Am urmărit cu atenţie şi uneori cu surprindere, în ultimii ani, investigaţiile RECORDER. Realizate cu profesionalism, de către tineri reporteri care amintesc de anii buni ai presei din România, au fost avut foarte multe vizualizări în mediul on line, unde au fost şi îndelung comentate.

Au stîrnit reacţii din partea celor vizaţi sau responsabili şi toate acestea au fost preluate de toată media. Ce şi-ar dori mai mult de atît un jurnalist? În tot acest „succes story”, m-a nedumerit totuşi ceva: amploarea demolatoare a demersului jurnalistic. Celor de la RECORDER nu le-a scăpat nimic: niciuna dintre puterile statului n-a scăpat să fie luată la refec. Apoi, a venit rîndul Bisericii, iar recent al presei. M-am întrebat de ce oare ar face cineva asta, cu ce resurse şi motivaţii. Şi răspunsul n-o să vă placă: în spatele RECORDER par să fie tot „moştenitorii Securităţii”. Şi nu ar fi vorba de securişti oarecare, ci, probabil, chiar de întemeietorul spionajului RPR, creat la sugestia, după modelul şi pentru a servi interesele KGB-ului.

Expresia „succes story”, în acest context, are aceeaşi conotaţie ca atunci cînd a fost folosită de Ion Iliescu, într-o vizită a acestuia la Arad, pe 30 noiembrie 2003, cînd s-a întîlnit cu presa locală şi i-a adresat îndemnul să scrie asemenea poveşti: „vă rog, presa română, faceţi opere de educaţie. Să arătăm că asemenea exemple cum este complexul agro industrial de la Curtici să devină puncte de reper pentru a ridica o ţară”.

Între salamul de Curtici şi publicaţia autointitulată „independentă” RECORDER e un singur element comun: ambele sînt asemenea poveşti de succes. Am pus în ghilimele substantivul independent, pentru că nu mai cred, după investigaţiile mele, că RECORDER e aşa ceva. Ba, mai mult, bănuiesc că e dependentă, la modul cel mai nociv, de interese care nu prea se înscriu în şirul demersurilor „pentru a ridica o ţară”, cum spunea Iliescu, ci mai degrabă pentru a o şubrezi.

Firma care finanţează demersurile jurnalistice ale celor de la RECORDER care trag cu artileria grea asupra tuturor puterilor din statul român, recent şi în a patra dintre ele, presa, dar şi în instituţii care au cel mai mare prestigiu în ochii românilor precum Biserica, a fost înfiinţată de fiul şi de nepotul prezumtiv al lui Vasile Vîlcu, spion şi mai apoi agent sovietic în interiorul aparatului de putere comunist de la Bucureşti. Veţi vedea mai jos de ce folosesc termenul „prezumtiv” . Acum sînt doar la introducere.

RECORDER s-a lansat în 15 mai 2017. La acea dată publicaţia era deţinută de Harfa Online Publishing SRL. Principalul asociat (49,6%) al Harfa Online Publishing SRL era firma Dragoş Vîlcu Management SRL, deţinută de acesta, în asociere cu tatăl său, Gheorghe Vîlcu (4,67 din acţiuni, o simbolică prezenţă „paternală”. Acesta din urmă era deci „tatăl” simbolic al Harfa Online Publishing, cel mai important acţionar la RECORDER, aşa cum colonelul de securitate, de la anchete penale, Alexandru Iordache, în biroul notarial al căruia s-a născut partidul PLUS (despre care am făcut această dezvăluire după înregistrarea partidului) poate fi socotit un „mentor” al acestuia. De altfel, fiul său a şi fost pus vicepreşedinte, pînă la dezvăluirile mele. În cele din urmă, Cioloş, după o atitudine whatabautistă („toţi am avut într-un fel sau altul legături cu Securitatea”), dar care nu i-a mers, la presiunea publică a fost nevoit să facă curat în partid şi i-a cerut să demisioneze.

Dar să mă întorc la „părintele” RECORDER. Gheorghe V. Vîlcu s-a născut în 6 martie 1948 în Bucureşti. A absolvit Academia de Ştiinţe Economice – Relaţii Internaţionale în 1971. A fost angajat în Ministerul de Externe în 1976, la 28 de ani. Sau, mai degrabă „încorporat”, potrivit spuselor lui Ion Mihai Pacepa, despre rolul esenţial, de acoperire diplomatică pentru spionaj, pe care MAE român l-a oferit Securităţii. Nu ştiu ce misiuni a avut pînă în 1989 – s-a păstrat discreţia asupra lor. Dar apoi, între 1999 şi 2003 a fost însărcinatul cu afaceri al României la ambasada din Yemen. La 4 octombrie 2009 Gheorghe V. Vîlcu a fost numit ambasador în Indonezia de preşedintele Băsescu, iar în 20 aprilie 2009 ministrul Cristian Diaconescu l-a însărcinat şi cu misiunea de ambasador al României la ASEAN (Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei).

Ca ambasador în Indonezia, Gheorghe Vîlcu este cel care s-a ocupat, împreună cu echipa din care au făcut parte Kovesi şi ofiţerul SRI Marian Dumitrescu, de extrădarea lui Nicolae Popa de la FNI, în 2011. Vîlcu a fost rechemat din misiunea diplomatică în mai 2013, la încheierea mandatului, cînd s-a şi pensionat. Trebuie să menţionez că în ianuarie 2010, în timp ce era ambasador în Indonezia, a primit din partea CNSAS o adeverinţă de necolaborare cu Securitatea. Adeverinţa s-a eliberat la cererea MAE.

Dar cred că nu se poate spune la fel despre tatăl său. Într-o declaraţie de avere din perioada respectivă, ambasadorul Vîlcu îşi trece numele complet: Gheorghe V. Vîlcu. Un Vasile Vîlcu a fost general în Securitatea Poporului şi primul director al Direcţiei de Informaţii Externe, personaj de vîrf în nomenclatorul comunist, care a participat la toate fazele de instaurare a ocupaţiei sovieto-comuniste a României. Cam cum visează să instaureze Putin la Kiev. Acest Vasile Vîlcu, după cum reiese dintr-o fişă de cadre, a avut un fiu căruia, ca mulţi alţi lideri comunişti din anii ‘50, i-a dat numele Gheorghe. Era un semn de devoţiune faţă de şef, Gheorghe Gheorghiu Dej, după moda de pînă în martie 1952, cînd mai toate fetele nomenclaturiştilor din partid erau „Ana”, după numele tovarăşei Ana Pauker.

Gheorghe Vîlcu s-a născut în 1948 în Bucureşti, dar a făcut liceul la Constanţa, unde Vasile Vîlcu a fost, între 1956 şi 1965, prim-secretar al regiunii – practic, pe toată Dobrogea. Calitate în care tovarăşul Vîlcu, avînd pe atunci un băiat pe nume Gheorghe, a impus colectivizarea forţată a regiunii (fiind şi membru al Consiliului Superior al Agriculturii, din 5 februarie 1956). Pentru rezultatele obţinute în colectivizare, care s-a făcut cu „pistolul la tîmplă”, Vasile Vîlcu a fost ales preşedinte al Uniunii Naţionale a CAP-urilor, funcţie deţinută din 1966 pînă 1969. A revenit la Constanţa, ca prim secretar pe judeţ, între 1971-1976.

Sincer, nu i-am văzut certificatul de naştere ambasadorului Gheorghe Vîlcu, dar dacă lucrurile stau aşa, tatăl lui va fi fost general în Securitate, primul şef al Direcţiei de Informaţii Externe a acesteia, cît şi agent sovietic al NKVD, recrutat încă din timpul războiului. După uzanţe, Vîlcu a rămas ofiţer acoperit al KI (Comitetul pentru informaţii) şi al NKVD/MGB/KGB, pentru tot restul vieţii. De acolo, nu se pleacă, decît cu picioarele înainte.

De altfel, toţi şefii Securităţii fuseseră spioni sovietici, în timpul războiului. Activitatea lui Pintilie Gheorghe şi Alexandru Nicolschi ca şefi ai Direcţiei Generale a Securităţii Poporului se afla sub permanenta supraveghere a consilierului şef MGB din Bucureşti, Aleksandr Saharovski, cel ce avea să ajungă şeful suprem al KGB.

Saharovski s-a ocuapt direct de organizarea şi încadrarea Direcţiei A pentru Informaţii Externe, unde l-a pus pentru o scurtă vreme Serghei Nikonov (alias Nicolau), în aprilie 1951, pe care l-a înlocuit la 1 septembrie 1952 Vasile Vîlcu, trecut din „civilia” acoperită direct în gradul de colonel, primit de la sovietici. Peste un an, era promovat general-maior de Securitate. Sovieticii controlau direct spionajul Securităţii, în fruntea căruia abia în 1958 a fost numit un român, Nicolae Doicaru, fost şef al Direcţiei Regionale Constanţa.

Vasile Vîlcu, numit şef al spionajului RPR, în ciuda numelui, nu era român, ci bulgar. Potrivit documentelor din arhiva PCR. S-a născut la 10 octombrie 1910, după datele oficiale ale actualului Serviciu de Informaţii Externe. A absolvit în 1924 cele 7 clase elementare, completate ulterior cu doi ani de facultate la „Ştefan Gheorghiu”, acestea rămînînd singurele sale studii. De meserie era croitor. Membru de partid de la mijlocul anilor ‘30, Vîlcu nu a reuşit decît la finele anilor ’60 să vorbească o limbă română, cît de cît corectă. Prima sa funcţie oferită de partid după război a fost, dealtfel, cea de preşedinte al Asociaţiei de Prietenie Româno-Bugare. În ilegalitate a fost activ şi a intrat în atenţia Siguranţei. După încorporarea sa în armată, fuge şi este declarat dezertor, apoi, arestat fiind la Iaşi, a reuşit să fugă de sub escortă.

Aceste „fapte de arme” au avut darul să îl propulseze pe Vasile Vîlcu în aparatul de partid, în clandestinitate: mai întîi membru în Comitetul Judeţean de partid Constanţa, de unde a ajuns la Bucureşti, la propunerea lui Constantin Pîrvulescu, unde a lucrat în tipografia clandestină a organizaţiei de partid pe Capitală. După ce a fost recrutat şi pregătit de agenţi sovietici, a fost însărcinat cu conducerea grupei „tehnice” a partidului, un compartiment de sabotaj diversiune. Nu a realizat însă acţiuni spectaculoase, dată fiind arestarea sa în octombrie 1941, „cădere” care a fost urmată de arestarea soţilor Paneth, membri în grupul coordonat de el, ulterior executaţi pentru sabotaj.

Vîlcu a scăpat doar cu o condamnare de şase luni, ceea ce a născut suspiciunea de colaboraţionism, de care a scăpat în 1949, cînd Taflaru, un fost comisar de Siguranţă, a divulgat numele informatorului său, un membru al aceleiaşi grupe tehnice, mort în timpul războiului. A vorbit toată viaţa limba română, pe care nu o stăpînea bine nici în 1960, după cinci ani de stat în Dobrogea, cînd în 25 iunie a fost ales membru în CC al PMR. Cea mai înaltă funcţie la care a ajuns a fost cea de membru al CPEx (din 1969 pînă în 23 noiembrie 1979, cînd nu mai este ales în Comitetul Central, în urma legăturilor prea strînse din trecut cu ofiţerii KGB, devenite incriminante în anii naţional comunismului). În 22 decembrie 1989 avea funcţii simbolice: membru în Consiliul de Stat şi în Comisia Centrală de Revizie din CC al PCR.

Poate că am vorbit prea mult despre cel care, cred eu, este bunicul, dar am făcut-o spre a se înţelege locul şi rolul „kaghebiştilor” în istoria recentă a României. Că Vasile Vîlcu a fost un asemenea agent, nu o spun doar eu, o afirmă şi alţi istorici români şi străini, cît şi cercetători ai CNSAS. Dintre cei străini, Kieran Williams şi Dennis Deletant, în Security Intelligence Services in New Democracies The Czech Republic, Slovakia and Romania, iar dintre cei români, Petre Opriş, Relaţii româno-sovietice în domeniul informaţiilor (1960-1964); Petre Opriş: Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991), Sorin Aparaschivei: UM 0110 (anti-KGB) – despre „Corbi”; Cristian Troncotă: Politica de cadre în instituţia securităţii; şi aşa mai departe. Chiar Pacepa, fost subordonat al lui Vîlcu, a declarat public că „Vasile Vîlcu lucrase pentru spionajul sovietic, încă din timpul razboiului”.

Acest prezumtiv „bunic kaghebist” a murit în 11 februarie 1999. Dată la care Dragoş Vîlcu (născut în 16 octombrie 1972), avea de şase ani (din martie 1993) compania Multi Media Est, una din primele (ca mărime şi vechime) case de producţie din România, întemeiată cînd fondatorul său avea numai 20 de ani. În 1995, la numai 22 de ani, Dragoş Vîlcu avea propriul studio de producţie, într-o vreme în care costurile tehnice ale unui asemenea studio depăşeau posibilităţile unui om de afaceri obişnuit. În prezent, el este proprietarul unui grup de firme care activează în diverse domenii, de la media şi producţie video la imobiliare. Între 2015 şi 2017, Gheorghe Vîlcu, tatăl lui Dragoş Vîlcu, a deţinut 45,65% din Multi Media Est. Gheorghe Vîlcu a fost şi administrator al firmei, dar apoi a venit vremea investiţiei adevărate în presă: asocierea fiului său cu Răzvan Ionescu (cu care Dragoş Vîlcu e partener în mai multe firme de media, deţinînd publicaţiile „Totul despre mame”, „Panorama”, „Lovedeco”, „Smartliving” şi „b365”).

În august 2022, Vîlcu şi Ionescu au anunţat public că urmează să preia site-ul Hotnews. Acesta avea să fie preluat de Multi Media Est, Ionescu urmînd să fie publisher. Potrivit „Timeline-ului RECORDER” de pe site-ul publicaţiei, „prima şedinţă a echipei de proiect” a avut loc pe 20 ianuarie 2017. Pe 23 februarie 2017, Gheorghe Vîlcu a intrat ca asociat în „Dragoş Vîlcu Management”, firma fiului său. RECORDER s-a lansat printr-un prim material publicat pe Facebook, în 15 mai 2017. Pe 17 mai 2007, a fost depusă cererea de constituire a „Harfa Online Publishing” SRL. Firma a fost înmatriculată în 19 mai 2017. Fondatorii Harfa Online Publishing au fost Dragoş Vîlcu Management (49,5%), Mihai Gabriel Voinea, Cristian Sorin Delcea şi Iulian Andrei Crăciun (fiecare cu cîte 16,5%) şi Răzvan Ionescu (1%). În 26 iunie 2007, Dragoş Vîlcu Management SRL s-a retras din „Harfa Online Publishing”, cesionîndu-şi părţile sociale celorlalţi asociaţi. Răzvan Ionescu a devenit principalul asociat, cu 38,5%. (Crăciun şi-a cesionat şi el o parte din părţile sociale în aprilie 2018, aşa că, în prezent, Ionescu deţine 43,5%)

Pe 12 iulie 2017, Redacţia RECORDER lansa un „Manifest” în care spunea că „RECORDER este deţinut, în proporţie de sută la sută, de echipa editorială formată din cei patru oameni menţionaţi la început (Voinea, Delcea, Crăciun şi Ionescu, n.n.). Nu avem patron, nu avem culoare politică, nu servim interesele nimănui. Aşa plecăm la drum şi aşa ne dorim să rămînem”. În realitate, Recorder a rămas strîns legată de familia Vîlcu. Familie care face importante afaceri media în Federaţia Rusă: „Multi Media Est”, firma lui Dragoş Vîlcu, prezumtivul nepot al kagebistului Vasile Vîlcu şi fondator al Recorder a filmat, spre plăcerea postumă a bunicului, reclame la Activia şi Danone, cu actori ruşi şi difuzate de mai toate televiziunile din Federaţie.

Există şi o „perdea de acoperire”. Preşedintele Asociaţiei RECORDER Community, principalul asociat al Harfa Online Publishing şi publisherul RECORDER, este Răzvan Ionescu; acţionari, cîţiva jurnalişti RECORDER. Preşedintele este însă asociat al lui Dragoş Vîlcu şi cel care se ocupă de zona media, în grupul de firme al familiei Vîlcu. „Harfa Online Publishing” a avut iniţial sediul pe Str. Temişana, nr. 5, unde îşi au sediul şi multe dintre firmele lui Dragoş Vîlcu. Ulterior sediul a fost mutat pe Str. Ion Brezoianu, Nr. 23-25, Construcţia C2, Corp B. La aceeaşi adresă îşi au sediul firmele de media la care sînt asociaţi Vîlcu şi Ionescu, cei care deţin în continuare brandul şi domeniul de Internet al publicaţiei RECORDER. Zic cei de la RECORDER că nu se cunosc cu patronii lor reali (l-au renegat deja pe tatăl lui Dragoş Vîlcu, Domnul Ambasador), dar stau în casa lor. Tot aici ar urma să se mute şi redacţia Hotnews, pe care cei doi intenţionează să o cumpere. Poate cumpără şi MEDIAFAX, să scape de mine, că se pare că au cu ce – unii, trăiesc foarte bine din presă – şi, pe deasupra, pozează în arbitrii unici ai deontologiei. Bunicul Vasile le-ar da o medalie, pentru reuşita lor.

Dacă cele de mai sus sînt halucinante şi pot porni de la premise false, adică bunicul Vasile nu se dovedeştie a fi (pe acte!) tatăl ambasadorului Gheorghe (pe care RECORDER şi l-a asumat, spunînd precum Cioloş „care-i problema”), chiar şi aşa, textul de mai sus a meritat scris. E ceva în genul RECORDER, care porneşte, de plidă, de la premiza că toată presa e „vîndută”, De ce? Presa trebuie decredibilizată, pentru că toată presa, la unison, condamnă războiul din Ucraina. Atunci, presa e pusă, toată, sub aceeaşi prezumţie de vinovăţie, că ia bani de la partide. Desi o face legal, pe faţă, cu contracte, iar partidele au bani alocaţi în mod special de la stat, prin lege, pentru asemenea cheltuieli. Dar, pentru unii, în România totul trebuie să pută.

Marius Oprea