Featured
Societatea mondială a ajuns la scindare, societățile sunt brăzdate de scindări, țările ridică ziduri, garduri și bariere
La scurt timp după Al Doilea Război Mondial, a intervenit „războiul rece”. Nu între cei care se înfruntaseră la „cald”, ci chiar înăuntrul alianței învingătoare. S-a trecut la ideologizarea raporturilor internaționale, în care s-au opus viziuni nutrite de ideile politice ale epocii. „Războiul rece” a fost criticat ulterior de fiecare parte, ca irosire de resurse, timp și șanse.
În anii șaptezeci, pe fondul „destinderii” la care au convenit marile puteri, situația s-a schimbat. Discuțiile, acordurile și înțelegerile de la Shanghai (1972), Helsinki (1975), Geneva (1985), Reykjavik (1986), Moscova (1988), Soci (1991) au fost stațiuni ale drumului. Trei praguri – trecerea Chinei la economia de piață (1978), mișcările de schimbare de regim din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și Polonia (1980) și lansarea programelor perestroika și glasnost la Moscova – au dus la prăbușirea socialismului răsăritean și, cu aceasta, la încheierea scindării internaționale a lumii. S-a trecut la o lume în care subzistau diferențe profunde, inclusiv de concepții, dar măcar se discuta în cadrul acelorași valori – libertatea persoanei, democrația, cooperarea, dezvoltarea, pacea.
Vor trebui analize pe date, decizii și documente, care nu sunt deocamdată publice, pentru a da un răspuns până la capăt. Cum spun, însă, analizele germane și americane, trebuie corelate într-un răspuns trei repere: aranjamente ale supraputerilor, aspecte de drept internațional și asigurarea securității fiecărui stat. Fapte ținând de fiecare dintre acestea se cer luate în considerare. Altfel, opiniile sunt superficiale și doar alimentează vederi scurte ce duc la erori tragice, cum se petrec astăzi lucrurile. Mai ales că în toate documentele internaționale adoptate după 1975 se prevede respectarea suveranității ce include și securitatea vecinilor! Construcția Uniunii Europene însăși a presupus această premisă.
Părăsirea lumii cooperării creată din 1972 încoace a dus nemijlocit la conflictul din Ucraina. Implicațiile acestuia sunt numeroase, dar amploarea cea mai mare o are înlocuirea cooperării cu confruntarea țărilor de diferite anverguri. Faptele s-au desfășurat astfel că lucrurile au fost împinse spre o nouă scindare a lumii. Sub multe aspecte, s-a intrat deja în „război rece” și sunt mulți cei care nu exclud trecerea în „războiul cald” al supraputerilor.
Nu este singura scindare a lumii din zilele noastre. Pe lângă această scindare, pe care o putem numi „scindare globală”, mai sunt azi și alte scindări ale lumii – „scindarea socială” din interiorul societăților și „scindarea securitară”, care are loc între țări individualizate și comunități. Se naște deja și o „scindare a minților”. Să le circumscriem.
În istoria de un secol încoace au mai fost „scindări globale” ale lumii – împărțirea în sfere distincte, opuse, ce operează după logica „sau cu rivalul, sau cu mine, iar cine nu-i cu mine este împotriva mea”. În definitiv, la sfârșitul anilor treizeci, s-a conturat scindarea între politici interne și organizări statale diferite, care a și dus la Al Doilea Război Mondial. După 1947, s-a ajuns la a doua scindare, de această dată între sisteme sociale ideologic opuse.
Totuși, „scindarea globală” care are loc din 2020 încoace are deja particularități. Ea provine din rivalități economice între supraputeri, legate de obiective de dezvoltare, și din chestiuni financiare, începând cu finanțarea de deficite bugetare. Rivalitățile au mers, însă, cum se știe, la măsuri militare, precum „încercuirea (containement”) celuilalt.
Primii pași spre această scindare au fost sancțiunile economice aplicate unor țări. Ea a urcat la declarații politice șocante, care înlocuiesc naturala competiție cu „oprirea” cu orice mijloc a rivalului (cum cerea deunăzi, fără precauții, noul prim-ministru al Marii Britanii), și la mobilizări mediatice fără precedent. Nu mai vorbim de segregări, ca niciodată, până și în muzică (interzicerea de dirijori și soliști), în sport, (afectarea de sportivi până la interdicții de participare) și în cercetare științifică (anularea de programe în care figurează și rivali). Nicicând în perioada postbelică nu s-au practicat asemenea segregări! Nicicând concerte, reuniuni, campionate europene sau mondiale nu și-au mai putut justifica titulatura.
S-a trecut, totodată, la apeluri de izolare a unor țări și la inițiative de excludere din organizații internaționale. Mai nou, într-un elan de sectarism, costisitor ca orice sectarism, decidenții actuali de la București au și inițiat oprirea acordării de vize de circulație în spațiul european cetățenilor unor țări (?!). Ca și cum libertățile și drepturile persoanelor le decide vreo birocrație! Oameni cu capul pe umeri s-au și întrebat, cu tristă ironie, dacă nu cumva încep excluderi de muritori de pe Pământ!
Toate acestea s-au petrecut în condițiile prevalenței unei propagande axate pe inducerea în eroare – cum s-a văzut în mod repetat. Și aici se ating recorduri. Se comit crime cu premeditare în propriul teritoriu, se expun civili ca scuturi umane în fața bombelor, se atacă o centrală atomică pentru a putea arunca vina în seama celeilalte părți.
„Scindarea globală” are efecte destructive încă insuficient inventariate. Economice, politice, culturale! Însuși viitorul este grav afectat. O dezvoltare fără precedent a țărilor europene a fost blocată deocamdată cu prețuri la energie exorbitante, comerț strangulat și schimburi blocate. Lovitura este nu numai pentru cei vizați de sancțiuni, ci și pentru cei care sancționează. Nu se înțelege că, indiferent câte și ce arme vor fi introduse în luptă și cum va evolua conflictul, nu va fi liniște în Europa și în lume fără securitate pentru fiecare în regiune. Nu se înțelege că Europa decontează prima și în cea mai mare parte ceea ce se petrece.
„Scindarea globală” este sub deviza „luptei democrației contra autoritarismului”. Nu discutăm acum cât de neaduși la zi și cât de improvizați circulă azi termenii „democrație”, „autoritarism”, ca și mulți alții („populism”, „nationalism”, „stat de drept”, „independența justiției” etc.), aflați în avanscenă. Sunt prea puține analizele serioase, încât mințile sunt colonizate de propagandă, în numele căreia se și iau decizii.
Desigur, orice democrat vrea democrație și nu autoritarism. Numai că ridicarea acestei devize la rang de pivot al politicii internaționale stă pe o sumară cunoaștere a lumii și pe considerente greșite. Enumăr cinci dintre ele, confirmate de experiențe de sub privirile noastre.
Primul este acela că aspirația democratizării lumii este legitimă, dar cine crede că o va impune mâine se înșeală. O astfel de deviză nu este pentru politici imediate și tensionează păgubos relații care au nevoie de evoluții. Al doilea considerent greșit este acela că nu se ajunge la democratizare prin conflictualizare. Anii de după 1972 sunt proba că abia cooperarea dintre țări și înăuntrul țărilor permite democratizarea. Al treilea considerent ține de faptul că democratizarea nu se reduce la o chestiune tehnică, de instalare a unui alt sistem de alegere a decidenților, ci presupune o întreagă cultură. Democrația se evaluează și ea înăuntrul unei culturi, iar cetățenii țării respective sunt cei chemați să evalueze și să decidă. Al patrulea considerent este că nu se poate câștiga o astfel de luptă dacă în propriile rânduri democrația este desfigurată, iar autoritarismul se acceptă. În plus, țări socotite autoritariste dau uneori decidenți mai îngrijit selectați, mai competenți și mai responsabili față de cetățenii țărilor lor, decât altele. Al cincilea este acela că democrația „din afară”, ca articol de import, duce la cleptocrație și dominație. Ea mai rămâne democrație doar cu numele.
„Scindarea globală” este contemporana unei „scindări sociale” asupra căreia cei mai calificați economiști și sociologi de azi atrag atenția. Cu mai bine de un deceniu în urmă se semnala, în mod autorizat, că în cea mai dezvoltată țară a Europei, care este Germania, pauperizarea relativă urcă spre mijlocul social (vezi Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, 2009). Ne putem da seama cum stau lucrurile în alte țări! Azi, toate statisticile indică concentrarea avuției în mâini tot mai puține și mărirea decalajelor sociale în multe societăți.
Pandemia a fost ocazia îmbogățirii suplimentare a unor categorii restrânse pe seama majorității populațiilor, care a și achitat costurile. Abia încep să devină publice datele frapante ale fraudelor, corupției și îmbogățirilor din timpul ei.
Războiul din Ucraina sporește din capul locului veniturile investitorilor în armament. Sunt și țări care își fac calcule vizând crearea unei piețe comune în Răsărit, cu combatanți de astăzi, mizând pe vechea marotă a demantelării Rusiei. De altfel, în legătură cu astfel de calcule începe să se ridice răspicat întrebarea: cum va plăti Ucraina finanțările înarmării ei, care sporesc de la o zi la alta? Când încă nu a despăgubit nici ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial, când a fost țara în care a avut loc cea mai mare ucidere de oameni, cu deosebire evrei!
La scindările „globală” și „socială” se adaugă azi o „scindare securitară”. Așa cum ne spune o analiză specializată, se construiesc ziduri, garduri, bariere de diferite feluri, mai mult ca oricând în istoria postbelică. Mai exact, „cel puțin 65 de țări, mai mult de o treime dintre toate statele lumii, au instituit bariere la granițele lor. Jumătate din toate fortificațiile care au apărut după Al Doilea Război Mondial datează din anul 2000 încoace. Doar în Europa s-a putut ajunge în puțini ani recenți la mai mulți kilometri de ziduri, garduri și bariere decât în momentul culminant al <războiului rece>” (Tim Marshal, Abschottung. Die neue Macht der Mauern, DTV, München, 2020, p.10). Iar situația nu promite schimbări și nu se întrevăd „granițe deschise” (p.311). Barierele sunt durabile.
Cauzele construirii de ziduri, garduri și bariere între țări și comunități sunt multiple. Analiza pe care o invoc are în vedere presiunea migratorie, opoziția la globalizare, naționalismele, remanențe ale istoriei recente, urmările târzii ale atacării SUA de către teroriști islamici în 11 septembrie 2001. Sunt de părere că trebuie adăugate revenirea terorismului – care a profitat altădată de interacțiunile unei lumi libere, iar acum folosește contextul confruntării – precum și decizii îndoielnice, ca și, de altfel, apărarea unor țări în fața încercărilor din afară de a stârni tulburări înăuntrul lor.
Construcția de ziduri, garduri, bariere între țări și comunități are de obicei două laturi. Cel puțin a doua latură se referă la politici și la calibrul celor care le decid. Ea spune ceva despre caracteristicile lumii în care trăim și, desigur, în unele cazuri, despre decizii.
Nu poți lua de bune toate cele care se spun despre ziduri, garduri și țări, adesea senzaționalul journalistic și clișeul propagandistic depășind faptele exacte. Un zid contra terorismului nu este de blamat dacă împiedică terorismul. Dar o întrebare nu se poate evita: nu cumva sărăcia din lume s-ar putea eradica prin normalizarea relațiilor dintre țări și comunități? Nu cumva scindările lumii împiedică rezolvarea urgențelor?
Evident, în lumea de azi nu sunt doar ziduri, garduri și bariere fizice. Liniile de despărțire a oamenilor trec și prin capete. De aceea, nu se poate exclude și o „scindare a minților”. Paradoxal – lumea deschisă și comunicațiile prin Internet au azi ca rezultat manipularea pe scară nouă, rigidizarea și parohializarea minților.
„Scindarea minților” se conturează deja sub trei aspecte. Merită să li se dea atenție, căci au consecințe vaste.
Oportunismul a sporit în societățile actuale mai mult decât creativitatea, în unele locuri în dauna înnoirii. Prea mulți contemporani găsesc că este mai la îndemână să se adapteze la șefii existenți și deciziile lor discutabile decât să caute soluții profunde și fac orice ca să arate cât de fideli sunt. Porțiuni mari ale populației instruite intră în capcana ce sporește neașteptat dogmatismele mentale. Penibila logică „sau-sau” nu a intrat în muzeu. Are sens întrebarea: Cât mai este în jur gândire propriu-zisă? Care înseamnă, din capul locului, libertate, integritate și argumentare!
A revenit spectaculos în viața societății politrucul, insul fără substanță profesională și pricepere, instrumentul tăinuit, trepădușul. El nu are vederi, ci clișee, idei fixe luate din „ceea ce se acceptă”, pe care le asesonează cu ce mai ciupește de pe site-uri, în noul limbaj propagandistic. Insul are în grijă ca oamenii să devieze cât mai puțin de la opiniile oficialilor. El nici nu mai stă ascuns – la noi se și face mai nou reclama televizată cu chemarea „cetățenii să-și ia știrile de la oficialități”. Ca și cum și adevărul a fost deja privatizat!
În sfera publică a unor societăți de azi s-a instalat un cerc vicios. Oameni capabili să vadă adevărul sunt și astăzi mulți, dar aceștia rămân prea puțin activi în spațiul public, încât regimurile profită și-i ignoră. Iar această ignorare face ca oamenii capabili să conteze prea puțin la decizii. Inclusiv mari gânditori sunt ignorați în Europa actuală, argumentele lor solide sunt trecute cu vederea de inși fără valoare nimeriți în funcții prin accidentele istoriei.
Dezbaterea este, însă, stagnantă, inclusiv în ceea ce privește lămurirea asupra societății în care s-a intrat și a riscurilor de adâncire a faliilor.
Andrei Marga
Administratie
Revoluție verde la vârful administrației: Palatul Administrativ din Ploiești trece pe energie solară
Într-un demers curajos către independență energetică, inima administrativă a județului Prahova se pregătește să devină un model de sustenabilitate. Potrivit datelor furnizate de Agenția pentru Eficiență Energetică și Energii Regenerabile „AE3R Ploiești-Prahova”, clădirea simbol a orașului ar putea fi alimentată direct de la soare, marcând o schimbare de paradigmă în gestionarea resurselor publice.
Independență energetică „sub sigiliul” soarelui: 80 kWp pe acoperișul județului
Tranziția de la bune intenții la soluții tehnice concrete a fost făcută odată cu finalizarea studiului de prefezabilitate realizat de specialiștii AE3R. Documentul propune o transformare radicală a acoperișului Palatului Administrativ din Ploiești prin instalarea unui sistem fotovoltaic on-grid performant. Cu o putere instalată de 80 kWp, acest sistem este proiectat să transforme radiația solară în energie pură, destinată exclusiv consumului propriu al instituției.
Conform raportului întocmit de AE3R Ploiești-Prahova, această investiție nu este doar o declarație de imagine, ci un calcul matematic riguros: aproximativ 98 MWh de energie verde ar putea fi generați anual. Această producție va permite Consiliului Județean Prahova — membru fondator al agenției — să își reducă semnificativ dependența de rețeaua națională și să optimizeze costurile de funcționare ale clădirii.
Eficiență chirurgicală: Facturi mai mici și emisii reduse
Cifrele prezentate în studiu sunt elocvente pentru impactul pe care tehnologia verde îl are asupra sectorului public. Implementarea acestui proiect ar asigura aproximativ 16,3% din necesarul anual de energie electrică al clădirii. Dincolo de economiile financiare imediate, proiectul reprezintă un pas ferm în direcția atingerii obiectivelor asumate de România și Uniunea Europeană în lupta împotriva schimbărilor climatice.
Sursa citată subliniază că astfel de inițiative sunt vitale pentru diminuarea amprentei de carbon și accelerarea tranziției către o economie cu emisii reduse. Prin producția locală de energie regenerabilă, Palatul Administrativ încetează să mai fie doar un consumator pasiv, devenind un actor activ în gestionarea resurselor sustenabile.
AE3R: Motorul sustenabilității în județul Prahova
Realizarea acestui studiu de prefezabilitate reconfirmă rolul strategic pe care AE3R Ploiești-Prahova îl joacă în regiune. Agenția nu se limitează la consultanță tehnică, ci acționează ca un partener activ al administrațiilor locale, identificând soluții care să facă județul mai competitiv și mai sigur din punct de vedere energetic.
Într-un context global marcat de volatilitatea prețurilor la energie, viziunea promovată de AE3R oferă o foaie de parcurs clară: independența energetică a instituțiilor publice nu mai este un lux, ci o necesitate administrativă. Prin astfel de proiecte, Prahova își consolidează statutul de județ orientat către viitor, unde eficiența energetică devine coloana vertebrală a dezvoltării durabile.
Exclusiv
IPJ CONSTANȚA, MANUAL DE ABUZ INSTITUȚIONAL: NU CONTEAZĂ LEGEA, CONTEAZĂ TURNĂTORUL!
PRIORITATE ZERO LA IPJ CONSTANȚA: VÂNĂTOAREA DE „VINOVAȚI” CARE SPUN ADEVĂRUL
La IPJ Constanța, urgența nu poartă uniformă, nu are treabă cu legea și nici cu examenele corecte. Adevărata „situație operativă” pare să fie una singură: nu verificarea abuzurilor, ci identificarea colegului care a avut îndrăzneala să spună adevărul.
Conform informațiilor făcute publice de Sindicatul Europol, în loc să se ocupe de situațiile în care unor polițiști li s-au cerut angajamente contrare legii, înainte de examenul de definitivare în profesie, conducerea inspectoratului ar fi preocupată să prindă „vinovatul” suprem: polițistul care a scos gunoiul de sub preș și l-a arătat publicului.
„VICTIMA INOCENTĂ” IPJ CONSTANȚA: LACRIMI DE CROCOSIL ÎN COMUNICATELE OFICIALE
Instituția, ne spune Sindicatul Europol, continuă să pozeze într-o biată victimă neînțeleasă, aproape sfântă, nedreptățită de sindicat și de opinia publică. Totul ar fi, după cum lasă să se înțeleagă, o simplă invenție a Sindicatului Europol.
Numai că, pentru a risipi ceața, sindicatul vine cu „proba materială”: modelul de angajament primit de polițiștii absolvenți ai promoției decembrie 2024, încă de anul trecut, înainte ca aceștia să susțină examenul de definitivare în profesie. Un angajament scris, în care agentul se obligă să nu își modifice raporturile de serviciu decât într-un anumit cadru, document care devine, în context, piesa-cheie a acestui puzzle instituțional.
ÎNTREBĂRILE LA CARE IPJ CONSTANȚA NU VREA SĂ AUDĂ RĂSPUNSUL
Într-un comunicat de presă, IPJ Constanța afirmă nonșalant că nu a fost sesizat de niciun polițist privind vreo presiune pentru completarea unor astfel de angajamente. Până aici, manualul clasic de „spălat pe mâini”.
Numai că rămâne o listă incomodă de întrebări, pe care, după cum arată Sindicatul Europol, inspectoratul refuză cu grație să o deschidă:
- Cine a conceput acel tip de angajament?
- Cine l-a distribuit polițiștilor pentru completare, înainte de susținerea examenului de definitivare în profesie?
- În baza cărei prevederi legale a fost solicitat?
- Cine și-a asumat răspunderea pentru folosirea lui?
Răspunsuri? Zero. În locul lor, se aude doar foșnetul „hârtiilor interne” și tropăitul grăbit al celor care vor să închidă subiectul, nu să-l lămurească.
CÂND ABUZUL NU DERANJEAZĂ, DAR DERANJEAZĂ DOVEZILE
Conducerea inspectoratului, potrivit relatării Sindicatului Europol, nu a făcut o prioritate din a clarifica legalitatea acestor angajamente. În schimb, la nivelul Serviciului Siguranța Transporturilor, „misiunea zilei” ar fi fost alta: identificarea polițistului care a pus documentul la dispoziția sindicatului.
Pe scurt, nu documentul deranjează. Nu conținutul lui. Nu suspiciunea de practici ilegale.
Deranjează faptul că a ieșit la lumină. Că a ajuns în spațiul public. Că nu mai poate fi băgat la loc în sertarul cu „așa se face la noi”.
LOGICA INFRACȚIONALĂ A „CAZANULUI CU TĂCERI”
Sindicatul Europol pune degetul pe rană: această mentalitate seamănă izbitor cu ceea ce întâlnim în mediul infracțional. Nu fapta e problema, ci denunțătorul. Nu încălcarea legii deranjează, ci cel care îndrăznește să o arate.
Hoții – spune logica simplă a străzii – nu se grăbesc să-și recunoască vina, ci să afle cine i-a „turnat”. Iar când acest tip de reflex apare, după cum reclamă sindicatul, chiar într-o instituție de aplicare a legii, contrastul devine grotesc.
În loc de „ne-am înșelat, corectăm, respectăm legea”, avem „cine a vorbit?”. Un fel de cod al tăcerii transformat în politică de personal.
DE CE POLIȚIȘTII NU SE MAI DUC LA ȘEFI, CI LA SINDICAT
Nu întâmplător, tot mai mulți polițiști aleg, conform Sindicatului Europol, să se adreseze organizației sindicale, și nu conducerii inspectoratului sau structurilor de control intern.
Explicația este devastator de simplă: mulți au convingerea că, prea des, anchetele interne nu urmăresc să lămurească faptele, ci să identifice persoana care a îndrăznit să le reclamat. Nu adevărul contează, ci vânătoarea celui care l-a spus.
Într-un astfel de climat, frica devine instrument de management, iar sindicatul devine, de facto, singura supapă pentru cei care nu vor să intre în jocul tăcerii.
IPJ CONSTANȚA: PROBLEMA NU ESTE „DENUNȚĂTORUL”, CI SISTEMUL TOLERAT
Mesajul transmis de Sindicatul Europol către conducerea IPJ Constanța este cât se poate de clar: orice tentativă de a găsi „denunțătorul” nu face decât să confirme problema, nu să o stingă.
Nu sindicatul este problema. Nu polițistul care a vorbit este problema.
Problema, așa cum reiese din acest caz, sunt practicile ilegale sau abuzive care continuă să fie tolerate în interiorul instituției, acoperite de comunicate liniștitoare și de o tăcere disciplinată.
Atâta vreme cât prioritatea nu va fi adevărul și respectarea legii, ci identificarea celui care „a îndrăznit să vorbească”, IPJ Constanța riscă să-și confirme singur, zi de zi, propriul pamflet: un model de management în care abuzul este „incident”, dar cel care îl expune devine „dușmanul” de vânat. (Cristina T.).
Exclusiv
„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale
Adam Smith, sindicalist post-mortem: ce nu vor să audă politicienii când deschid „Avuția națiunilor”
Când polițiștii și militarii cer bani, nu poezie, reacția „morală” o știm pe dinafară:
„Ați ales o vocație, nu o meserie. Ați jurat. Serviți țara. Onoarea uniformei nu se măsoară în bani.”
Subtitlu nespus, dar urlat din toți rărunchii:
„Dacă vrei salariu, ești trădător de jurământ. Dacă ceri drepturi, dezonorezi uniforma.”
Ce pare, la prima vedere, o românească ieftină de ultimii 30 de ani – marca „te-am făcut, fraiere”, servită de politicieni ipocriți și de boșii din structurile centrale cu reflexe de secretar de partid – e de fapt o schemă veche de 250 de ani.
Adam Smith, părintele capitalismului, cel pe care îl flutură toți gură-cască atunci când justifică „piața liberă”, a descris exact acest mecanism în 1776, în „Avuția națiunilor”.
Nu ca ideal, ci ca șmecherie de preț: cum să plătești mai puțin pentru munca cea mai grea, îmbrăcând restul în „onoare”.
Analiza este readusă în actualitate, în cheie românească, de Sindicatul Diamantul, prin vocea lui Emil Păscuț. Și e nimic mai usturător pentru discursul oficial decât să vii peste el cu Adam Smith însuși.
Regula lui Smith: muncă grea și periculoasă = bani mai mulți. Cu o excepție monstruoasă
În Cartea I, capitolul X, Adam Smith pune întrebarea simplă: de ce diferă câștigurile între profesii?
Răspunsul lui, devenit clasic în economie:
pe o piață liberă, avantajele și dezavantajele diferitelor ocupații tind să se compenseze.
Cu alte cuvinte:
- munca ușoară, curată, sigură = bani mai puțini;
- munca grea, murdară, periculoasă = bani mai mulți.
Exemplele lui:
- calfa de croitor câștigă mai puțin decât țesătorul;
- țesătorul, mai puțin decât fierarul;
- minerul, care își riscă pielea în subteran, câștigă în 8 ore cât potcovarul în 12.
Riscul, murdăria, oboseala, răspunderea se plătesc.
Asta e regula. E manual de economie, nu fluturaș sindical.
Exemplul extrem la Smith: călăul public:
„The most detestable of all employments, that of public executioner, is, in proportion to the quantity of work done, better paid than any common trade whatever.”
Tradus:
„Cea mai detestabilă dintre toate îndeletnicirile, aceea de călău public, este, raportat la cantitatea de muncă prestată, mai bine plătită decât orice meserie obișnuită.”
De ce? Pentru că e odioasă, detestată.
Societatea îl urăște, deci trebuie să-l plătească regește.
Dezonoarea e o taxă pe care angajatorul o plătește în plus.
Reversul otrăvit: când „onoarea” nu se adaugă la salariu, ci îl taie
Tot acolo, Smith formulează fraza care spulberă discursul cu „vocația”:
„Honour makes a great part of the reward of all honourable professions. In point of pecuniary gain, all things considered, they are generally under-recompensed.”
Tradus pe românește, fără livraj cu fundiță:
„Onoarea constituie o mare parte din recompensa tuturor profesiilor onorabile. Din punctul de vedere al câștigului bănesc, ele sunt în general insuficient recompensate.”
Deci:
- la profesiile onorabile, onoarea nu se adaugă la salariu;
- onoarea este o parte din salariu – adică o parte pe care angajatorul nu o mai plătește în bani.
Cu cât profesia e mai „onorabilă”, cu atât portofelul e mai subțire.
Diferența se achită în stimă, ceremonii, medalii, drapele și poze.
Statul a înțeles perfect schema:
- banii dor bugetul;
- moneda simbolică (stegulețe, diplome, „eroism”, „vocație”, „onoare”) nu costă nimic.
Sindicatul Diamantul nu inventează nimic: doar arată că ceea ce azi e prezentat ca morală patriotică, Adam Smith a despuiat, acum 250 de ani, ca mecanism rece de exploatat profesii onorabile.
Polițistul și militarul: combinația perfectă pentru a fi înșelat legal
Orice polițist sau militar care citește își recunoaște fișa zilnică:
- ture de noapte,
- expunere la violență,
- risc de moarte sau invaliditate,
- răspundere penală pentru decizii luate în secunde,
- uzură fizică accelerată,
- restrângeri de drepturi pe care alții nici nu le concep.
După regula lui Smith, ar trebui să fie plătiți cu vârf și îndesat.
De ce nu sunt?
Pentru că polițistul / militarul nu este o excepție de la teoria lui Smith, ci cazul-limită unde două reguli ale aceluiași sistem se ciocnesc frontal:
- Muncă extrem de periculoasă → ar cere cea mai mare primă de risc.
- Profesia extrem de onorabilă → duce, conform lui Smith, la subplată în bani, diferența fiind plătită în „onoare”.
Rezultatul, notează Adam Smith și confirmă România lui 2026:
cea mai periculoasă profesie ajunge plătită sub cea mai banală.
Polițistul și militarul sunt pe diagonala blestemată:
- periculoși la maximum,
- onorabili la maximum,
- plătiți la minim.
Călăul – detestabil, bine plătit pentru dispreț.
Soldatul/polițistul – onorabil, plătind el pentru stima primită.
Formula lui Smith, rezumată dur:
„Călăul este plătit pentru disprețul pe care îl suportă; soldatul plătește pentru stima pe care o primește.”
Nota de plată a uniformei: dublu minus, zero plus
Aplicată la polițist/militar, harta lui Smith arată așa:
- pentru componenta onorabilă:
statul taie din salariu și plătește în „stimă” – ceremonii, discursuri, medalii, parade, „eroi în uniformă”. - pentru componenta periculoasă:
aceeași regulă cere o primă masivă de risc –
exact cea care la polițiști și militari lipsește de facto.
Bilanțul omului în uniformă, pe contabilitatea smithiană, în România:
- la rubrica „onoare” – debit (i se scad bani);
- la rubrica „pericol” – zero credit (nu primește nimic în plus).
Dublu debit, zero credit.
Același casier – Statul – aplică doar regula care îi convine: invocă „onoarea” când trebuie să nu plătească, „riscul” când trebuie să ceară mai multă obediență.
„Întreg prețul sângelui lor”: cum se cumpără viață cu speranțe romantice
Adam Smith nu se oprește la salariu. Lovește direct în mecanismul de recrutare:
„These romantic hopes make the whole price of their blood. Their pay is less than that of common labourers, and in actual service their fatigues are much greater.”
„Aceste speranțe romantice alcătuiesc întreg prețul sângelui lor. Plata lor este mai mică decât a muncitorilor de rând, iar în serviciul efectiv oboseala lor este mult mai mare.”
Tradus pe șleau pentru uniforma din 2026:
- Nu solda plătește sângele soldatului/polițistului.
- Sângele este cumpărat cu vise de glorie, decorații, „onoare națională”.
Iar marfa e mereu disponibilă, spune Smith, pentru că:
- tinerii supraestimează șansele de reușită,
- subestimează riscurile reale,
- se lasă ademeniți de viața de aventuri, nu de viața reală cu hernie, infarct, dosare și pensii tăiate.
„The dangers and hairbreadth escapes of a life of adventures, instead of disheartening young people, seem frequently to recommend a trade to them.”
„Primejdiile și scăpările la limită ale unei vieți de aventuri, în loc să-i descurajeze pe tineri, par adesea să le recomande o asemenea meserie.”
Comentariul românesc, cum îl subliniază Emil Păscuț – SPR DIAMANTUL:
- nimeni nu intră în poliție la 20 de ani gândindu-se la hernia de disc de la 45,
- la bolile de inimă care îl bagă în groapă cu 10 ani mai devreme,
- la procesele pe care le va da propriului angajator ca să își primească ce scrie deja în lege.
Statul exploatează exact ce știa Smith:
- optimismul vârstei,
- prestigiul uniformei,
- dorința de aventură și de respect.
„Compensația de risc” în România: lege vie pe hârtie, moartă pe fluturaș
Te-ai aștepta ca România să fie atât de „balcanică” încât nici măcar să nu fi auzit de compensația de pericol.
Realitatea e mai cinică: a auzit, a scris, a votat, a publicat… și apoi a înghețat.
Sindicatul Diamantul arată clar:
- Legea-cadru 153/2017, Anexa VI, art. 14 alin. (1):
pentru „munca cu grad ridicat de risc sau în condiții de pericol deosebit”, personalul militar și polițiștii „beneficiază de o compensație de risc/pericol deosebit”.
Pe hârtie – impecabil, occidental.
În realitate – Adam Smith + OUG made in Romania:
- dreptul există,
- aplicarea lui este eșalonată „în trepte”,
- iar fiecare treaptă este înghețată anual prin OUG-uri succesive de „încetinire”, „prudență bugetară” și alte minciuni ambalate tehnic.
Două legi-cadru succesive (L. 284/2010 și L. 153/2017) au făcut aceeași mișcare:
- au creat dreptul la compensație de risc;
- au amânat intrarea lui în vigoare „treptat”;
- guvernele, an de an, au venit cu OUG-uri care blochează exact treptele.
Mecanism perfect:
- dreptul există suficient cât să nu mai poată fi cerut;
- nu ajunge niciodată în buzunar.
În 16 ani, compensația de risc/pericol deosebit:
- nu a fost plătită nici sub Legea 284/2010,
- nici sub Legea 153/2017,
- nici astăzi.
Dreptul trăiește în Monitorul Oficial;
moare pe fluturașul de salariu.
Statutul polițistului: „Adam Smith” scris cu mâna statului român
Legea 360/2002 – Statutul polițistului conține, fără să-și dea seama, esența lui Smith.
- Art. 1 alin. (2):
„Exercitarea profesiei de polițist implică, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite.”Deci: riscul e structural, nu accidental.
- Art. 1 alin. (3):
„Statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite…”Cu alte cuvinte: tot „statutul special” se sprijină pe risc.
- Art. 6:
„Polițistul beneficiază de drepturi compensatorii acordate… pentru condițiile speciale și riscurile pe care le implică exercitarea profesiei.”
Lanț logic simplu:
- profesia are risc mare, prin natura sa;
- acesta justifică „statutul special”;
- riscul trebuie compensat în bani.
Realitatea:
- „statutul special” este invocat zilnic ca motiv de restrângere a drepturilor,
- riscul – ca motiv de datorie sporită,
- dar nu ca motiv de plată sporită.
Statul ia din Smith ce îi convine:
- partea cu „onoarea profesiei”,
- taie partea cu „diferențialul de risc”.
Statul minimal al lui Smith: primele două datorii – apărarea și ordinea. Fix ce plătește România la discount
În Cartea a IV-a și a V-a, Adam Smith reduce statul la esență.
„Suveranul sau statul” – spune el – are trei mari îndatoriri:
- Să protejeze societatea de violența și invazia altor societăți (apărarea).
- Să protejeze fiecare membru al societății de nedreptatea sau opresiunea celorlalți (ordine, justiție).
- Să susțină lucrări și instituții publice pe care piața nu le poate finanța singură.
Adică, în termeni actuali:
- armata, poliția, justiția – pe primul loc;
- restul – după.
Smith nu se rușinează să scrie:
„defence… is of much more importance than opulence”
„apărarea este cu mult mai importantă decât opulența”.
Cu alte cuvinte:
Statul care își plătește prost oamenii din apărare și ordine nu face economie; își sabotează propria existență.
Mai mult, Smith spune clar:
- războiul și ordinea nu produc bunuri vandabile,
- deci oamenii din aceste domenii sunt întreținuți din munca celorlalți, prin stat.
- deci nu pot fi lăsați pieței.
Nu există „poliție privată care să țină loc de stat”.
„E vocație, nu salariu”: nu e omagiu, e refuz de plată
Sindicatul Diamantul, citând și explicându-l pe Adam Smith, închide cleștele:
- Pe de o parte, Smith spune:
apărarea și ordinea sunt primele datorii ale statului, nu mofturi. - Pe de altă parte, tot el explică:
statul trişează folosind „onoarea” ca monedă de plată în locul banilor.
De aici vine discursul oficial de azi:
„Meseria de polițist e o vocație, nu o sursă de venit.”
„Ați depus un jurământ, nu ați semnat un contract de salariu.”
Pare elogiu.
În analiza lui Smith, e altceva: refuz de plată mascat în limbaj patriotic.
Adam Smith, scos din raft și pus pe masa discuției de Emil Păscuț și SPR DIAMANTUL, spune negru pe alb:
- onoarea e reală și nimeni nu v-o poate lua;
- dar nu e treaba statului să o contabilizeze ca formă de salariu.
Onoarea aparține omului.
Solda este datoria statului.
Cine le amestecă:
- nu înalță uniforma,
- ci arată cât de puțin îi respectă pe polițiști și militari.
Concluzie: când îți flutură drapelul, îți achită în natură ce îți datorează în bani
De la 1776 la 2026, firul e același:
- Statul are obligația esențială să asigure apărarea și ordinea.
- Pentru asta angajează oameni în uniformă.
- Le restrânge drepturi, le cere viața la nevoie, îi umple de „onoare” la ceremonii.
- Când vine vorba de bani:
- invocă „vocația”,
- invocă „jurământul”,
- blochează compensația de risc prin OUG-uri,
- lasă drepturile să trăiască doar pe hârtie.
Ce arată Sindicatul Diamantul, cu Adam Smith în mână, e simplu:
- când ți se spune „serviți țara, nu salariul”,
- ți se comunică, de fapt:
„onoarea ta e moneda cu care îți plătești singur riscul, noi nu mai băgăm nimic în cont.”
Data viitoare când vreun șef, ministru sau comunicator îți spune „nu mai vorbiți de bani, purtați cu mândrie uniforma”,
deschide în minte Cartea I, capitolul X din „Avuția națiunilor” și articolul 14 din Legea 153/2017.
Nu e lipsă de vocație să ceri bani.
Este lipsă de onoare a statului să te plătească în drapele în loc de soldă. (Cerasela N.).
-
Exclusivacum 5 zileIpj Prahova S.R.L., Grădinița de cadre -sezonul XXVII: Filozoful cu opincile de mall și neuronul de gang – Cazul Lăpădatu Lucian, între bere, bodycam și bășcălie juridică
-
Exclusivacum 5 zileClanul Incompatibililor: Cum a ajuns Cătălin Dobrescu să fie și jurist, și administrator, și „omul primarului” în același timp
-
Exclusivacum 2 zileDe la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 4 zileIPJ Prahova S.R.L., sezonul XXVIII: laptopuri la amanet, telefoane evaporate și nași la butoane
-
Exclusivacum 4 zileCum să dai afară de două ori același polițist și tot să pierzi: Saga Cănărău vs. MAI – manual de prostie disciplinară
-
Exclusivacum 3 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum 3 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum 2 zileMAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor



