la momentul în care nimeni nu face asta, implicarea onestă în viața politică, și, mai ales, respectul față de valorile neamului.

Cu toții am admirat modul în care britanicii și-au luat rămas-bun de la Regina lor. Sicriul cu trupul neînsuflețit al Elisabetei a II-a a fost dus la Palatul Parlamentului. În urma lui, au mers Regele Charles al III-lea și fiii lui. În tot acest timp, zeci de mii de oameni au asistat tulburaţi de pe margine. Peste sicriul învelit în stindardul regal s-au aflat sceptrul, globul de aur, cu o cruce ce simbolizează lumea creștină, și coroana imperială, bătută în diamante, rubine și safire. Am admirat felul în care poporul englez își respectă și își duce mai departe gloria, tradițiile, rădăcinile, religia și istoria.

„Una din provocările prezentului se referă la discuția despre identitate. Despre cine suntem, ca oameni, dar și ca popor, și despre cât de mândri suntem în legătură cu identitatea noastră. Creșteți deja într-o societate în care se construiește o teză falsă, a unei dispute artificiale între identitatea națională și cea europeană sau globală. Identitatea noastră națională este un motiv de mândrie la fel ca și apartenența la o societate deschisă, tolerantă și preocupată de drepturi globale.

Pentru că ambele sunt cele care ne diferențiază de societățile în care nu sunt posibile alegerile libere, egalitatea în fața legii, libertățile economice sau libertatea de mișcare pe care astăzi le considerăm firești.

În această lume, naționalismul nu ar trebui să fie doar apanajul unor discursuri sau abordări extreme, ci și un tip de instinct pe care să-l aibă și cei cu gândire democratică, liberală, care astăzi au tendința greșită de a se îndepărta de subiecte precum patriotism sau tradiții. (…) Cred că sprijinul pentru democrație poate coexista cu atașamentul față de valori tradiționale, religie, elemente de identitate națională. Trăim într-o comunitate care și-a câștigat prin sacrificii extreme, timp de sute de ani, dreptul de a avea o țară proprie, o limbă, o graniță, un steag”.

Asta spunea dl Hellwig în discursul său și asta am desprins, în alt registru în tot ce s-a întâmplat cu supușii Elisabetei a II a la procesiunea înmormântării suveranei. Întâmplarea a făcut ca doar la câteva zile după discursul dlui Hellwig, poprul român să se afle laolaltă, așa cum numai o mare sărbătoare îl poate face să se adune, în trup și suflet. Gândul şi căutarea românilor spre Sfânta Parascheva, pentru a re-descoperi în ce măsură sfințenia, trăită în modul cel mai discret cu putință, ca în viața sfintei, aduce slava şi mângâierea lui Dumnezeu printre oameni şi după trecerea celui sfințit din această viață. Nu doar Iaşul se bucură acum de revărsarea binecuvântării, ci o țară întreagă. Sutele de mii de români care participă an de an la Pelerinajul de 14 Octombrie spun totul despre această trăire a noastră întru Domnul.

„Se va a demonstra -spunea o dată un înalt ierarh al Bisericii -, încă o dată că Biserica este Vie, chiar dacă învățătura Sa – așa cum s-a dovedit de multe ori în istoria Ei bimilenară – este în contradicție cu unele mentalități, fie ele promovate de cei puternici ai lumii, dar care se dovedesc efemere în final”.

În ziua de Duminică, 14 Octombrie 1951 – se povestește -, credicioșii așteptau cuminți, la fel ca și azi, să se închine la moaștele din racla Sfintei Parascheva la Iași. Două bătrâne țărănci din Focșani, obosite de drum, au cerut preotului custode, care era chiar părintele și sfântul Cleopa, voie să treacă peste rând: „Îngăduie preasfinte părinte să ne apropiem și să ne închinăm la Preacuvioasa noastră Sfântă. Am adus cu noi această mică pernă, lucrată de mâinile noastre. Dorim să-i fie reazem sub cap.” „Dumnezeu să fie cu voi, – le a răspuns părintele Cleopa. Închinați-vă în pace!”

Bătrânele în port popular s-au apropiat de raclă și atunci s-a produs minunea: Sfânta și a ridicat ușor capul, femeile i-au aranjat perna, și s-au închinat, rugându-se, iar Cuvioasa și-a lăsat ușor capul pe pernă, continuându-și binecuvântata ei adormire.

Coroana imperială, aşezată pe o pernă violet deasupra sicriului reginei Elisabeta a II-a în timpul procesiunii spre Westminster, este un giuvaier încrustat cu unele dintre cele mai faimoase pietre preţioase din lume. Având un cadru din aur şi interiorul căptuşit cu o tocă din catifea violet, coroana imperială este ornată cu 2.868 de diamante şi cu numeroase pietre preţioase, dintre care 17 safire, 11 smaralde şi 269 de perle.

Cuvioasa Parascheva are sub cap o simplă pernă, cusută de două românce creștine și păstrătoare, ca mulți alți Români, ai credinței, tradițiilor și rădăcinilor neamului nostru.

Octavian Hoandră