Connect with us

Exclusiv

Sistemul “OMEGA” si spionajul/Toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi “la excepţional”

Publicat

pe

O mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după 1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut, acela că cei mai mari traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv cetăţenii israelieni. Recentul caz Shimon Naor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară prin evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum afacerea Dracula-Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste aproape trei miliarde de dolari americani), deşi veneau din S.U.A., au fost intermediate de politicieni şi afacerişti evrei, precum se va vedea. În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o serviciul secret extern al Israelului, Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul analist (specialist în servicii secrete) George Dora, semnala în periodicul la care semna acum vreo 7 ani, că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urile ce cădeau ca muştele, are legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina ca în întreaga aviaţie militară românească să fie implementat sistemul de ghidaj electronic ŞOCAT, aparţinând firmei israeliene Elbit System Ltd. În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul ŞOCAT este în prezent introdus în toată tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului ministru al apărării româneşti, evreul mason Victor Babiuc), dacă vizităm situl de internet al Elbit Israel (elbit.com) vom observa că 80% din afacerile acestei firme au în obiectiv România. Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi s-au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (afacerea PUMA/I.A.R. Ghimbav – elicoptere militare, afacerea AEROSTAR Bacău – avioane militare), dar ele nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în favoarea Israelului. Iata câteva dintre “ciudatele” afaceri ale Ministerului Apărării din România, adică achiziţii din Israel: – Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru regimentul de gardă. Citat: ,Au fost nişte jucării haioase şi dătătoare de bărbăteşti simţăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu ştim contra cui). Noroc cu un magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc cartuşele pentru pistoletul ORIŢA, uitate în depozitele Armatei de prin anii ‘50″;- Afacerea LANCER: firma Elbit – AEROSTAR ELBA ELECTRONICS s-a implicat să modernizeze aparatura de bord a “sănătoaselor noastre MIG-21. După negocierile din ‘91-’92… contractul a intrat în derulare, înviorat de cifra de 100 milioane de dolari”, plătiţi de români;- Afacerea SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS, afacere de câteva zeci de milioane dolari. Mai amintim afacerile “FOCOASE DE PROXIMITATE”, “RADARE MARCONI” şi “APARATURĂ DE VEDERE PE TIMP DE NOAPTE”, aproape toate învârtite cu firme din Israel. Ba, ca să mai adăugăm un moţ caschetei, vom preciza ca şi firma Bell Helicopters (afacerea DRACULA) a fost adusă tot via Israel… Prin 1991, generalii Cioflină, Mincu şi colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile Ionel, au reuşit să izoleze armata română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române) produsele în standard Eurocom ale firmei MARCONI. În Europa, de aceeaşi dotare mai beneficiază o regiune militară din Austria şi fix un canton din Elveţia. Comision… un milion USD. Caietul de Sarcini (al M.Ap.N.) definea cu precizie un sistem total diferit de cel oferit de MARCONI; cu toate acestea nici una dintre firmele care au respectat condiţiile tehnice solicitate: ALCATEL, ERICSSON, MOTOROLA şi TELRAD… nu a fost apreciată la încheierea contractului.

Mossad
Mossad

Ei bine, de toate aceste afaceri, şi încă altele, se leagă numele unui mic grup de destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma – fost director de importuri pe «relaţia Israel», mutat după 1992 ca director general la ROMTEHNICA (Regia de Stat ce asigura toate afacerile Ministerului Apărării din România)… Şi, în sfârşit, dar deloc neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe vremea lui Ceauşescu, devenit după ciuntirea din decembrie [1989], director general al Institutului de Proiectări 0111 al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai are astăzi, ştim doar că are un sediu în vecinătatea guvernului şi că prin mijlocirea sa se poate comunica uşor cu firme din Israel. Că veni vorba de poporul ales, nu-ş’ cum se făcu, dar şi acesta şi-a ales în conducerea firmei ELBIT [SYSTEM] un domn Ciubotaru. Luaţi acum şi număraţi: nu sunt mai mult de 10 cei care au hotărât – până în 1996 – ce să cumpărăm pentru armăţica noastră degrab privitoare spre NATO. Ce modificări de cadre credeţi că s-au petrecut în acest club select şi bine ferecat după venirea Emilului [preşedintele Emil Constantinescu]?”Nu putem conchide decât că numirea colonelului Toma în fruntea regiei armatei române, Romtehnica, fost director de importuri pe “Direcţia Israel” în vremea lui Ceauşescu, se datorează mai degrabă Mossad-ului, prin agenţii săi infiltraţi în guvernul român. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali direct responsabili de aceste acţiuni este masonul Victor Babiuc, fost ministru al apărării României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc, şi care se numără printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru trafic de arme).Despre modul cum serviciul secret al spionajului israelian are obiceiul de a se implica în desemnarea miniştrilor apărării altor ţări, este semnificativ celebrul episod, relativ recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel, Mossad-ul a reuşit la un moment dat să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian, pe care îl recrutase ca agent, şi astfel l-a propulsat până în funcţia de ministru al apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile “de front” în momentul declanşării ofensivei Siriei asupra acestuia.Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile chiar.Îi vom reda însă cuvântul specialistului George Dora, care în 1998, sub titlul Interesele strategice israeliene decid în Iugoslavia, relata că în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi Israel s-a încheiat o axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezintă o alianţa militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. Pentru atingerea acestor deziderate, politicienii şi staff-ul serviciilor secrete din Israel şi Turcia au declanşat o adevărată ofensivă în scopul fărâmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia.În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţionează împotriva României, pentru obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia serviciilor secrete din cele doua ţări menţionate, în acest acord (axa strategică Ierusalim-Ankara) urma să fie inclus şi Bucureştiul.În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atât de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cât şi de viitorul spaţiu de complementaritate al Transilvaniei. Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzând Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se află de asemenea pe unul dintre primele locuri în planurile serviciilor secrete ale Israelului, cu binecuvântarea S.U.A. şi a Germaniei.

MIG
MIG

“În domeniul militar – scria G. Dora -, semnalăm cooperarea româno-israeliană în ceea ce priveşte transformarea a 40 de elicoptere I.A.R. Puma în configuraţie de atac. Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane dolari, executat de firma israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament privind modernizarea în totalitate a celor 200 de avioane MIG 22 româneşti. Dependenţa industriei româneşti de apărare şi a înzestrării armatei faţa de Israel este un lucru ascuns de actuala guvernare opiniei publice… Poziţia anti-constituţională a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.), de a pune practic România în stare de război cu Republica Iugoslavia sub acoperirea unei misiuni umanitare, nu este atât o cedare în faţa presiunilor N.A.T.O., ci reprezintă subordonarea conducerii de la Bucureşti intereselor strategice ale Israelului în Balcani.”Tot aşa se întâmplă şi în anul 2003 când, înainte de a exista o acţiune militară a NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluţie ONU care să aprobe declanşare războiului, guvernarea Iliescu-Năstase bagă România în război alături de S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul real al… Israelului, care acţionează din răsputeri ca puterea Irakiană să fie distrusă.Care este însă fiasco-ul din industria de apărare a României?La sfârşitul anului 2001 în industria de apărare românească mai lucrau cca. 45.000 de salariaţi, iar Ministerul Industriei şi Resurselor anunţa în ianuarie 2002 că urmează importante disponibilizări de personal din această ramură, numărul total de salariaţi din industria militară urmând să rămână de numai 19.000 de oameni. Motivarea măsurii, conform ministerului român al industriei: “Numărul de persoane angajate în unităţile din industria de apărare a fost stabilit în acord cu nevoile strategice ale României”, ori acestea ne-au fost stabilite şi impuse de “Parteneriatul” cu NATO şi de forurile internaţionale occidentale.Chiar din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări de personal din industria de armament românească. Dezvăluim acum procedurile diabolice prin care a fost distrusă o întreagă ramură a economiei naţionale. Iată faptele! În cei 12 ani de “tranziţie”, cu începere din anul 1990, România a devenit din mare exportator de armament un mic producător, valoarea exporturilor sale reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989, la numai 31 milioane de dolari în anul 2001. O importantă cauză a acestui dezastru, este situaţia creată de cele două companii româneşti de stat – Romtehnica şi Romarm – care s-au concurat reciproc la licitaţiile internaţionale. Au existat chiar situaţii când cele două companii româneşti au licitat separat, oferind la vânzare aceleaşi produse, fabricate de aceeaşi uzină românească. Dintre aceste faultări reciproce între români nu au avut de câştigat decât străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în lume în topul exportatorilor de arme şi muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau în acest clasament, în timp ce România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe locul 80 şi se află în cădere liberă. Aproape toate pieţele de desfacere ale armamentului românesc au fost pierdute deoarece miniştrii români ai Apărării au renunţat de bunăvoie la ele, respectând întocmai condiţiile impuse de NATO şi Comunitatea Europeană, adică s-a renunţat la exporturile de armament de tip sovietic cu mare desfacere până atunci în Asia (India, Pakistan) şi Egipt. Astfel, fabrica de armament Tohan Zărneşti şi-a pierdut pieţele de desfacere pentru focoasele de rachete, pentru rachetele de fregate şi pentru piesele de artilerie. Adaptarea industriei militareromâneşti la standardele NATO s-a dovedit a fi dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a retehnologizat pentru cartuşele compatibile NATO, având o capacitate de producţie zilnică de cinci milioane de cartuşe, dar această producţie reprezintă exact numărul total de cartuşe ce l-a exportat în întreg anul 2001.

Bell Helicopters
Bell Helicopters

BELL HELICOPTERS, RULETÃ A AFACERILOR EVREIESTI. În cadrul “democraţiei americane”, slujba de ambasador al Statelor Unite ale Americii este, fie răsplata preşedintelui nou ales al S.U.A. pentru unii dintre susţinătorii săi din campania electorală, fie pur şi simplu este o demnitate cumpărată de cei interesaţi în a-şi promova interese de grup, preponderent economice, în ţările unde Statele Unite ale Americii au deschise ambasade.În privinţa României, preşedintele Comunităţii Evreieşti din New York, Alfred Moses, totodată membru B’nai B’rith, şi-a cumpărat de două ori această poziţie. Prima oară pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar a doua oară pe vremea lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, motivele sale au fost acelea de promovare a intereselor oligarhiei evreieşti asupra României, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Moses acestea fiind preponderent economice.Una dintre afacerile în care Alfred Moses s-a implicat peste măsură, alături de senatorul american Tom Lantoş, evreu ungur, este aceea de a impune României cedarea Întreprinderii de Avioane din România de la Ghimbav-Brasov firmei americane Bell Helicopters-Textron, căreia să îi şi comande 96 de elicoptere Cobra, rebotezate “Dracula” după dotarea cu sistemul electronic de ghidare israelian Şocat. Toată afacerea urma să coste România peste 2,5 miliarde de dolari.Celebrul film al lui Oliver Stone, JFK, a demonstrat cu succes că asasinarea preşedintelui S.U.A., John F. Kennedy, este legată de interesele C.I.A. şi ale “complexului industrialo-militar” de declanşare a războiului din Vietnam.Autorul R. Stich, independent de sursele scenariului lui Stone, în lucrarea sa Defrauding America (Înşelarea Americii), dezvăluie cum un ofiţer C.I.A. sub acoperire (cu numele de cod “Pegas”) de la Departamentul de Contraspionaj a realizat o înregistrare audio cu planul de asasinare a preşedintelui Kennedy ce demonstrează implicarea chiar a C.I.A., în cadrul căreia activa şi el. Conspiratorii înregistraţi discutând erau Nelson Rockefeller (clanul magnaţilor bancheri), Allen Dulles, Lyndon Johnson (Texas), George Bush (C.I.A. şi viitor preşedinte al S.U.A.) şi J.Edgar Hoover (C.I.A.). Prezenţa lui Nelson Rockefeller (din clanul bancherilor evrei implicaţi în crearea organizaţiilor oligarhice semi-oculte mondialiste, precum Consiliul Afacerilor Externe, a Grupului Bilderberg şi a Comisiei Trilaterale, toate controlate în mare măsură de ordinul masonic evreiesc B’nai B’rith) la discuţia cu şefii C.I.A. (”Central Information Agenties”, serviciul secret principal al Statelor Unite, numit sugestiv de O. Stone şi “Armata Invizibilă a Capitalismului”) legat de planul de asasinare a preşedintelui, denotă fantastica putere şi cinismul fără limite pe care le-a dobândit, în S.U.A. şi în lume, clica oligarhică a bancherilor evrei.O secvenţă din filmul lui Oliver Stone arată cum un personaj misterios, total iniţiat în politica ocultă a S.U.A. (”Domnul X”), îi relatează prim-procurorului S.U.A. că asasinarea preşedintelui Kennedy a intervenit datorită împotrivirii acestuia de a declanşa operaţiunile de anvergură din Vietnam, concomitent cu o masivă comandă de către Pentagon de elicoptere Bell. În urma scandalului declanşat de filmul său, O. Stone a fost nevoit să-l prezinte public pe realul “Domn X”, în persoana colonelul ® L. Fletcher Prouty, ex-şef al serviciilor secrete ale Pentagonului. Ulterior, colonelul Prouty a relatat în cartea sa publicată sub acelaşi nume cu filmul lui Stone, JFK, amănunte privind implicarea uneia dintre cele mai mari bănci evreieşti din S.U.A. în asasinarea preşedintelui Kennedy, banca First National Boston.Aceeaşi bancă, redenumită Credit Suisse First Boston, se oferea să acorde mari împrumuturi României în perioada 1997-1998, când România era condiţionată de F.M.I. şi Banca Mondială să obţină importante credite private, iar politicienii americani evrei (tandemul Moses-Lantos) condiţionau intrarea României în blocul militar NATO de realizarea afacerii cu cele 96 de elicoptere de la firma americană Bell.În mod foarte direct, colonelul Prouty demonstrează cum S.U.A. au fost conduse spre războiul din Vietnam de către “elicopter şi cerinţele sale economico-militare” şi că aceste cerinţe au fost realizate “prin reorientarea aproape totală a politicii Statelor Unite în Vietnam la numai câteva zile după moartea preşedintelui”. Iată pe scurt tezele acestui asasinat, în viziunea Stone-Prouty, doi americani reamarcabili.Kennedy a fost înlăturat prin asasinat, în primul rând pentru că el constituia o ameninţare pentru sistemul economic instituţionalizat al “USA Inc şi Noua Ordine Mondială instaurată de aceasta”,chiar şi prin politica sa ezitantă faţa de Cuba şi Vietnam. “Kennedy a subminat nu numai Federal Reserve Board, ci chiar şi C.I.A. şi meduza cu o mie de capete reprezentată de aceasta. Dar mai presus de toate, el a subminat ordinea economică mondială a înaltei Cabale şi a complexului său militaro-industrial, asupra căruia am fost avertizaţi de scrisoarea de adio a [preşedintelui S.U.A.] Eisenhower” – Oliver Stone, Istoria Secretă a Statelor Unite (1943-1990).

L.F. Prouty
L.F. Prouty

Colonelul ® L.FIetyher Prouty, ex-înalt ofiţer în cadrul Biroului de Operaţiuni Speciale (O.S.O.) din cadrul Biroului Ministerului Apărării (O.S.D.), respectiv din cadrul Serviciilor Secrete ale Pentagonului, are cuvântul:“Planurile lui Kennedy [privind retragerea armatei americane din Vietnam] ar fi însemnat sfârşitul războiului din Indochina, pe care Statele Unite îl susţinuseră vreme de aproape două decenii. Ar fi însemnat sfârşitul unor proiecte foarte importante ale lumii marilor afaceri.,. First National Bank din Boston îl trimisese pe William F. Thompson, un vicepreşedinte, la cabinetul meu din Pentagon în 1959, probabil după discuţii avute cu C.I.A., ca să exploreze viitorul utilizării elicopterelor în operaţiunile militare (clandestine)…

Unul dintre clienţii băncii era Textron Inc. Banca le sugerase responsabililor de la Textron ca achiziţionarea aproape falimentarei Bell Aircraft Company, în special a secţiei sale de elicoptere, ar putea fi o afacere bună. Ceea ce trebuiau să afle banca şi Textron era în ce măsură erau folosite elicopterele în momentul respectiv de către armată şi C.I.A. şi în ce măsură ar putea fi utilizate în viitor în Indochina. [ …]Prima tentativă a C.I.A. de a transfera aceste elicoptere în Vietnam, pentru a le introduce în luptă, s-a consumat la mijlocul anului 1960, căutând să ignore sistemul. Generalul Charles P. Cabell, directorul adjunct al C.I.A., l-a contactat pe unul dintre oamenii săi de legătură (care s-a întâmplat să fie chiar autorul acestei cărţi – colonelul L.F. Prouty) din «Biroul de Operaţiuni Speciale» (O.S.O), un compartiment din Pentagon, să vadă dacă aceste elicoptere puteau fi transferate rapid şi secret, ca măsură de urgenţă generată de răspândirea revoltelor în tot Vietnamul… Cererea a fost respinsă în baza faptului că aceasta ar fi reprezentat o operaţiune secretă şi că nu s-a ordonat să se facă aşa ceva în Vietnam, în timpul administraţiilor Eisenhover şi Kennedy, litera legii era respectată cu stricteţe… În aceeaşi perioadă, C.I.A. trebuia să formeze o unitate civilă de elicoptere, cu mult mai multe aparate decât deţineau unităţile de infanterie marină… De reţinut că apelul iniţial din 1960, de la generalul Cabell din C.I.A. a survenit la scurt timp după ce First National Bank din Boston înlesnise achiziţionarea companiei Bell Helicopters de către trustul Textron, înainte de a recomanda fuziunea responsabililor de la Textron, C.I.A. organizase la Pentagon o întrunire cu vicepreşedintele băncii din Boston, pentru a discuta despre utilizarea şi cererea de elicoptere în Războiul Rece. Aparatele Huey, fabricate de Bell aveau să devină elicopterele cele mai mult folosite în Vietnam……Pentru aceste influente grupuri private de industriaşi şi oameni de finanţe, continuarea războiului din Vietnam era de o însemnătate vitală. Şi, desigur, elicopterele au reprezentat doar o parte din costul total de două sute douăzeci de miliarde de dolari al participării americane în acel conflict. Cea mai mare parte a acestei sume a fost cheltuită, de fapt, după 1963 [adică, după asasinarea preşedintelui Kennedy]; numai două sau trei miliarde de dolari fuseseră consumate în acţiunile militare americane directe din Vietnam, în toţi anii scurşi de la Cel de-al Doilea Război Mondial până în 1963 inclusiv. Dacă ar fi trăit Kennedy, nu s-ar fi ajuns la mai mult decât atât… Succesul afacerii dintre First National Bank din Boston, Textron şi Bell, depindea de escaladarea războiului din Vietnam… Kennedy anunţase un buget militar redus şi sfârşitul participării americane în Indochina… Persoane interesate considerau propunerea lui Kennedy de dezamorsare a războiului din Vietnam şi de reducere a programelor puternic stipendiate extrem de primejdioasă pentru propriile lor proiecte… ¬.

Ultimele momente ale presedintelui J.K. Kennedy
Ultimele momente ale presedintelui J.K. Kennedy

În cele 500 de pagini ale cărţii sale, JFK, colonelul L.F. Prouty demonstrează cu amănunte tehnice şi informative implicarea directă a C.I.A. în atentat. Existenţa conspiraţiei la cel mai înalt nivel de stat pentru asasinarea preşedintelui a fost de altfel demonstrată şi de primul procuror al Statelor Unite ale Americii (vă recomandăm vizionarea peliculei JFK de Oliver Stone în acest sens). Ceea ce, totuşi, nu au spus nici unul dintre aceşti americani curajoşi, este faptul că băncile ce au creat evenimentele, declanşând şi întreţinând războaiele şi crima în scopul profiturilor proprii, sunt băncile magnaţilor bancheri evrei din America.Un altamănunt ce a scăpat acestor analişti, este implicarea directă în evenimente a altui evreu decât bancherul Nelson Rockefeller, sau a băncii evreieşti. Este vorba de înlăturarea marionetei Lee Harvey Oswald, anunţat public de către autorităţi ca fiind asasinul preşedintelui, de către afaceristul evreu Ruby, care l-a împuşcat pe Oswald la câteva ore de la atentat, în văzul întregii lumii. Oswald ar fi murit imediat la acelaşi spital din Dallas, unde s-a declarat şi moartea preşedintelui Kennedy. După ce a fost arestat, Ruby a început să protesteze, invocând în apărarea sa apartenenţa la organizaţiile evreieşti din America. A fost transportat din arest la acelaşi spital in Dallas, deoarece nu se simţea bine. În foarte scurt timp a decedat în spital.(?)Pentru a pătrunde înţelesul paginilor ce vor urma, din toate cele relatate mai sus rămâne important pentru România informaţia că Bell Helicopters Textron din Dallas, este creaţia acelei mari bănci evreieşti care astăzi se numeşte Credit Suisse First Boston, şi că banca nu se dă înapoi de la nimic pentru a-şi atinge scopurile de profit şi dominaţie asupra lumii. Aşa cum s-a arătat mai sus, surse dintre cele mai credibile, persoane dintre cele mai respectabile asociază numele băncii cu asasinatul politic şi cu declanşarea războaielor.Israelul nu a criticat niciodată războiul din Vietnam, deoarece scopurile sale nu au fost servite de către preşedintele John F. Kenedy, ci de către urmaşul acestuia, Lyndon Johnson. Un diplomat israelian scria, legat de asasinarea lui Kenedy: “Am pierdut un mare prieten. Dar am găsit unul mai bun… Johnson este cel mai bun dintre prietenii pe care statul evreu i-a avut la Casa Albă.” Şi, într-adevăr, Johnson a sprijinit total Israelul în războiul de şase zile din 1967. Prin urmare, Israelul şi-a extins suprafaţa anexând noi teritorii arabe. Franţa şi Congresul S.U.A. instituie atunci embargoul asupra Israelului, dar preşedintele Johnson îl ridică şi livrează avioanele Phantom comandate de Israel, în această perspectivă, asasinarea lui Kenedy a apărut, totodată, ca o salvare a Israelului.Trebuie iarăşi spus despre puternica companie Bell că, cu complicitatea guvernului S.U.A., a înzestrat Irakul pe ascuns cu aparate Bell Helicopters pentru ca războiul din Golf să poată fi cât mai costisitor. Iată şi situaţia din Croaţia din anul 1995 privind achiziţia de echipament de luptă pe baza traficului ilegal de arme (fără implicarea guvernelor statelor respective): printre altele, 10 elicoptere de lupta Bell direct de la compania Bell Helicopters Textron. În acest fel au fost alimentate războaiele din Iugoslavia, de ambele părţi, fiind implicate în trafic mai multe firme israeliene. Mulţi români îşi amintesc de perioada 1991-1993 când băncile iugoslave din Belgrad acordau dobânzi lunare de până la 200% la dinar şi de 15% la valută (faţă de 3-4% dobânda anuală la dolarul american la orice altă bancă occidentală). Masivă înghesuială la depuneri. Pentru o minte lucidă însă puteau exista numai două explicaţii: era vorba de spălare de bani sau de un joc piramidal destinat falimentului. La vedere era vorba de concurenţa dintre două bănci iugoslave, Banca Jugoskandic şi Banca Dafiment. În realitate însă era vorba de finanţarea războiului devastator (traficul de armament) ce s-a abătut asupra Iugoslaviei. Şeful Băncii Jugoskandic era Jesdomir Vasilejic, care trăise 20 de ani în străinătate şi era cunoscut, conform cotidianului britanic Observer, pentru afacerile sale în “regiunile de război ale Orientului îndepărtat”. Coproprietar şi şef al celeilalte bănci din Belgrad, Dafiment, era evreul Israel Keman din Tel Aviv. Ei foloseau banii deponenţilor pentru a finanţa traficul ilegal de armament pe care îl livrau apoi forţelor naţionaliste ale popoarelor Iugoslaviei, scoţând un profit uriaş.

Alfred Moses
Alfred Moses

AFACEREA DRACULA De cele mai multe ori când, prin anii ‘90, vreun prieten i se adresa ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, Alfred Moses, pentru vreo afacere dubioasă pe seama românilor, acesta îl îndruma să-şi deruleze interesele prin firma prietenului său, evreul american Philip Bloom, adică prin firma Global Bussines Group amplasată, la vremea aceea, în sediul Ministerului Transporturilor. Este atât cazul privatizării Romaero-Băneasa, a Hotelului Bucureşti, a achiziţiilor “de utilaje americane” efectuate de către Ministerul Transporturilor, dar nu şi al afacerii cu Bell Helicopters, care a presupus implicarea totală a unor personalităţi din comunitatea evreilor americani, membre ale lojei B’nai B’rith, în frunte cu congresmanul american Tom Lantoş (evreu ungur de origine).Afacerea Bell Helicopters a demarat în cursul anului 1995 prin vizite asidue la Cotroceni, la preşedintele Iliescu, continuate şi în 1996, din partea ambasadorului Alfred Moses însoţit de un apropiat al preşedinţiei, Marius Opran. Încă de atunci au fost introduse în joc şantajul politic, precum acordarea României, de către S.U.A., a clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi comisioane bine plasate, fapt ce a făcut subiectul unui scandal de presă al acelei vremi. Se cerea în schimb României să cumpere un mare număr de elicoptere Bell Helicopters. Totodată a fost aranjată şi vizita preşedintelui Ion Iliescu în S.U.A., în septembrie 1995. (Vizită aranjată cu concursul B’nai B’rith, de la sediul din New York, al căreia, mai apoi, Ion Iliescu l-a declarat pe senatorul Corneliu Vadim Tudor “Jirinovschi al României”, scoţând astfel partidul România Mare de la guvernare.) S-a dovedit că această afacere, ca şi cedarea Hotelului Bucureşti, ca şi alte “gheşefturi” ale lui Moses, nu constituiau condiţii reale ale S.U.A. pentru statul român în acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate aceste implicări ale lui Alfred Moses în şantajul politic pentru susţinerea unor interese de grup (prietenii şi aliaţii săi) l-au determinat pe congresmanul David Funderburk, fost ambasador S.U.A. la Bucureşti, să declare că: “în nici un caz dl. Moses nu este ambasadorul guvernului american pe lângă poporul român”. Poziţii similare sunt luate şi de congresmanii americani Frank R.Wolf şi Christopher Smith, care i se adresează în scris secretarului de stat al S.U. A., Warren Christopher.

Tom Landos
Tom Landos

Cu totul altă poziţie adoptă congresmanul Tom Lantoş (cum am arătat, evreu ungur, membru B’nai B’rith), care a manifestat în ultimii ani un interes obsedant pentru România, inclusiv în promovarea unor proiecte economice dezavantajoase României, susţinute şi de Moses. Aşa se face că, în favoarea acestor proiecte, el se implică personal pe lângă puterea politică instalată după alegerile din decembrie 1996, şantajând cu condiţionări de contracte intrarea României în blocul militar al NATO, sau cu aranjarea vizitei preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A. Nu românii au fost cei care şi-au închipuit că afacerea Bell Helicopters era un paşaport pentru NATO, acest fapt le-a fost sugerat de către politicienii veroşi americani.În filmul lui Oliver Stone, J.F.K., referitor la asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, poate fi urmărită secvenţa consternantă în care prim-procurorul S.U.A. (care a demonstrat public complotul guvernamental privind acest asasinat) este chemat la Washington de către un personaj misterios, ex-şef al unor servicii speciale din cadrul armatei S.U.A. pentru a-i dezvălui că John Kennedy încurca interesele Bell Helicopters deoarece se opunea declanşării războiului din Vietnam, aşa că a trebuit să dispară. O concluzie logică ar putea fi aceea că aceeaşi complotişti din S.U.A. au pus ochii pe România, aşa cum altădată puseseră ochii pe Vietnam pentru a-şi realiza interesele, şi că pe lista neagră pe care se aflau Kennedy şi poporul vietnamez, poate încăpea şi poporul român.“Sperăm – scria în 1998 periodicul bucureştean Ultima oră – ca acei oameni cinstiţi pe care din totdeauna i-a născut S.U.A. vor fi de această dată alături de noi în drumul spre iad pe care am pornit prin Draculizarea întregii ţări”, referindu-se direct la afacerea de 2,5 miliarde de dolari americani (plus fabrica de la Braşov, IAR.), atât cât trebuia să ne coste construirea în România a 96 de elicoptere “Dracula” (variantă a aparatului Cobra îmbunătăţit cu ghidaj electronic israelian) de către“americanii” de la Bell Helicopters.Afacerea s-a demarat efectiv atunci când, la data de 21 mai 1997, a fost semnat contractul dintre statul român (Fondul Proprietăţii de Stat) şi Bell Helicopter Textron Roumania Ltd. (cutie poştală creată de Bell-Dalas în statul american Delaware) pentru vânzarea a 70% din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Braşov) contra sumei de 70 milioane de dolari. Acest contract avea însă o clauză – condiţie prealabilă cumpărării fabricii – ce prevedea că Ministerul Apărării Naţionale al României va cumpăra 96 de elicoptere Cobra ce se vor construi la Braşov sub numele de Dracula, după ce vor fi dotate cu sisteme de ghidaj de către firma israeliană Elbit System, pentru ca şi evreii israelieni să aibă partea lor de ciolan românesc, alături de cei americani. Ca şi în celelalte afaceri patronate în România de Alfred Moses, cele efectuate prin prietenul său Philip Bloom, pe lângă clienţii americani apar şi nişte interese israeliene.

Mirel Tariuc
Mirel Tariuc

Negocierile au fost purtate din partea româna de Mirel Ţariuc (membru al consiliului de administraţie al F.P.S. şi ministru secretar de stat în Guvernul Ciorbea) şi Tudorel Dumitraşcu (reprezentantul statului român privind privatizările cu străinătatea, director F.P.S.), aceeaşi echipă, în esenţă, care s-a ocupat şi de privatizarea Hotelului Bucureşti.În ce îl priveşte pe Mirel Ţariuc, cu care aveam relaţii profesionale în acea perioadă, acesta ne-a declarat că poziţiile sale în aceste privatizări i-au fost dictate direct de la nivelul preşedinţiei.În ceea ce îl priveşte pe Tudorel Dumitraşcu, acesta era, însă, adevăratul prieten al evreilor. Înainte de a fi director la F.P.S. el fusese director general la Romaero – Băneasa, unde împreună cu evreul Phillip Bloom au dat societăţii româneşti de stat un “tun financiar” de un milion de dolari (ulterior, în urma unui control al Curţii de Conturi din România, lui Dumitraşcu i s-a pus sechestru pe avere). După ce a devenit şeful Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., Tudorel Dumitraşcu a continuat prietenia cu evreul Phillip Bloom. Pentru privatizarea economiei româneşti, sub direcţia sa din F.P.S., s-a, deschis o reprezentanţă a statului român în Israel, reprezentanţă condusă ca salariat al României de către un afacerist evreu provenind din serviciile secrete israeliene, Fredy Robinson (şi care astăzi deţine în România, printre altele, Cazinoul Vernescu, Eurom Bank – fosta Bancă. Dacia Felix – şi postul de televiziune Tele7ABC. Tot Tudorel Dumitraşcu este cel care l-a însoţit în 1997 pe şeful privatizărilor din România de la acea data, Sorin Dimitriu, la Londra, la o întâlnire cu fostul şef al serviciului secret israelian Shin Beth, Sammy Ofer (evreu provenit din România, fost Horowitz, în prezent proprietar important în România, prin intermediul unor firme fantomă). Fiind proprietar al unor mari companii navale transnaţionale, precum Marmon Group, israelianul Sammy Ofer s-a bucurat la reşedinţa sa de la Londra şi de vizita ministrului transporturilor, Traian Băsescu, “care a avut astfel ocazia să admire un Picasso de doi metrii pe unu”, se lăuda Philip Bloom. Tot Dumitraşcu este cel care în 1997, în numele statului român, a instalat ca preşedinte la cea mai puternică bancă românească, Bancorex, pe un evreu numit Ionescu (nume menit a-i travesti identitatea etnică), şi al cărui mandat a declanşat falimentul băncii.Odată semnat contractul afacerii “Dracula-Bell Helicopters”, el mai trebuia şi împins de la spate. Era rândul evreului Tom Lantoş să mişte lucrurile. El soseşte la Bucureşti în data de 25 mai 1997, ca congresman american şi, împreuna cu Alfred Moses şi cu alţi clienţi ai lor avizi de bani făcuţi în România, au o întrevedere cu premierul Victor Ciorbea. Au fost prezentate deschis intenţiile “oamenilor de afaceri americani şi canadieni” de a-şi dezvolta afacerile în România. Lantoş cere ca aceştia să fie trataţi favorabil de oficialii români, arătând ca în schimb se va ocupa de intrarea României în NATO, şi sfârşeşte prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la expoziţia de fotografii a soţiei sale.

Banca Merrill-Lynch
Banca Merrill-Lynch

În acelaşi timp, se indică ca sursă care să împrumute România cu cele cca. 1,5 miliarde dolari necesari demarării achiziţionării elicopterelor, banca Merryl Linch, care cere însă garanţii guvernamentale. Cu tot cu dobânzi această afacere urma să coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, de aceea apare o opoziţie iniţială la afacere din partea Fondului Monetar Internaţional, care considera că România nu îşi poate permite asemenea aventuri economice. Curând însă, primul-ministru român Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu oferit de Bell Helicopters şi Merryl Linch, compania şi banca preocupându-se de întreaga şedere în S.U.A. a premierului român.Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor Stolojan, declara probabil propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii Mondiale, al cărei salariat era?), după demararea afacerii Dracula:“Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu nu sunt o ţară care să îmi permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de Cobre, şi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt?… Cine vrea să devenim luptători de bază, să asigurăm, să zicem, un flanc NATO, trebuie să dea şi bani, nu să ne vindem şi pantalonii de pe noi ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem permite”.În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom Lantoş, revine în România şi declară public: “Am fost încântat să aud că prietenii mei de la Hyatt au reuşit să facă o investiţie la Hotelul Bucureşti [la acea dată se semnase contractul de privatizare al hotelului, dovedit însă fraudulos de experţii Poliţiei Capitalei], şi ţin să îl felicit pe Sorin Dimitriu [preşedinte F.P.S., la acea dată] pentru curajul pe care l-a avut de a înfrunta birocraţia [şi legea, după cum s-a demonstrat! – n.n.]… Rapiditatea acestei tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în mod inteligent un guvern… Sunt nerăbdător să văd punerea în practică şi a contractului cu Bell Helicopters.” “Prietenii de la Hyatt” ai lui Lantoş, erau evreii Prytzker şi Ofer (Horowitz), iar proiectul “Dracula-Bell” avea în spate câteva bănci americane evreieşti.Se impun câteva precizări legat de aspiraţia României de a intra în blocul militar NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 1992, a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei americane apropiată ordinului evreiesc B’nai B’rith. Tot masonii sunt cei care vor continua în România această acţiune. Sunt şi români care cred că intrarea României în NATO reprezintă o apropiere militară de S.U.A. şi, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist. Dar evreii sunt cei care au văzut cel mai mare avantaj în aceasta angajare politico-militară. O ţară membră NATO face o serie de angajamente, atât publice cât şi secrete, mai ales faţa de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a serviciilor secrete ale respectivei ţări faţă de serviciul special extern american al Statelor Unite ale Americii (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care s-a pus problema, în 2002 (anul invitării oficiale a României la aderarea în Alianţa militară NATO), dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca ofiţeri ai S.R.I., lucrători din fosta securitate. Răspunsul final al C.I.A. a fost ca… da! (O puternica colaborare între C.I.A. şi S.R.I., demarată din 2002, pe linia anti-terorismului internaţional, maschează mai mult decât atât).

Costin Georgescu
Costin Georgescu

PĂCĂLIREA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEŞTI. În toamna anului 1997, noul director al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.), Costin Georgescu, demarează căutările pentru achiziţionarea unui sistem de interceptare a convorbirilor telefonice în reţeaua GSM. Şi iată că apare un prim interlocutor, anume firma COMVERSE din Israel, reprezentată de directorul de vânzări al acesteia, Eytan Zucker.În acelaşi timp, firma franceză THOMSON, oferea S.R.I.-ului un sistem special conceput pentru centralele GSM de tip Alcatel, Ericsson, Nokia etc., timp în care apare chiar şi o ofertă britanică. După mai bine de 6 luni de multiple întâlniri cu reprezentanţi ai firmei COMVERSE – Israel, conduşi, ca şi până la acea data, de Eytan Zucker (perioadă în care a mai avut loc doar o singură întâlnire cu firma franceză de profil), pentru ca totul să capete aspect de legalitate, în primăvara anului 1998 s-a luat decizia de a se organiza o licitaţie pentru achiziţionarea sistemului de interceptare a convorbirilor telefonice. Aşa cum era şi “firesc”, după îndelungate discuţii cu israelianul E. Zucker, caietul de sarcini al licitaţiei s-a întocmit de parcă ar fi fost dictat de specialiştii de la COMVERSE – Israel. Licitaţia a fost bineînţeles câştigată de firma din Israel.De ce înainte de licitaţie s-au purtat îndelungi discuţii – numeroase întâlniri pe parcursul a 6 luni – numai cu firma din Israel, în timp ce cu firma Thomson a avut loc o singură discuţie, în decembrie 1997, mai degrabă cu caracter protocolar, s-ar putea bănui. Poate fi vorba de corupţie, sau poate mai degrabă de o voluntară obedienţă a serviciilor secrete româneşti faţă de serviciile israeliene. Acest fapt poate fi probat de scandalul provocat de tehnica de ascultare a convorbirilor telefonice cumpărată în anul 2002 de către serviciului de spionaj al Ministerului de Interne, respectiv UM 0962, de la o firmă…din Israel.Aparatura cumpărată de S.R.I. în 1998 de la israelieni a fost instalată şi au început probele. Dar, imediat, apare o primă dificultate! Deşi este obligaţie contractuală, partenerul israelian nu vrea, nici în ruptul capului, să arate omologarea sistemului. Apare firesc întrebarea dacă sistemul este omologat sau nu. Specialiştii care utilizează sistemul constată apoi, cu surprindere, că acesta funcţionează la mai puţin de 50% din parametrii ceruţi în caietul de sarcini şi promişi de câştigătorul licitaţiei. Mai mult, atunci când se doreşte up-grade-ul sistemului, dorinţa trebuie amânată pentru vremuri mai bune. Sistemul dă numeroase rateuri, cel mai mult pe reţeaua Dialog (Orange) şi nu prea răspunde la comenzi. Pe ce s-au cheltuit atunci 12 milioane de dolari? Ulterior s-a aflat ca acesta ar fi un experiment făcut în România pe banii cetăţeanului român.Ca o simplă coincidenţă, toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi “la excepţional” în grad şi funcţie, la puţin timp după ce şi-au pus semnătura (în calitate de membri ai aşa-zisei comisii tehnice care a avizat achiziţionarea sistemului israelian) pe hârtia ce consfinţea calităţile “excepţionale” ale dezastruosului sistem “OMEGA”. Pentru că au fost “băieţi buni”, şi pentru o cât mai bună… “documentare” asupra problemei, au urmat “câteva” deplasări în străinătate (Israel, Suedia), efectuate de toţi aceia care au fost în comisia de licitaţie.Aşa cum am spus, serviciul de filaj şi spionaj al Ministerului de Interne, UM 0962, s-a străduit în anul 2002, în acelaşi timp în care S.R.I. se străduia să achiziţioneze echipamente din import pentru reţelele Cosmorom şi Zap, să achiziţioneze o aparatură de interceptare a convorbirilor GSM, în bandă largă de cuprindere, respectiv între 900 şi 1800 de megahertzi. Toate aceste negocieri s-au purtat în secret, reprezentanţii Ministerului de Interne neanunţând nici o licitaţie publică. Pentru furnizarea echipamentelor a fost aleasă firma Cellphone Group Impex srl, care are drept acţionar majoritar cetăţeanul israelian Yossef Gil Cooper. Aparatura este de tip G-Track GSM, şi este produsă de firma germană Track Technology. Astfel, jucându-se cu milioane de dolari pe seama bugetului statului român, Ministerul de Interne a preferat să cumpere (fără licitaţie) de la un intermediar evreu, decât de la producătorul german.

Sursa: Blogosfera -Ion Coja

Exclusiv

Acordul Colectiv 2026: Cum a vândut MAI polițiștii la preț de hârtie A4

Publicat

pe

De

Acordul care nu acordă nimic: MAI semnează pentru polițist, dar încasează doar pentru sindicate
Un minister care ocolește legea, sindicate care o mimează, iar polițistul rămâne cu „de regulă” și pauză la monitor

„Acord colectiv” pe tot ministerul: când angajatorul tău e inspectoratul, dar semnează ministrul

În septembrie 2026, în registrul Ministerului Afacerilor Interne apare, solemn, un nou „acord colectiv” pentru polițiști, înregistrat cu nr. 20240/19.09.2026. Îl semnează MAI și șase federații sindicale. Și, ca în orice poveste cu happy-end birocratic, documentul se declară „aplicabil tuturor structurilor”: de la inspectoratele generale până la ultimul inspectorat județean.

Pe scurt, ministerul îți spune așa:
– Tu ești angajatul inspectoratului, dar noi, aici, sus, semnăm pentru toți.

Problema e că legea nu citește comunicatele MAI.

Hotărârea Guvernului nr. 302/2022 e foarte clară: acordul colectiv se încheie exclusiv la nivelul fiecărei instituții publice și se aplică doar personalului acelei instituții. Adică fiecare inspectorat de poliție trebuia să-și negocieze propriul acord, cu sindicatele reprezentative din unitate, pe probleme reale: ture, repaus, condiții de muncă, bani, proceduri.

În realitate:
– tu ești numit, plătit, planificat în serviciu și „tăvălit” în ture de șeful inspectoratului;
– acordul ți-l semnează ministrul de la București, cu federații abonate la negocieri centrale, care nu știu dacă mai știu unde e intrarea în sediul IPJ-ului tău.

Ministerul Muncii le-a spus negru pe alb „nu se poate”. MAI a răspuns cu „ba da, dacă ne facem că n-am citit”

Nu e interpretarea unui sindicat „răzvrătit”, e scris negru pe alb.

În primăvara lui 2024, după ce acordul din mai 2022 a expirat, MAI a încercat exact același truc:
– a negociat un acord colectiv „pe tot ministerul”;
– a cerut Ministerului Muncii să-l înregistreze.

Răspunsul vine pe 23 mai 2024, prin adresa nr. 370/FOG:

  • acordurile colective ale funcționarilor publici „se pot negocia și înregistra exclusiv la nivelul autorității sau instituției publice”
  • înregistrarea se face ca la contractele colective de muncă – la nivel de unitate.

Traducere:
– nu există „acord colectiv pe tot MAI-ul” pentru polițiști.

Ministerul Muncii o spune clar încă o dată, prin adresa nr. 539/SIRP din 5 decembrie 2024:
– nu a înregistrat niciodată vreun acord colectiv la nivelul MAI;
– la nivel de grup de unități nu se pot înregistra acorduri colective.

În paralel, Inspecția Muncii, prin adresa nr. P3515/17386 din 27 septembrie 2024, clarifică:
– din mai 2023, acordurile colective pentru funcționarii publici se înregistrează la inspectoratele teritoriale de muncă, la nivel de unitate.

Concluzie cu subliniere groasă:
– MAI știa din mai 2024 că nu mai are voie să semneze un acord „pe tot ministerul”;
– știa că orice acord trebuie înregistrat la ITM, pe fiecare instituție;
– în 2026, a semnat exact tipul de acord pe care Ministerul Muncii îl declarase inadmisibil.

Și nu l-a dus la ITM, unde ar fi fost verificat. L-a trecut frumos în registrul propriu al MAI. Adică și-a pus singur ștampila și a spus: „Gata, e bine”.

Acord de „ocolit legea”: când nu vrei control, îți faci verificarea în familie

De ce în registrul MAI și nu la ITM?

Pentru că la inspectoratul teritorial de muncă cineva chiar verifică:

  • dacă acordul e încheiat la nivelul permis de lege;
  • dacă toate sindicatele reprezentative au fost invitate;
  • dacă federațiile semnatare chiar au reprezentativitate valabilă.

Un acord semnat:

  • la un nivel pe care legea îl interzice;
  • cu federații cu reprezentativitate expirată sau discutabilă;
  • fără sindicatele reprezentative din inspectorate;

…ar fi fost respins din fașă.

Soluția găsită de MAI și federaliștii semnatari:
– „înregistrarea în casă” – în registrul propriu al ministerului – scoate acordul de sub orice control real.

Cui îi folosește:

  • MAI scapă de negocierea a zeci de acorduri reale, în fiecare inspectorat, cu obligații clare pentru fiecare șef de unitate.
  • Federațiile semnatare câștigă, printr-un singur document, ore sindicale, acces în unități, spații gratuite, reținerea facturilor telefonice pe statul de plată, monopol de relație cu ministerul, restricții pentru alți sindicaliști.

Ce câștigă polițistul?
– Legea copiată în acord și câteva „de regulă” aruncate generos prin text. Adică nimic.

Codul civil are un nume elegant pentru combinația asta:
– contract cu cauză ilicită – când actul e folosit doar ca să se eludeze o normă legală imperativă.

Sancțiunea: nulitate absolută.
După aprecierea Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, acordul din 2026 intră fix în această categorie.

Ce trebuia să fie: un scut pentru polițist. Ce s-a semnat: un paravan pentru minister și sindicatele „de serviciu”

Legea spune clar ce se poate negocia prin acord colectiv pentru funcționari publici:

  • bani pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă;
  • sănătate și securitate în muncă;
  • program de lucru și repaus;
  • pregătire profesională;
  • protecția liderilor sindicali.

Rostul acordului:
– să adaugi ceva în plus față de lege, nu să o copii la indigo.

Exemple de ce s-ar fi putut negocia la nivel de inspectorat:

  • sumă anuală garantată (nu „de regulă”) pentru sedii, dotare, echipamente;
  • limită clară a turelor de noapte consecutive;
  • repaus care nu depinde de „bunăvoința” șefului;
  • termen scurt și ferm pentru compensarea orelor suplimentare;
  • reguli pentru a nu fi sunat permanent în zile libere;
  • cursuri în timpul programului, nu pe timpul tău;
  • o procedură explicită: cui reclami, în ce termen ți se răspunde, ce se întâmplă cu șeful care a încălcat acordul.

Ce avem în acordul din 2026?

Acordul copiază legea la virgulă. Când promite ceva, adaugă și „de regulă”, ca să nu se simtă vinovat

Cele 57 de articole sună bine din avion, dar când le citești îți dai seama că ai în față un colaj:

  • Articolul 28: copiază, zi cu zi, lista sărbătorilor legale din Codul muncii.
  • Articolul 31: repetă durata concediului de odihnă – 32 de zile până la 10 ani vechime, 38 după – exact ce spune deja hotărârea de guvern privind concediile polițiștilor.
  • Sunt reluate concediile paternal, pentru fertilizare in vitro, de îngrijitor, de studii – toate există deja prin lege.
  • În caz de deces, familia primește „drepturile prevăzute în Legea nr. 360/2002”. Aflăm așadar că legea se aplică.
  • Articolul 25 anunță înțelept că „accesul neîngrădit la justiție este garantat de lege polițistului”.

Toate acestea erau valabile și ieri, și alaltăieri, fără acord.

Când vine vorba de promisiuni, textul se transformă în poezie condițională:

  • Ministerul „este obligat să prevadă în proiectul de buget fonduri” pentru condițiile de muncă – dar nici sumă, nici procent.
  • Condiții „optime” doar „în limita fondurilor aprobate”.
  • Ministerul și sindicatele „se preocupă permanent” de îmbunătățirea condițiilor – formulă ideală pentru o broșură de PR, nu pentru un drept.
  • După trei ture de noapte, repausul de 32 de ore se acordă… „de regulă”.
  • Planificarea pe luna următoare se face până pe 24, dar poate fi schimbată „săptămânal sau ori de câte ori situația operativă o impune”.
  • Orele suplimentare se compensează în „termenul prevăzut de lege” – deci exact cum era și înainte.
  • La pregătire profesională, ministerul „va aloca fonduri”, cursurile se decontează „dacă legea prevede astfel”.

Când e vorba de drepturile tale, apare invariabil:
– „de regulă”
– „în limita fondurilor”
– „dacă legea prevede”.

Acordul nu doar că nu ajută, dar te pune mai rău decât erai

La unele articole, acordul nu e doar inutil, ci mai prost decât regulile existente:

  • Ordinul ministrului privind programul de lucru permite depășirea celor 48 de ore pe săptămână doar dacă media pe 3 luni rămâne sub limită.
  • Acordul întinde intervalul la 4 luni și, „în situații deosebite”, la 12 luni.

Rezultatul:
– poți fi ținut luni întregi peste program, cu promisiunea că „media se ajustează” cândva, peste un an.

Legislația europeană permite această extindere doar prin acord colectiv. Iar acordul a fost semnat, în numele tău, de organizațiile care trebuiau să te apere.

La repaus:

  • Ordinul garantează cel puțin 12 ore consecutive între două zile de muncă.
  • Acordul deschide poarta chemării la ore suplimentare după 8 ore de la încheierea programului și, în „situații temeinic justificate”, chiar mai devreme.

La trageri, pregătire fizică, analize:

  • Regula din ordin spunea clar că nu se fac în timpul liber fără timp liber sau bani.
  • Acordul preia regula fără fraza care îți garanta compensare.

Când e vorba de polițist, acordul taie.
Când e vorba de sindicatele semnatare, acordul adaugă.

Cât primește polițistul în mod real: 4-5 rânduri. Cât primesc federațiile: articole scrise ca pentru contracte comerciale

Partea „cu adevărat nouă” pentru tine încape în câteva rânduri:

  • să nu mai plătești spălarea autospecialelor din banii proprii;
  • pauză de 10 minute la fiecare 50 de minute la monitor;
  • interdicția formulei „execută și alte sarcini” în fișa postului;
  • obligația ca spațiile de lucru să fie reparate „măcar o dată la 8 ani”;
  • zi liberă de ziua de naștere, care, desigur, se recuperează oră cu oră în 60 de zile.

Acum compară cu ceea ce a fost scris pentru sindicate:

Articolul 9 este un mic manual de finanțe aplicate:

  • structurile financiare ale ministerului rețin, pe statul de plată al polițistului, contravaloarea facturilor telefonice pentru abonamentele încheiate „prin intermediul sindicatelor”;
  • banii se virează în contul indicat de sindicat în aceeași zi cu salariul;
  • sunt descrise detaliat datele transmise (nume, CNP, sume datorate) și procedura de restituire a sumelor reținute greșit.

Pentru repausul tău după trei nopți, acordul are o singură frază, cu „de regulă”.
Pentru încasarea abonamentelor de telefonie, are trei alineate precise, fără niciun „de regulă”.

La fel de exacte sunt și restul privilegiilor:

  • numărul exact de ore lunare pentru activitate sindicală, în funcție de câți membri au;
  • accesul în unități rezervat liderilor organizațiilor „semnatare ale prezentului acord colectiv”;
  • invitații la ședințele Colegiului MAI;
  • spații puse la dispoziție gratuit;
  • date despre salarizare, sancțiuni, promovări – comunicate doar organizațiilor semnatare.

Celelalte sindicate primesc, în schimb, interdicții: ce pot pune pe aviziere, cum se pot exprima public.

Citit cap-coadă, acordul răspunde onest la întrebarea:
– cine a ieșit cu adevărat câștigător de la masa negocierilor?
Răspuns: ministerul și federațiile semnatare. Nu polițistul.

Unde era cu adevărat nevoie de acord, textul tace: permanența de acasă, orele suplimentare, turele infernale

Un acord colectiv ar avea sens acolo unde realitatea calcă în picioare litera legii.

Exemplul clasic: permanența de la domiciliu.

  • polițistul e obligat să stea acasă după program sau în zilele libere, cu telefonul pornit, gata să vină la unitate;
  • timpul nu e recunoscut ca timp de muncă;
  • nu există bază legală clară;
  • unica majorare salarială pentru așa ceva a existat 6 luni în 2017, apoi a dispărut, practica a rămas.

Ce spune acordul din 2026?
– nimic.
Singura referire la permanență trimite la Ordinul nr. S/108/2011 – un ordin clasificat, pe care polițistul nu îl poate citi. SPR „Diamantul” a cerut declasificarea în instanță, dosarul e la Curtea de Apel București. Fedetrațiile semnatare nu par deranjate că polițistul e ținut la dispoziție după reguli secrete.

La ore suplimentare nerecuperate, repaus încălcat, ture de noapte în lanț:
– un acord făcut pentru polițiști ar fi cerut consemnare, sesizare la comisia paritară, termen de remediere, răspundere pentru șeful care a abuzat.

Acordul se mulțumește cu o frază decorativă:
– șeful unității „răspunde disciplinar sau material, după caz, pentru legalitatea dispozițiilor date”.

Fraza asta există deja în lege. N-a dus la sancționarea nimănui până acum. Nici nu va duce, dacă nu e legată de o procedură clară.

Acord care nu produce efecte, dar blochează acordurile care ar fi contat

Legea dialogului social spune limpede:

  • acordul colectiv se aplică de la data înregistrării la autoritatea competentă (în cazul de față, ITM).

Cum acordul din 2026 nu a fost înregistrat la ITM, juridic:

  • nu produce efecte;
  • clauzele nu pot fi opuse angajatorului în favoarea ta.

Dar efectul practic e dublu:

  1. Tu, ca polițist, nu ai un acord valabil pe care să-l invoci când ți se încalcă drepturile.
  2. Existența acestui „acord general” e folosită ca pretext: „nu mai negociem nimic la inspectorat, avem deja acord”.

În același timp, în teren:
– apar planificări cu cinci-șase ture de noapte consecutive;
– cu un acord valabil la nivel de inspectorat, cu limită clară, polițistul ar fi avut ce invoca;
– cu un „repaus acordat de regulă”, nu are nimic.

Legea a prevăzut și mecanismul de apărare a drepturilor din acord: comisia paritară la nivel de inspectorat.

  • Dacă polițistul sesizează că acordul nu e respectat, șeful e obligat să trimită sesizarea comisiei în 7 zile lucrătoare;
  • comisia propune soluția în alte 7 zile;
  • cere trimestrial stadiul aplicării acordului;
  • avizează programul de lucru;
  • face raport anual.

Toate acestea se referă la acordul încheiat de inspectoratul respectiv, cum spune HG nr. 302/2022.

Pe un acord semnat la nivel de MAI, comisia paritară de la IPJ-ul tău:

  • nu are ce monitoriza;
  • nu are ce soluționa;
  • nu are nici măcar obligația să primească o copie.

Rămâi cu o propoziție:
– „neîndeplinirea obligațiilor atrage răspunderea părților semnatare, în condițiile legii”.

Fără termen, fără procedură, fără adresă la care să scrii.

Instituții doar pe hârtie: comisii, comitete, „inspecție a muncii” din interior și sedii fără autorizație sanitară

Acordul mizează pe mecanisme care există mai mult în documente:

  • servicii proprii de inspecția muncii și de prevenire și protecție;
  • comitete de securitate și sănătate în muncă;
  • planuri de pregătire profesională validate în comisie paritară.

În realitate, din ce raportează polițiștii și ce vede SPR „Diamantul”:

  • comitetele de securitate și sănătate în muncă se întrunesc rar sau deloc;
  • majoritatea polițiștilor nici nu știu cine îi reprezintă acolo;
  • Inspecția Muncii nu controlează unitățile de poliție, pentru că MAI se controlează singur;
  • cursurile de formare profesională sunt ținute de personal fără autorizările cerute formatorilor, diplomele nu au valoare în afara ministerului;
  • cei care fac cercetări disciplinare nu primesc pregătire reală, deși de concluziile lor depind cariera și salariul colegilor.

Situația sanitară face tabloul complet.
Autorizațiile sanitare de funcționare pentru sedii: 363 în toată țara, la început de septembrie 2026, pentru toate IPJ-urile și DGPMB, potrivit răspunsului MAI către SPR „Diamantul” din 7 septembrie 2026.

  • Opt inspectorate (Alba, Argeș, Bistrița-Năsăud, Călărași, Constanța, Giurgiu, Ilfov, Teleorman) nu apar deloc.
  • Timiș și Tulcea nu au nicio autorizație valabilă.
  • Cluj, Mureș, Sălaj și Botoșani au câte una singură pe tot județul, deși există zeci de sedii, secții și posturi.
  • Ministerul recunoaște că nici nu știe câte sedii are fiecare inspectorat.

Pentru sedii neautorizate, răspunsul MAI trimite la un ordin din 2003, potrivit căruia întreaga răspundere pentru eventualele probleme epidemiologice revine… unității respective.

Traducere:
– lucrezi într-un sediu pe care nimeni nu l-a verificat, iar dacă se întâmplă ceva, ministerul a decis din 2003 că nu e vina lui.

Cine a semnat în numele tău: federații cu reprezentativitate expirată sau umflată cu persoane din afara MAI

Când vezi ce prevede acordul, merită întrebat: cine a stat la masă „în numele tău”?

Exemple:

  • Federația Sindicatelor Democratice a Polițiștilor din România „Alexandru Ioan Cuza”:
    • și-a constatat reprezentativitatea în mai 2022, pe legea veche;
    • efectele hotărârii de reprezentativitate expiră în mai 2026, înainte de semnarea acordului din septembrie 2026;
    • în dosarul depus atunci, aproape 70% dintre membri erau „dovediți” printr-o adeverință cu codul fiscal al federației, nu al sindicatelor componente;
    • totalul din tabelul federației nu se potrivea cu cifra reținută de instanță.

Cu alte cuvinte, o federație care pare să existe, în mare parte, mai mult pe hârtie decât în unități.

  • O altă federație semnatară și-a obținut reprezentativitatea la nivel MAI invocând:
    • o asociație (nu sindicat), inactivă fiscal din noiembrie 2024, cu aproape 1.800 de membri;
    • sindicate din administrația publică locală dintr-un sector al Capitalei;
    • sindicate ale unei instituții din subordinea Ministerului Transporturilor.

Toate acestea nu au nicio legătură cu MAI. Fără acești membri, federația se află la limita pragului legal; dacă se confirmă că un alt sindicat component reprezintă polițiști locali, coboară sub prag.

Datele provin chiar din dosarele de reprezentativitate publicate pe site-ul Ministerului Muncii.

Între timp, la IPJ Vrancea, unde peste jumătate din personal e membru al Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul” – singurul sindicat reprezentativ în unitate –:

  • sindicatul nu a fost invitat la nicio discuție;
  • acordul „care se aplică” acestor polițiști a fost negociat fără organizația pe care au ales-o ei, dar cu federații cu reprezentativitate expirată sau discutabilă.

Nu e o întâmplare.
O federație cu reprezentativitate pe muchie de cuțit:

  • depinde de bunăvoința ministerului ca să rămână „partener social”;
  • nu are nici forța, nici interesul să-i ceară ceva dur ministerului;
  • semnează ce i se pune pe masă, cu condiția să rămână la masă.

Pentru MAI, astfel de parteneri sunt perfecți:

  • acceptă norme de salarizare secrete (Ordinul S/7/2018);
  • nu contestă nimic în instanță;
  • semnează acorduri care copiază legea sau o strică în defavoarea polițistului.

Nu e prima dată: „Bayraktar” pe tăcute, acum „acord colectiv” tot pe tăcute

Tiparul e același.

Normele metodologice de salarizare a polițiștilor – Ordinul MAI nr. S/7/2018 – sunt clasificate „secret de serviciu”.

  • Polițistul nu poate citi regulile după care i se calculează salariul.
  • În anexa nr. 18 a aceluiași ordin secret se stabilesc condițiile pentru suspendarea sau reducerea majorării de la art. VIII din OUG nr. 26/2024 – „Bayraktar”.
  • Poți pierde o parte din salariu după reguli la care nu ai acces.

Și atunci, organizațiile sindicale reprezentative au tăcut sau au consimțit.

Acordul colectiv din 2026 nu e un accident. Este continuarea aceluiași parteneriat:
– minister + federații „de serviciu” = reguli în defavoarea polițistului, validate formal „în numele lui”.

Ce face SPR „Diamantul” și ce poți face tu, concret

SPR „Diamantul” a făcut deja pași formali:

  • a cerut Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Muncii anularea acordului, cu argumente în fapt și în drept;
  • a cerut tuturor unităților de poliție să comunice:
    • dacă au fost consultate;
    • dacă au mandatat MAI să semneze în numele lor;
    • cum li s-a comunicat acordul;
    • dacă îl aplică în vreun fel.

Dacă ministerul nu revine asupra acordului, următorul pas este sesizarea instanței de contencios administrativ.

Ce poți face tu, ca polițist, chiar de mâine:

  1. Întreabă, în scris, la unitatea ta:
    • dacă există un acord colectiv propriu înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă;
    • cine a negociat în numele polițiștilor de acolo;
    • dacă a fost trimis proiectul de buget către sindicatul reprezentativ, așa cum cere HG nr. 302/2022.
  2. Dacă ai fost:
    • planificat în ture excesive (5-6 nopți la rând);
    • chemat la permanență de acasă, neplătită;
    • refuzat la drepturi invocându-se „acordul colectiv din 2026”;

    scrie Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, cu date concrete (perioade, planificări, dispoziții).

  3. Nu accepta explicația „avem deja acord la MAI, nu mai negociem nimic la IPJ”.
    – Legea prevede obligatoriu un acord la nivel de fiecare instituție publică, înregistrat la ITM.

Un acord colectiv real, la nivelul inspectoratului tău, nu e o favoare.
Este un drept prevăzut de lege – și exact de aceea unii se luptă să nu ajungi niciodată să-l ai. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Exclusiv

În Poliția Penitenciară, „schimbarea” e doar ciorbă stricată plimbată dintr-o farfurie în alta

Publicat

pe

De

Reforma, varianta Facebook: like, share și zero oameni în plus

Ministrul Cătălin Predoiu a descoperit, pe pagina sa de Facebook, Reforma cu R mare la Ministerul Afacerilor Interne. Vorbe mari, poze serioase, ton academic. Problema e că, în Poliția Penitenciară, „reforma” arată mai degrabă ca mutarea ciorbei stricate dintr-o farfurie în alta, după cum arată Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor (FSANP).

În teorie, spune ministrul, o reformă sau recalibrare instituțională trebuie raportată la realitate, la nevoile sociale și la prioritățile concrete. În practică, în Poliția Penitenciară, realitatea e una simplă: deficit cronic de personal, legislație mai veche decât internetul prin dial-up și o conducere care se joacă de-a „reorganizarea” ca și cum ar fi Tetris cu posturi și organigrame.

Predoiu descoperă legislația veche. ANP descoperă… altă organigramă

Ministrul Predoiu spune – corect – că o reformă profundă presupune „un efort legislativ important” și înnoirea unui cadru normativ vechi de 10, 20, chiar 30 de ani. Exact ce strigă de luni de zile FSANP pentru Poliția Penitenciară: legislație învechită, ordine, decizii și proceduri care blochează sistemul și consumă timpul polițiștilor de penitenciare pe activități inutile.

Doar că, în timp ce pe Facebook se filosofează frumos, prin birourile Administrației Naționale a Penitenciarelor se practică alt sport: reorganizări pe hârtie, desființări de funcții și mutări de posturi dintr-o parte în alta, ca și cum ai crede că, dacă muți ciorba stricată în alt bol, brusc devine fine dining.

Legea rămâne aceeași, ordinele și procedurile aceleași, birocrația aceeași. Singurul lucru care se schimbă e schița de pe perete cu organigrama.

Ministerul Justiției „reformează”. Întrebarea: ce, mai exact?

Și la Ministerul Justiției se vorbește doct despre „reformă”. În traducere liberă: să reorganizăm ANP și unitățile subordonate, în special penitenciarele-spital, pentru a scoate niște posturi și a le muta unde „sună mai bine” în statele de funcții.

Despre cele 1.600 de posturi de polițiști de penitenciare promise de Guvern – tăcere. Nici din ANP, nici din MJ nu pare să existe vreun curajos care să meargă la prim-ministru și să-i spună în față că sistemul penitenciar se sufocă de ani de zile din lipsă de personal.

Normal că Ilie Bolojan nu are cum să înțeleagă nevoia de 1.600 de posturi noi, cât timp în penitenciare încă sunt în vigoare proceduri, ordine de ministru, decizii și ordine de director general „mai bătrâne ca Noe și corabia lui”, după cum punctează FSANP, și aproape imposibil de aplicat într-un sistem aflat în continuă schimbare.

Reforma reală: digitalizare, debirocratizare, legislație pentru 2026, nu pentru 1996

FSANP repetă obsesiv, de luni de zile, ce înseamnă reformă în Poliția Penitenciară, dacă ar vrea cineva să priceapă:

  • digitalizare, nu hârtii cărate cu sacul;
  • debirocratizare și eliminarea activităților redundante;
  • simplificarea procedurilor care mănâncă timp și nervi;
  • schimbarea legislației execuțional-penale care nu mai are nicio legătură cu anul 2026.

Asta ar însemna să folosești viziune, să-ți asumi decizie și responsabilitate, să tai din balastul normativ și birocratic, nu din posturile oamenilor care fac efectiv treaba.

Numai că, atunci când nu ai capacitatea de a schimba ce trebuie schimbat, te apuci de ce poți mima: reorganizări cosmetice, mutări de posturi și rearanjarea aceleiași ciorbe stricate în alte farfurii. Așa ajungi să crezi că dacă ai mutat 10 pătrățele în organigramă, ai produs progres.

Audit să verifice ce? Că ordinele inutile sunt obligatorii… prin ordine inutile

Directorul general al ANP, Bogdan Burcu, a trimis Auditul să „verifice structurile” din ANP. Sună serios, nu? Dar ce să verifice, exact?

  • Activitățile redundante și lipsite de eficiență care sunt obligatorii în baza ordinelor și deciziilor conducerii penitenciarelor?
  • Procedurile care consumă oameni și timp doar pentru a alimenta un aparat birocratic, fără rezultat concret?
  • Ordinele și deciziile depășite care țin sistemul captiv în alt secol?

Dacă există activități inutile, ele trebuie eliminate, nu auditate la nesfârșit. Dacă procedurile sunt prea stufoase, trebuie simplificate, nu plimbate pe la comisii. Dacă legislația nu mai corespunde realității penitenciare din 2026, trebuie modificată, nu explicată în powerpoint.

Asta ar fi reformă. Restul e exercițiu de imagine și pierdere de timp, cum subliniază și FSANP.

Reorganizarea cu 123 de posturi: iluzie administrativă cu cerneală simpatică

Intenția directorului general de a „rezolva” problema deficitului din penitenciare cu 123 de posturi scoase din ANP este invers proporțională cu eficiența măsurii. Cu alte cuvinte, aproape zero.

E un nonsens să crezi că, în timp ce păstrezi trei consilieri și câteva funcții de conducere utile cât „cerneala simpatică”, poți astupa o gaură sistemică de personal. Poți să redesenezi tabelele de zece ori, tot nu-ți apar, ca prin minune, cei 1.600 de polițiști de penitenciare de care e nevoie.

Problema Poliției Penitenciare nu e cum sunt așezate pătrățelele pe hârtie. Problema e că pătrățelele goale nu se transformă în oameni reali doar pentru că le-ai mutat dintr-o coloană în alta.

Nu poți reorganiza un deficit până dispare. Trebuie să-l rezolvi

Poți să muți 123 de posturi din ANP. Poți să reorganizezi penitenciarele-spital. Poți să desființezi funcții și să redesenezi organigramele până amețești. Rezultatul final rămâne același:

  • numărul real de polițiști de penitenciare nu crește;
  • deficitul nu dispare;
  • procedurile rămân sufocante;
  • birocrația rămâne;
  • legislația învechită rămâne.

În schimb, ai putea începe exact de unde ar trebui:

  • modifici ordinele și deciziile depășite;
  • simplifici procedurile care ard inutil resursa umană;
  • elimini activitățile care nu produc niciun rezultat concret;
  • digitalizezi ce se face încă pe hârtie și la registru;
  • adaptezi legislația la realitatea anului 2026.

Abia după aceea te duci la prim-ministru și îi arăți, cu cifre clare, ce ai eliminat, ce ai digitalizat, câte ore de muncă ai economisit și de câți polițiști de penitenciare are cu adevărat nevoie sistemul pentru a funcționa decent. Acolo se justifică, cu argumente, cele 1.600 de posturi.

De la reforma adevărată la „mestecatul ciorbei”: cum se strică totul la vârf

FSANP arată limpede că, în lipsa unei abordări serioase, tot ce se întâmplă acum în Poliția Penitenciară nu poate fi numit reformă, ci doar o formă de autoamăgire administrativă:

  • se mestecă aceeași ciorbă stricată de proceduri, ordine și organigrame;
  • se schimbă doar polonicul – adică denumirea măsurii, schema pe hârtie, discursul public;
  • se speră că, după atâtea amestecări, gustul final se va schimba.

Nu se schimbă. Atât timp cât nu umbli la esență – legislație, birocrație, digitalizare, resursă umană reală – tot ce numești „reformă” e de fapt un mare exercițiu de PR.

Reforma autentică nu înseamnă să plimbi posturi ca pe scaunele la muzică de petrecere. Înseamnă să ai curaj să recunoști că sistemul e blocat și să tai de la vârf, nu de la bază; să modernizezi ce e stricat, nu să muți stricatul în alt sertar.

Până atunci, în Poliția Penitenciară, „reforma” rămâne exact cum o descrie FSANP: ciorbă stricată plimbată dintr-o farfurie în alta, cu speranța naivă că, dacă îi spui „reorganizare strategică”, o să aibă alt gust. (Cristina T.).

Citeste in continuare

Exclusiv

Garda de Coastă, 3 ani și jumătate fără șef „pe bune”. Un stat cu frontieră Schengen, dar fără frontieră de bun-simț

Publicat

pe

De

Director căutat. De 3 ani și 6 luni. Fără succes

Garda de Coastă, una dintre structurile strategice ale Poliției de Frontieră Române, trăiește de 3 ani și 6 luni într-un experiment unic: funcția de Director este tratată ca un fel de scaun muzical pe numire temporară. Din martie 2023 și până astăzi, postul nu a fost ocupat prin concurs.

Nu vorbim despre șeful unui birou obscur, ci despre Directorul Gărzii de Coastă – adică omul care, teoretic, răspunde de siguranța frontierei maritime a României. Practic, răspunderea pare să fi fost trecută la rubrica „opțional”.

Situația este semnalată public de Sindicatul Europol, care atrage atenția că vorbim despre una dintre structurile strategice ale Poliției de Frontieră, nu despre un birou de papetărie.

Legea spune „maxim 1 an”. Practica spune „vedem la anu’”

Articolul 27^16 alineatul (1) din Legea 360/2002 este cât se poate de clar: polițistul poate fi împuternicit, cu acordul lui, pe o perioadă de maximum 6 luni. Prelungirea împuternicirii se poate face, tot cu acordul polițistului, pentru încă maximum 6 luni.

Traducere în româna simplă: ai la dispoziție cel mult 1 an să ții pe cineva „provizoriu” și, în acest interval, organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea postului devin obligatorii.

În realitate, la Garda de Coastă s-a inventat o nouă specie administrativă: „provizorat permanent”. Concursul nu se mai vede nici cu telescopul, iar împuternicirea-desemnarea a devenit stil de management, nu excepție.

Management „temporar” pe termen nelimitat

În aceste condiții, nu mai vorbim doar despre o scăpare sau o întârziere birocratică, ci despre un management profund defectuos, o lipsă evidentă de implicare și o fugă sistematică de asumare managerială la vârful Poliției de Frontieră Române.

Chestorul Stoica, în calitate de Inspector General al Poliției de Frontieră Române, nu mai poate invoca la nesfârșit caracterul „temporar” al situației de la Garda de Coastă. Când „temporarul” depășește cu mult termenul maxim prevăzut de lege, nu mai vorbim de întâmplare, ci de strategie: strategia de a nu-ți asuma un concurs.

După aproximativ trei ani la conducerea instituției, împuternicirea și desemnarea în fruntea unei structuri strategice nu mai pot fi vândute opiniei publice drept simple conjuncturi. Devine clar că lipsa concursului nu este un accident, ci o opțiune.

Când nu rezolvi problemele, ele devin ale tale

Când conduci Poliția de Frontieră ani la rând, nu conduci doar cu mașina de serviciu și cu onorurile de la ceremonii; conduci și cu responsabilitatea pentru problemele pe care alegi să nu le rezolvi.

Iar aici vorbim despre o problemă care nu se mai poate ascunde sub preș: Garda de Coastă este lăsată, deliberat sau prin indiferență, într-un carusel fără sfârșit de desemnări și împuterniciri, în loc să aibă un director numit prin concurs, conform legii.

Război la graniță, drone în zonă, dar la vârf… „provizorat”

În plin război la granița României, cu incidente provocate de drone în zona Dunării și a Mării Negre, cu presiunea criminalității transfrontaliere, a traficului de droguri, a contrabandei și cu responsabilitatea protejării frontierei externe Schengen, Garda de Coastă este ținută în „stand-by” de ani de zile.

În loc să avem o conducere stabilă, cu un director intrat printr-un concurs transparent, se preferă o rotire de împuterniciri și desemnări, ca și cum vorbim despre o funcție decorativă, nu despre o structură-cheie a siguranței naționale.

În aceste condiții, întrebarea logică devine una amar-ironică: dacă Inspectorul General nu a considerat în trei ani că stabilitatea conducerii Gărzii de Coastă merită rezolvată, atunci ce anume ar trebui să se mai întâmple la frontiera României pentru ca problema să devină, în sfârșit, o prioritate? Să bată pericolul la ușă cu bonierul?

Inspector General: nu doar poze, ședințe și comunicate

Funcția de Inspector General al Poliției de Frontieră nu înseamnă doar ceremonii, ședințe, bilanțuri lustruite și comunicate de presă atent redactate. Înseamnă și decizie, și implicare, și asumare.

După trei ani și jumătate fără concurs la Garda de Coastă, nu mai poți acoperi realitatea cu încă o desemnare sau cu încă o împuternicire. Oricât machiezi problema, rămâne aceeași: legea spune „maxim un an provizorat”, practica spune „cel puțin trei ani și ceva, încă socotim”.

Sindicatul Europol, care a scos la lumină situația, pune de fapt degetul pe rană: nu mai este suficient să întrebi „când organizați concursul?”. Întrebarea reală, retorică, dar tăioasă, este: „de ce nu l-ați organizat până acum?”.

Concluzie: concursul care nu mai vine și responsabilitatea care nu se mai asumă

După 3 ani și 6 luni, nu mai vorbim despre o simplă întârziere, ci despre un refuz de facto de a normaliza situația. Garda de Coastă rămâne fără director numit prin concurs, în timp ce România se laudă cu responsabilitatea protejării unei frontiere externe Schengen.

Sursa situației semnalate: date și critici făcute publice de Sindicatul Europol.
Sursa problemei, însă, este mult mai clară: un vârf de instituție care a transformat provizoratul în politică de personal și lipsa de asumare în stil de conducere. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusivo oră ago

Acordul Colectiv 2026: Cum a vândut MAI polițiștii la preț de hârtie A4

Acordul care nu acordă nimic: MAI semnează pentru polițist, dar încasează doar pentru sindicate Un minister care ocolește legea, sindicate...

Exclusivo oră ago

În Poliția Penitenciară, „schimbarea” e doar ciorbă stricată plimbată dintr-o farfurie în alta

Reforma, varianta Facebook: like, share și zero oameni în plus Ministrul Cătălin Predoiu a descoperit, pe pagina sa de Facebook,...

Exclusivo oră ago

Garda de Coastă, 3 ani și jumătate fără șef „pe bune”. Un stat cu frontieră Schengen, dar fără frontieră de bun-simț

Director căutat. De 3 ani și 6 luni. Fără succes Garda de Coastă, una dintre structurile strategice ale Poliției de...

Exclusivo zi ago

Dosarul Antigrindină – Partea a VII‑a. Rachete pe cer, foamete pe câmp: subminarea securității alimentare a României

Dosarul Antigrindină – Partea a VII‑a – Cum a fost însămânțată România cu rachete, minciuni și secetă programată Sistemul care...

Exclusivo zi ago

Camera, stop! Șeful de la IPJ Mehedinți, regizor de dosare și actor în propriul film cu ‘misiune urgentă’

Polițiști la poartă, șeful la butoanele camerelor În timp ce polițiștii din toată țara ieșeau în stradă, la început de...

Exclusivo zi ago

„Organigrama cu chiloți” intră la vot: Nae Comisionaru’ trage sforile, consilierii locali dau examen la furt avansat?

Azi, miercuri, 30.09.2026, la Consiliul Local Ploiești nu se votează doar o organigramă. Se votează dacă TCE rămâne societate de...

Exclusivo zi ago

Florin Diaconu – Directorul din borcanul cu mercur. Episodul 2 – Stația fantomă de la Corlătești și ședința de yoga pe conducta de ape uzate

Directorul care se clatină, dar nu cade… și nici nu suspendă Dacă în Episodul 1 am făcut cunoștință cu „directorul...

Exclusiv2 zile ago

Dosarul Antigrindină – Partea a VI‑a. Când generalii conduc agricultura: Sistemul Antigrindină – civil la vedere, militar în interior

Rachete cu bani de irigații: când agricultura devine sponsorul industriei de apărare La început ni s-a spus că SNACP e...

Exclusiv2 zile ago

M.A.I – Aeroportul Otopeni, clasa business la improvizație: 7 ani fără concurs la șefia Centrului de Supraveghere

Șapte ani de „temporar”. Funcția se mută, responsabilitatea rămâne în așteptare Șapte ani fără concurs la o funcție-cheie din siguranța...

Exclusiv2 zile ago

MAI, Academia „Semnează că ai vrut!”: experți făcuți din pix, cursanți voluntari cu ordin de sus

La Ministerul Afacerilor Interne, pixul șefului riscă să devină instrument pedagogic universal: desemnează specialiști, produce competențe administrative și, mai nou,...

Exclusiv2 zile ago

Reforma cu ochii închiși: cum vrea Justiția să taie din șefi, dar fără să înțeleagă sistemul. FSANP trage frâna de mână

Șefii de birou, șefii de tură, șefii de secție: vinovați de serviciu la București, indispensabili în penitenciare Funcțiile de șef...

Exclusiv2 zile ago

Organigrama cu chiloți de la TCE Ploiesti: Alexandri Nicolae, alias „Nae Comisionaru’”, „autobuzul sabotor” – Traseul 39, motoare turate în gol și POS-uri moarte la TCE Ploiești!

Transport „modern” la Ploiești: cardul nu plătește, dar pierderile curg La TCE Ploiești, povestea POS-urilor și a compostoarelor nefuncționale nu...

Exclusiv3 zile ago

Dosarul Antigrindină – Partea a V‑a –  Prahova, aleasă „unitate‑pilot” prin mister de stat. Norocul rachetelor sau blestemul fermierilor?

La început a fost o hotărâre de Guvern și o promisiune: România își construiește un sistem antigrindină modern, cu o...

Exclusiv3 zile ago

M.A.I. – PIXUL LUI BOSS: UNIVERSITATEA DE PROȘTI A POLIȚIEI ROMÂNE

Cum devii expert, judecător, formator și apărător al drepturilor omului cu o singură dispoziție de zi și zero ore de...

Exclusiv3 zile ago

Florin Diaconu – Directorul din borcanul cu mercur. Episodul 1: „Directorul care se clatină, dar nu cade”

Dacă Prahova ar fi un film, atunci Florin Diaconu ar fi exact personajul ăla negativ care intră în cadru cu...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv