Evenimentele deosebit de importante care s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului XIX (Unirea Principatelor Române, războiul de independenţă) au determinat, în mod firesc, o intensificare a activităţilor cu specific informativ. Numărul personalului poliţienesc a crescut de câteva ori şi s-a extins în toate oraşele ţării, iar de la 1 septembrie 1893 a fost înfiinţată şi jandarmeria rurală.

Lipsa de informare a puterii executive, constatată cu ocazia răscoalei de la 1907, a dus la înfiinţarea unui nou organism în cadrul poliţiei, denumit “Serviciul Siguranţei”, iar extinderea competenţelor acestuia în anii următori a condus la reformularea denumirii instituţiei, sub forma Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (1912).

In pofida întăririi numerice şi perfecţionării pregătirii profesionale a structurilor care se ocupau de asigurarea siguranţei statului, România a fost în perioada neutralităţii din timpul primului război mondial, un teren de confruntare între puternicele servicii de spionaj ale marilor puteri angrenate în conflict.

Legea spionajului, adoptată în ianuarie 1913, nu 1-a împiedicat pe generalul A. Zottu, şeful Marelui Stat Major al armatei române, să trădeze secrete de importanţă vitală serviciului de spionaj german, dar trădarea colonelului Alexandru Sturdza, din ianuarie 1917, a fost picătura care a umplut paharul, conducerea armatei luând decizia de a reorganiza activitatea informativă în unităţile proprii. Cu această ocazie a fost creată o primă structură, care şi-a dovedit eficienţa atât în anii războiului cât şi în perioada următoare, cunoscută mai ales sub denumirea de Serviciul Special de Informaţii.

In timpul războiului balcanic (1912 – 1913), armata română a resimţit acut lipsa unui organism specializat care să asigure Marelui Cartier General datele şi informaţiile necesare pentru bunul mers al operaţiunilor militare.

Pentru a suplini aceaste carenţe, Ministerul de Război a alocat, după terminarea conflictului, o sumă de 600 000 lei, care i-au fost încredinţaţi, după propria mărturisire, lui Mihail Moruzov, cu scopul de a crea un serviciu de informaţii. Părea omul cel mai indicat pentru o astfel de misiune deoarece organizase şi condusese, din însărcinarea Direcţiei Siguranţei Generale şi a Marelui Stat Major, în perioada noiembrie 1908 – aprilie 1914, mai multe astfel de structuri. Dar, după scurtă vreme, Secţia a II-a a Marelui Stat Major a preluat atribuţiile în domeniul informativ.

S-a încercat şi crearea unui birou mixt, format din angajaţi ai Secţiei a II-a şi ai Siguranţei Generale a Statului, în care au fost încadrate elemente “fără pregătire şi fără experienţă în domeniu”, fapt care, coroborat cu fricţiunile existente la nivelul conducerii celor două instituţii, a determinat un eşec rapid. Au existat însă şi organisme informative eficiente, precum Brigada de siguranţă de la Constanţa, condusă de comisarul special Constantin Duca, care, din ianuarie 1916, a creat o reţea în zona de nord-est a Bulgariei, furnizând constant informaţii despre concentrările masive de trupe bulgaro-germane în zona de graniţă cu România.

După retragerea armatei şi administraţiei în Moldova, concomitent cu activităţile destinate refacerii armatei române, s-a acordat o atenţie deosebită şi culegerii de informaţii despre inamic. In acest sens au fost mobilizaţi câte un agent de siguranţă pe lângă fiecare unitate militară, precum şi delegaţi ai Siguranţei Generale pe lângă serviciile de informaţii ruse de pe front. S-a insistat în mod deosebit pentru întărirea frontului de Sud, deoarece gurile Dunării aveau o importanţă strategică deosebită. Sarcina organizării unei structuri informative eficiente i-a revenit lui Mihail Moruzov.

Astfel, din însărcinarea Direcţiei Siguranţei Generale şi a Marelui Cartier General, Moruzov a descins la Ismail în martie 1917, punând bazele Biroului de Siguranţă al Deltei Dunării. Această organizaţie formată din 15 profesionişti ai informaţiilor, utiliza un număr variabil de “informatori cercetaşi”, care erau angajaţi “după necesitate”.

In scopul acoperirii depline a labirintului acvatic de care răspundea, Moruzov a hotărât delimitarea zonelor de acţiune în sectoare (Sulina – 3 cadre, Vâlcov – 4 cadre, Ismail – 7 cadre), centrul fiind la Ismail.

Situaţia operativă din primăvara anului 1917 era deosebit de complexă. In Deltă, Armata a 6-a rusă îşi avea propriul serviciu de informaţii, cu sediul tot la Ismail, serviciu condus de agentul Al. Escholtz, protejat al viceamiralului Visolkin, care acţionase încă din anul 1915 la Reni ca “agent corupător”, având sarcina de a determina dezertarea la ruşi a unor cadre militare române.

In afara sarcinilor specifice contraspionajului, echipa lui Moruzov a fost obligată de realităţi să acţioneze ofensiv, pentru a culege cât mai multe informaţii despre intenţiile inamicului.

Realizarea acestui obiectiv presupunea însă crearea unei reţele de agenţi care să acţioneze pe teritoriul inamic. In lunile martie şi aprilie 1917, Moruzov a contactat 12 persoane din rândul pescarilor localnici, pe care le cunoştea din perioada anterioară războiului şi ale căror rude se aflau în sudul Dunării. Pregătirea pentru misiune era realizată de Moruzov şi dura între 5 şi 10 zile. Agenţilor le era strict interzis să-şi noteze sarcinile primite sau datele aflate în cursul misiunii, atât timp cât se aflau pe teritoriul inamic, fiind obligaţi să memoreze totul. Una din etapele cele mai dificile consta în trecerea liniei frontului fără a fi descoperiţi. Prin intermediul dezertorilor sau al spionilor capturaţi, au fost obţinute informaţii precise privind măsurile de pază şi de control la frontieră, adoptate de trupele inamice.

Eficienţa acestor măsuri a fost extraordinară, dacă ne raportăm la faptul că dintr-un total de 178 de spioni inamici care au trecut în nordul Dunării, au fost capturaţi 156. Motivul îl constituie identificarea şi recrutarea de către  agenţii lui Moruzov a barcagiilor utilizaţi de inamic. Treptat, Mihail Moruzov a intrat in conflict cu inspectorul general al Siguranţei, Romulus Voinescu, deoarece refuzase să i se subordoneze în plan informativ.

Jocurile informative complexe în care era angrenat Moruzov au condus la atragerea unor puternice antipatii din partea inspectorului general care a izbutit, la 6 mai 1918 să determine deschiderea unei anchete cu privire la activităţile informative din Delta Dunării.

Dosarul anchetei a fost trimis de către Corpul 5 Armată la Marele Stat Major cu următoarea rezoluţie: « Din acte rezultă că subcomisarul Moruzov M. şi agentul Luchian A. sunt vinovaţi de faptele care li se impută […] Sunt de părere că ambii trebuie îndepărtaţi din serviciu şi Moruzov chiar predat judecăţii”.

Conducerea Marelui Stat Major a refuzat însă să creadă că Moruzov este un trădător, fie şi numai datorită celor peste 700 de note şi rapoarte de mare valoare operativă, furnizate în perioada martie 1917 – aprilie 1918, pentru care fusese decorat cu Ordinul “Coroana României” cu spade în grad de cavaler. Pentru lămurirea situaţiei s-a ordonat reluarea cercetărilor.

Analizând argumentele prezentate, maiorul Ioan Ţăranu, şeful Biroului 2 Contrainformaţii al Secţiei a IV-a din Marele Stat Major a întocmit, pe 3 iunie, un referat în care se aprecia că “activitatea rodnică” a serviciului condus de Moruzov, care a produs numai în ultimele trei luni, un dosar de peste 150 file, precum şi mărturiile unor importante personalităţi militare şi civile, îl determină să afirme că “dl. Moruzov este un element de valoare, că a adus reale servicii operaţiunilor noastre militare şi cauzei noastre naţionale în sudul Basarabiei”. Referatul se încheia cu o apreciere deosebită, dacă luăm în considerare faptul că aparţine unui profesionist al informaţiilor: “Regret că nu am avut ocazia să cunosc pe dl. Moruzov acum un an, fiind sigur că ajutorul d-sale direct, ar fi fost de mare utilitate serviciului nostru”.

Ancheta la care a fost supus şi eforturile deosebite depuse în perioada anterioară, l-au marcat pe Moruzov, determinându-l să se interneze în spital în septembrie 1918. Ulterior, anchetele ministeriale la care a fost supus au condus la îndepărtarea sa din rândul profesioniştilor în informaţii. Abia în 1925, ministrul de interne Constantin Argetoianu a decis reintegrarea acestuia în Ministerul de Război, fără a se consemna însă vreo funcţie de conducere în dreptul lui Mihail Moruzov.

Ştefan Mariţiu şi Nevian Tunăreanu