Exclusiv
Sistemul “OMEGA” si spionajul/Toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi “la excepţional”
O mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după 1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut, acela că cei mai mari traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv cetăţenii israelieni. Recentul caz Shimon Naor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară prin evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum afacerea Dracula-Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste aproape trei miliarde de dolari americani), deşi veneau din S.U.A., au fost intermediate de politicieni şi afacerişti evrei, precum se va vedea. În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o serviciul secret extern al Israelului, Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul analist (specialist în servicii secrete) George Dora, semnala în periodicul la care semna acum vreo 7 ani, că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urile ce cădeau ca muştele, are legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina ca în întreaga aviaţie militară românească să fie implementat sistemul de ghidaj electronic ŞOCAT, aparţinând firmei israeliene Elbit System Ltd. În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul ŞOCAT este în prezent introdus în toată tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului ministru al apărării româneşti, evreul mason Victor Babiuc), dacă vizităm situl de internet al Elbit Israel (elbit.com) vom observa că 80% din afacerile acestei firme au în obiectiv România. Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi s-au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (afacerea PUMA/I.A.R. Ghimbav – elicoptere militare, afacerea AEROSTAR Bacău – avioane militare), dar ele nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în favoarea Israelului. Iata câteva dintre “ciudatele” afaceri ale Ministerului Apărării din România, adică achiziţii din Israel: – Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru regimentul de gardă. Citat: ,Au fost nişte jucării haioase şi dătătoare de bărbăteşti simţăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu ştim contra cui). Noroc cu un magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc cartuşele pentru pistoletul ORIŢA, uitate în depozitele Armatei de prin anii ‘50″;- Afacerea LANCER: firma Elbit – AEROSTAR ELBA ELECTRONICS s-a implicat să modernizeze aparatura de bord a “sănătoaselor noastre MIG-21. După negocierile din ‘91-’92… contractul a intrat în derulare, înviorat de cifra de 100 milioane de dolari”, plătiţi de români;- Afacerea SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS, afacere de câteva zeci de milioane dolari. Mai amintim afacerile “FOCOASE DE PROXIMITATE”, “RADARE MARCONI” şi “APARATURĂ DE VEDERE PE TIMP DE NOAPTE”, aproape toate învârtite cu firme din Israel. Ba, ca să mai adăugăm un moţ caschetei, vom preciza ca şi firma Bell Helicopters (afacerea DRACULA) a fost adusă tot via Israel… Prin 1991, generalii Cioflină, Mincu şi colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile Ionel, au reuşit să izoleze armata română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române) produsele în standard Eurocom ale firmei MARCONI. În Europa, de aceeaşi dotare mai beneficiază o regiune militară din Austria şi fix un canton din Elveţia. Comision… un milion USD. Caietul de Sarcini (al M.Ap.N.) definea cu precizie un sistem total diferit de cel oferit de MARCONI; cu toate acestea nici una dintre firmele care au respectat condiţiile tehnice solicitate: ALCATEL, ERICSSON, MOTOROLA şi TELRAD… nu a fost apreciată la încheierea contractului.

Ei bine, de toate aceste afaceri, şi încă altele, se leagă numele unui mic grup de destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma – fost director de importuri pe «relaţia Israel», mutat după 1992 ca director general la ROMTEHNICA (Regia de Stat ce asigura toate afacerile Ministerului Apărării din România)… Şi, în sfârşit, dar deloc neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe vremea lui Ceauşescu, devenit după ciuntirea din decembrie [1989], director general al Institutului de Proiectări 0111 al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai are astăzi, ştim doar că are un sediu în vecinătatea guvernului şi că prin mijlocirea sa se poate comunica uşor cu firme din Israel. Că veni vorba de poporul ales, nu-ş’ cum se făcu, dar şi acesta şi-a ales în conducerea firmei ELBIT [SYSTEM] un domn Ciubotaru. Luaţi acum şi număraţi: nu sunt mai mult de 10 cei care au hotărât – până în 1996 – ce să cumpărăm pentru armăţica noastră degrab privitoare spre NATO. Ce modificări de cadre credeţi că s-au petrecut în acest club select şi bine ferecat după venirea Emilului [preşedintele Emil Constantinescu]?”Nu putem conchide decât că numirea colonelului Toma în fruntea regiei armatei române, Romtehnica, fost director de importuri pe “Direcţia Israel” în vremea lui Ceauşescu, se datorează mai degrabă Mossad-ului, prin agenţii săi infiltraţi în guvernul român. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali direct responsabili de aceste acţiuni este masonul Victor Babiuc, fost ministru al apărării României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc, şi care se numără printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru trafic de arme).Despre modul cum serviciul secret al spionajului israelian are obiceiul de a se implica în desemnarea miniştrilor apărării altor ţări, este semnificativ celebrul episod, relativ recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel, Mossad-ul a reuşit la un moment dat să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian, pe care îl recrutase ca agent, şi astfel l-a propulsat până în funcţia de ministru al apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile “de front” în momentul declanşării ofensivei Siriei asupra acestuia.Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile chiar.Îi vom reda însă cuvântul specialistului George Dora, care în 1998, sub titlul Interesele strategice israeliene decid în Iugoslavia, relata că în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi Israel s-a încheiat o axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezintă o alianţa militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. Pentru atingerea acestor deziderate, politicienii şi staff-ul serviciilor secrete din Israel şi Turcia au declanşat o adevărată ofensivă în scopul fărâmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia.În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţionează împotriva României, pentru obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia serviciilor secrete din cele doua ţări menţionate, în acest acord (axa strategică Ierusalim-Ankara) urma să fie inclus şi Bucureştiul.În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atât de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cât şi de viitorul spaţiu de complementaritate al Transilvaniei. Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzând Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se află de asemenea pe unul dintre primele locuri în planurile serviciilor secrete ale Israelului, cu binecuvântarea S.U.A. şi a Germaniei.

“În domeniul militar – scria G. Dora -, semnalăm cooperarea româno-israeliană în ceea ce priveşte transformarea a 40 de elicoptere I.A.R. Puma în configuraţie de atac. Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane dolari, executat de firma israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament privind modernizarea în totalitate a celor 200 de avioane MIG 22 româneşti. Dependenţa industriei româneşti de apărare şi a înzestrării armatei faţa de Israel este un lucru ascuns de actuala guvernare opiniei publice… Poziţia anti-constituţională a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.), de a pune practic România în stare de război cu Republica Iugoslavia sub acoperirea unei misiuni umanitare, nu este atât o cedare în faţa presiunilor N.A.T.O., ci reprezintă subordonarea conducerii de la Bucureşti intereselor strategice ale Israelului în Balcani.”Tot aşa se întâmplă şi în anul 2003 când, înainte de a exista o acţiune militară a NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluţie ONU care să aprobe declanşare războiului, guvernarea Iliescu-Năstase bagă România în război alături de S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul real al… Israelului, care acţionează din răsputeri ca puterea Irakiană să fie distrusă.Care este însă fiasco-ul din industria de apărare a României?La sfârşitul anului 2001 în industria de apărare românească mai lucrau cca. 45.000 de salariaţi, iar Ministerul Industriei şi Resurselor anunţa în ianuarie 2002 că urmează importante disponibilizări de personal din această ramură, numărul total de salariaţi din industria militară urmând să rămână de numai 19.000 de oameni. Motivarea măsurii, conform ministerului român al industriei: “Numărul de persoane angajate în unităţile din industria de apărare a fost stabilit în acord cu nevoile strategice ale României”, ori acestea ne-au fost stabilite şi impuse de “Parteneriatul” cu NATO şi de forurile internaţionale occidentale.Chiar din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări de personal din industria de armament românească. Dezvăluim acum procedurile diabolice prin care a fost distrusă o întreagă ramură a economiei naţionale. Iată faptele! În cei 12 ani de “tranziţie”, cu începere din anul 1990, România a devenit din mare exportator de armament un mic producător, valoarea exporturilor sale reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989, la numai 31 milioane de dolari în anul 2001. O importantă cauză a acestui dezastru, este situaţia creată de cele două companii româneşti de stat – Romtehnica şi Romarm – care s-au concurat reciproc la licitaţiile internaţionale. Au existat chiar situaţii când cele două companii româneşti au licitat separat, oferind la vânzare aceleaşi produse, fabricate de aceeaşi uzină românească. Dintre aceste faultări reciproce între români nu au avut de câştigat decât străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în lume în topul exportatorilor de arme şi muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau în acest clasament, în timp ce România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe locul 80 şi se află în cădere liberă. Aproape toate pieţele de desfacere ale armamentului românesc au fost pierdute deoarece miniştrii români ai Apărării au renunţat de bunăvoie la ele, respectând întocmai condiţiile impuse de NATO şi Comunitatea Europeană, adică s-a renunţat la exporturile de armament de tip sovietic cu mare desfacere până atunci în Asia (India, Pakistan) şi Egipt. Astfel, fabrica de armament Tohan Zărneşti şi-a pierdut pieţele de desfacere pentru focoasele de rachete, pentru rachetele de fregate şi pentru piesele de artilerie. Adaptarea industriei militareromâneşti la standardele NATO s-a dovedit a fi dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a retehnologizat pentru cartuşele compatibile NATO, având o capacitate de producţie zilnică de cinci milioane de cartuşe, dar această producţie reprezintă exact numărul total de cartuşe ce l-a exportat în întreg anul 2001.

BELL HELICOPTERS, RULETÃ A AFACERILOR EVREIESTI. În cadrul “democraţiei americane”, slujba de ambasador al Statelor Unite ale Americii este, fie răsplata preşedintelui nou ales al S.U.A. pentru unii dintre susţinătorii săi din campania electorală, fie pur şi simplu este o demnitate cumpărată de cei interesaţi în a-şi promova interese de grup, preponderent economice, în ţările unde Statele Unite ale Americii au deschise ambasade.În privinţa României, preşedintele Comunităţii Evreieşti din New York, Alfred Moses, totodată membru B’nai B’rith, şi-a cumpărat de două ori această poziţie. Prima oară pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar a doua oară pe vremea lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, motivele sale au fost acelea de promovare a intereselor oligarhiei evreieşti asupra României, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Moses acestea fiind preponderent economice.Una dintre afacerile în care Alfred Moses s-a implicat peste măsură, alături de senatorul american Tom Lantoş, evreu ungur, este aceea de a impune României cedarea Întreprinderii de Avioane din România de la Ghimbav-Brasov firmei americane Bell Helicopters-Textron, căreia să îi şi comande 96 de elicoptere Cobra, rebotezate “Dracula” după dotarea cu sistemul electronic de ghidare israelian Şocat. Toată afacerea urma să coste România peste 2,5 miliarde de dolari.Celebrul film al lui Oliver Stone, JFK, a demonstrat cu succes că asasinarea preşedintelui S.U.A., John F. Kennedy, este legată de interesele C.I.A. şi ale “complexului industrialo-militar” de declanşare a războiului din Vietnam.Autorul R. Stich, independent de sursele scenariului lui Stone, în lucrarea sa Defrauding America (Înşelarea Americii), dezvăluie cum un ofiţer C.I.A. sub acoperire (cu numele de cod “Pegas”) de la Departamentul de Contraspionaj a realizat o înregistrare audio cu planul de asasinare a preşedintelui Kennedy ce demonstrează implicarea chiar a C.I.A., în cadrul căreia activa şi el. Conspiratorii înregistraţi discutând erau Nelson Rockefeller (clanul magnaţilor bancheri), Allen Dulles, Lyndon Johnson (Texas), George Bush (C.I.A. şi viitor preşedinte al S.U.A.) şi J.Edgar Hoover (C.I.A.). Prezenţa lui Nelson Rockefeller (din clanul bancherilor evrei implicaţi în crearea organizaţiilor oligarhice semi-oculte mondialiste, precum Consiliul Afacerilor Externe, a Grupului Bilderberg şi a Comisiei Trilaterale, toate controlate în mare măsură de ordinul masonic evreiesc B’nai B’rith) la discuţia cu şefii C.I.A. (”Central Information Agenties”, serviciul secret principal al Statelor Unite, numit sugestiv de O. Stone şi “Armata Invizibilă a Capitalismului”) legat de planul de asasinare a preşedintelui, denotă fantastica putere şi cinismul fără limite pe care le-a dobândit, în S.U.A. şi în lume, clica oligarhică a bancherilor evrei.O secvenţă din filmul lui Oliver Stone arată cum un personaj misterios, total iniţiat în politica ocultă a S.U.A. (”Domnul X”), îi relatează prim-procurorului S.U.A. că asasinarea preşedintelui Kennedy a intervenit datorită împotrivirii acestuia de a declanşa operaţiunile de anvergură din Vietnam, concomitent cu o masivă comandă de către Pentagon de elicoptere Bell. În urma scandalului declanşat de filmul său, O. Stone a fost nevoit să-l prezinte public pe realul “Domn X”, în persoana colonelul ® L. Fletcher Prouty, ex-şef al serviciilor secrete ale Pentagonului. Ulterior, colonelul Prouty a relatat în cartea sa publicată sub acelaşi nume cu filmul lui Stone, JFK, amănunte privind implicarea uneia dintre cele mai mari bănci evreieşti din S.U.A. în asasinarea preşedintelui Kennedy, banca First National Boston.Aceeaşi bancă, redenumită Credit Suisse First Boston, se oferea să acorde mari împrumuturi României în perioada 1997-1998, când România era condiţionată de F.M.I. şi Banca Mondială să obţină importante credite private, iar politicienii americani evrei (tandemul Moses-Lantos) condiţionau intrarea României în blocul militar NATO de realizarea afacerii cu cele 96 de elicoptere de la firma americană Bell.În mod foarte direct, colonelul Prouty demonstrează cum S.U.A. au fost conduse spre războiul din Vietnam de către “elicopter şi cerinţele sale economico-militare” şi că aceste cerinţe au fost realizate “prin reorientarea aproape totală a politicii Statelor Unite în Vietnam la numai câteva zile după moartea preşedintelui”. Iată pe scurt tezele acestui asasinat, în viziunea Stone-Prouty, doi americani reamarcabili.Kennedy a fost înlăturat prin asasinat, în primul rând pentru că el constituia o ameninţare pentru sistemul economic instituţionalizat al “USA Inc şi Noua Ordine Mondială instaurată de aceasta”,chiar şi prin politica sa ezitantă faţa de Cuba şi Vietnam. “Kennedy a subminat nu numai Federal Reserve Board, ci chiar şi C.I.A. şi meduza cu o mie de capete reprezentată de aceasta. Dar mai presus de toate, el a subminat ordinea economică mondială a înaltei Cabale şi a complexului său militaro-industrial, asupra căruia am fost avertizaţi de scrisoarea de adio a [preşedintelui S.U.A.] Eisenhower” – Oliver Stone, Istoria Secretă a Statelor Unite (1943-1990).

Colonelul ® L.FIetyher Prouty, ex-înalt ofiţer în cadrul Biroului de Operaţiuni Speciale (O.S.O.) din cadrul Biroului Ministerului Apărării (O.S.D.), respectiv din cadrul Serviciilor Secrete ale Pentagonului, are cuvântul:“Planurile lui Kennedy [privind retragerea armatei americane din Vietnam] ar fi însemnat sfârşitul războiului din Indochina, pe care Statele Unite îl susţinuseră vreme de aproape două decenii. Ar fi însemnat sfârşitul unor proiecte foarte importante ale lumii marilor afaceri.,. First National Bank din Boston îl trimisese pe William F. Thompson, un vicepreşedinte, la cabinetul meu din Pentagon în 1959, probabil după discuţii avute cu C.I.A., ca să exploreze viitorul utilizării elicopterelor în operaţiunile militare (clandestine)…
Unul dintre clienţii băncii era Textron Inc. Banca le sugerase responsabililor de la Textron ca achiziţionarea aproape falimentarei Bell Aircraft Company, în special a secţiei sale de elicoptere, ar putea fi o afacere bună. Ceea ce trebuiau să afle banca şi Textron era în ce măsură erau folosite elicopterele în momentul respectiv de către armată şi C.I.A. şi în ce măsură ar putea fi utilizate în viitor în Indochina. [ …]Prima tentativă a C.I.A. de a transfera aceste elicoptere în Vietnam, pentru a le introduce în luptă, s-a consumat la mijlocul anului 1960, căutând să ignore sistemul. Generalul Charles P. Cabell, directorul adjunct al C.I.A., l-a contactat pe unul dintre oamenii săi de legătură (care s-a întâmplat să fie chiar autorul acestei cărţi – colonelul L.F. Prouty) din «Biroul de Operaţiuni Speciale» (O.S.O), un compartiment din Pentagon, să vadă dacă aceste elicoptere puteau fi transferate rapid şi secret, ca măsură de urgenţă generată de răspândirea revoltelor în tot Vietnamul… Cererea a fost respinsă în baza faptului că aceasta ar fi reprezentat o operaţiune secretă şi că nu s-a ordonat să se facă aşa ceva în Vietnam, în timpul administraţiilor Eisenhover şi Kennedy, litera legii era respectată cu stricteţe… În aceeaşi perioadă, C.I.A. trebuia să formeze o unitate civilă de elicoptere, cu mult mai multe aparate decât deţineau unităţile de infanterie marină… De reţinut că apelul iniţial din 1960, de la generalul Cabell din C.I.A. a survenit la scurt timp după ce First National Bank din Boston înlesnise achiziţionarea companiei Bell Helicopters de către trustul Textron, înainte de a recomanda fuziunea responsabililor de la Textron, C.I.A. organizase la Pentagon o întrunire cu vicepreşedintele băncii din Boston, pentru a discuta despre utilizarea şi cererea de elicoptere în Războiul Rece. Aparatele Huey, fabricate de Bell aveau să devină elicopterele cele mai mult folosite în Vietnam……Pentru aceste influente grupuri private de industriaşi şi oameni de finanţe, continuarea războiului din Vietnam era de o însemnătate vitală. Şi, desigur, elicopterele au reprezentat doar o parte din costul total de două sute douăzeci de miliarde de dolari al participării americane în acel conflict. Cea mai mare parte a acestei sume a fost cheltuită, de fapt, după 1963 [adică, după asasinarea preşedintelui Kennedy]; numai două sau trei miliarde de dolari fuseseră consumate în acţiunile militare americane directe din Vietnam, în toţi anii scurşi de la Cel de-al Doilea Război Mondial până în 1963 inclusiv. Dacă ar fi trăit Kennedy, nu s-ar fi ajuns la mai mult decât atât… Succesul afacerii dintre First National Bank din Boston, Textron şi Bell, depindea de escaladarea războiului din Vietnam… Kennedy anunţase un buget militar redus şi sfârşitul participării americane în Indochina… Persoane interesate considerau propunerea lui Kennedy de dezamorsare a războiului din Vietnam şi de reducere a programelor puternic stipendiate extrem de primejdioasă pentru propriile lor proiecte… ¬.

În cele 500 de pagini ale cărţii sale, JFK, colonelul L.F. Prouty demonstrează cu amănunte tehnice şi informative implicarea directă a C.I.A. în atentat. Existenţa conspiraţiei la cel mai înalt nivel de stat pentru asasinarea preşedintelui a fost de altfel demonstrată şi de primul procuror al Statelor Unite ale Americii (vă recomandăm vizionarea peliculei JFK de Oliver Stone în acest sens). Ceea ce, totuşi, nu au spus nici unul dintre aceşti americani curajoşi, este faptul că băncile ce au creat evenimentele, declanşând şi întreţinând războaiele şi crima în scopul profiturilor proprii, sunt băncile magnaţilor bancheri evrei din America.Un altamănunt ce a scăpat acestor analişti, este implicarea directă în evenimente a altui evreu decât bancherul Nelson Rockefeller, sau a băncii evreieşti. Este vorba de înlăturarea marionetei Lee Harvey Oswald, anunţat public de către autorităţi ca fiind asasinul preşedintelui, de către afaceristul evreu Ruby, care l-a împuşcat pe Oswald la câteva ore de la atentat, în văzul întregii lumii. Oswald ar fi murit imediat la acelaşi spital din Dallas, unde s-a declarat şi moartea preşedintelui Kennedy. După ce a fost arestat, Ruby a început să protesteze, invocând în apărarea sa apartenenţa la organizaţiile evreieşti din America. A fost transportat din arest la acelaşi spital in Dallas, deoarece nu se simţea bine. În foarte scurt timp a decedat în spital.(?)Pentru a pătrunde înţelesul paginilor ce vor urma, din toate cele relatate mai sus rămâne important pentru România informaţia că Bell Helicopters Textron din Dallas, este creaţia acelei mari bănci evreieşti care astăzi se numeşte Credit Suisse First Boston, şi că banca nu se dă înapoi de la nimic pentru a-şi atinge scopurile de profit şi dominaţie asupra lumii. Aşa cum s-a arătat mai sus, surse dintre cele mai credibile, persoane dintre cele mai respectabile asociază numele băncii cu asasinatul politic şi cu declanşarea războaielor.Israelul nu a criticat niciodată războiul din Vietnam, deoarece scopurile sale nu au fost servite de către preşedintele John F. Kenedy, ci de către urmaşul acestuia, Lyndon Johnson. Un diplomat israelian scria, legat de asasinarea lui Kenedy: “Am pierdut un mare prieten. Dar am găsit unul mai bun… Johnson este cel mai bun dintre prietenii pe care statul evreu i-a avut la Casa Albă.” Şi, într-adevăr, Johnson a sprijinit total Israelul în războiul de şase zile din 1967. Prin urmare, Israelul şi-a extins suprafaţa anexând noi teritorii arabe. Franţa şi Congresul S.U.A. instituie atunci embargoul asupra Israelului, dar preşedintele Johnson îl ridică şi livrează avioanele Phantom comandate de Israel, în această perspectivă, asasinarea lui Kenedy a apărut, totodată, ca o salvare a Israelului.Trebuie iarăşi spus despre puternica companie Bell că, cu complicitatea guvernului S.U.A., a înzestrat Irakul pe ascuns cu aparate Bell Helicopters pentru ca războiul din Golf să poată fi cât mai costisitor. Iată şi situaţia din Croaţia din anul 1995 privind achiziţia de echipament de luptă pe baza traficului ilegal de arme (fără implicarea guvernelor statelor respective): printre altele, 10 elicoptere de lupta Bell direct de la compania Bell Helicopters Textron. În acest fel au fost alimentate războaiele din Iugoslavia, de ambele părţi, fiind implicate în trafic mai multe firme israeliene. Mulţi români îşi amintesc de perioada 1991-1993 când băncile iugoslave din Belgrad acordau dobânzi lunare de până la 200% la dinar şi de 15% la valută (faţă de 3-4% dobânda anuală la dolarul american la orice altă bancă occidentală). Masivă înghesuială la depuneri. Pentru o minte lucidă însă puteau exista numai două explicaţii: era vorba de spălare de bani sau de un joc piramidal destinat falimentului. La vedere era vorba de concurenţa dintre două bănci iugoslave, Banca Jugoskandic şi Banca Dafiment. În realitate însă era vorba de finanţarea războiului devastator (traficul de armament) ce s-a abătut asupra Iugoslaviei. Şeful Băncii Jugoskandic era Jesdomir Vasilejic, care trăise 20 de ani în străinătate şi era cunoscut, conform cotidianului britanic Observer, pentru afacerile sale în “regiunile de război ale Orientului îndepărtat”. Coproprietar şi şef al celeilalte bănci din Belgrad, Dafiment, era evreul Israel Keman din Tel Aviv. Ei foloseau banii deponenţilor pentru a finanţa traficul ilegal de armament pe care îl livrau apoi forţelor naţionaliste ale popoarelor Iugoslaviei, scoţând un profit uriaş.

AFACEREA DRACULA De cele mai multe ori când, prin anii ‘90, vreun prieten i se adresa ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, Alfred Moses, pentru vreo afacere dubioasă pe seama românilor, acesta îl îndruma să-şi deruleze interesele prin firma prietenului său, evreul american Philip Bloom, adică prin firma Global Bussines Group amplasată, la vremea aceea, în sediul Ministerului Transporturilor. Este atât cazul privatizării Romaero-Băneasa, a Hotelului Bucureşti, a achiziţiilor “de utilaje americane” efectuate de către Ministerul Transporturilor, dar nu şi al afacerii cu Bell Helicopters, care a presupus implicarea totală a unor personalităţi din comunitatea evreilor americani, membre ale lojei B’nai B’rith, în frunte cu congresmanul american Tom Lantoş (evreu ungur de origine).Afacerea Bell Helicopters a demarat în cursul anului 1995 prin vizite asidue la Cotroceni, la preşedintele Iliescu, continuate şi în 1996, din partea ambasadorului Alfred Moses însoţit de un apropiat al preşedinţiei, Marius Opran. Încă de atunci au fost introduse în joc şantajul politic, precum acordarea României, de către S.U.A., a clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi comisioane bine plasate, fapt ce a făcut subiectul unui scandal de presă al acelei vremi. Se cerea în schimb României să cumpere un mare număr de elicoptere Bell Helicopters. Totodată a fost aranjată şi vizita preşedintelui Ion Iliescu în S.U.A., în septembrie 1995. (Vizită aranjată cu concursul B’nai B’rith, de la sediul din New York, al căreia, mai apoi, Ion Iliescu l-a declarat pe senatorul Corneliu Vadim Tudor “Jirinovschi al României”, scoţând astfel partidul România Mare de la guvernare.) S-a dovedit că această afacere, ca şi cedarea Hotelului Bucureşti, ca şi alte “gheşefturi” ale lui Moses, nu constituiau condiţii reale ale S.U.A. pentru statul român în acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate aceste implicări ale lui Alfred Moses în şantajul politic pentru susţinerea unor interese de grup (prietenii şi aliaţii săi) l-au determinat pe congresmanul David Funderburk, fost ambasador S.U.A. la Bucureşti, să declare că: “în nici un caz dl. Moses nu este ambasadorul guvernului american pe lângă poporul român”. Poziţii similare sunt luate şi de congresmanii americani Frank R.Wolf şi Christopher Smith, care i se adresează în scris secretarului de stat al S.U. A., Warren Christopher.

Cu totul altă poziţie adoptă congresmanul Tom Lantoş (cum am arătat, evreu ungur, membru B’nai B’rith), care a manifestat în ultimii ani un interes obsedant pentru România, inclusiv în promovarea unor proiecte economice dezavantajoase României, susţinute şi de Moses. Aşa se face că, în favoarea acestor proiecte, el se implică personal pe lângă puterea politică instalată după alegerile din decembrie 1996, şantajând cu condiţionări de contracte intrarea României în blocul militar al NATO, sau cu aranjarea vizitei preşedintelui Emil Constantinescu în S.U.A. Nu românii au fost cei care şi-au închipuit că afacerea Bell Helicopters era un paşaport pentru NATO, acest fapt le-a fost sugerat de către politicienii veroşi americani.În filmul lui Oliver Stone, J.F.K., referitor la asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, poate fi urmărită secvenţa consternantă în care prim-procurorul S.U.A. (care a demonstrat public complotul guvernamental privind acest asasinat) este chemat la Washington de către un personaj misterios, ex-şef al unor servicii speciale din cadrul armatei S.U.A. pentru a-i dezvălui că John Kennedy încurca interesele Bell Helicopters deoarece se opunea declanşării războiului din Vietnam, aşa că a trebuit să dispară. O concluzie logică ar putea fi aceea că aceeaşi complotişti din S.U.A. au pus ochii pe România, aşa cum altădată puseseră ochii pe Vietnam pentru a-şi realiza interesele, şi că pe lista neagră pe care se aflau Kennedy şi poporul vietnamez, poate încăpea şi poporul român.“Sperăm – scria în 1998 periodicul bucureştean Ultima oră – ca acei oameni cinstiţi pe care din totdeauna i-a născut S.U.A. vor fi de această dată alături de noi în drumul spre iad pe care am pornit prin Draculizarea întregii ţări”, referindu-se direct la afacerea de 2,5 miliarde de dolari americani (plus fabrica de la Braşov, IAR.), atât cât trebuia să ne coste construirea în România a 96 de elicoptere “Dracula” (variantă a aparatului Cobra îmbunătăţit cu ghidaj electronic israelian) de către“americanii” de la Bell Helicopters.Afacerea s-a demarat efectiv atunci când, la data de 21 mai 1997, a fost semnat contractul dintre statul român (Fondul Proprietăţii de Stat) şi Bell Helicopter Textron Roumania Ltd. (cutie poştală creată de Bell-Dalas în statul american Delaware) pentru vânzarea a 70% din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Braşov) contra sumei de 70 milioane de dolari. Acest contract avea însă o clauză – condiţie prealabilă cumpărării fabricii – ce prevedea că Ministerul Apărării Naţionale al României va cumpăra 96 de elicoptere Cobra ce se vor construi la Braşov sub numele de Dracula, după ce vor fi dotate cu sisteme de ghidaj de către firma israeliană Elbit System, pentru ca şi evreii israelieni să aibă partea lor de ciolan românesc, alături de cei americani. Ca şi în celelalte afaceri patronate în România de Alfred Moses, cele efectuate prin prietenul său Philip Bloom, pe lângă clienţii americani apar şi nişte interese israeliene.

Negocierile au fost purtate din partea româna de Mirel Ţariuc (membru al consiliului de administraţie al F.P.S. şi ministru secretar de stat în Guvernul Ciorbea) şi Tudorel Dumitraşcu (reprezentantul statului român privind privatizările cu străinătatea, director F.P.S.), aceeaşi echipă, în esenţă, care s-a ocupat şi de privatizarea Hotelului Bucureşti.În ce îl priveşte pe Mirel Ţariuc, cu care aveam relaţii profesionale în acea perioadă, acesta ne-a declarat că poziţiile sale în aceste privatizări i-au fost dictate direct de la nivelul preşedinţiei.În ceea ce îl priveşte pe Tudorel Dumitraşcu, acesta era, însă, adevăratul prieten al evreilor. Înainte de a fi director la F.P.S. el fusese director general la Romaero – Băneasa, unde împreună cu evreul Phillip Bloom au dat societăţii româneşti de stat un “tun financiar” de un milion de dolari (ulterior, în urma unui control al Curţii de Conturi din România, lui Dumitraşcu i s-a pus sechestru pe avere). După ce a devenit şeful Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., Tudorel Dumitraşcu a continuat prietenia cu evreul Phillip Bloom. Pentru privatizarea economiei româneşti, sub direcţia sa din F.P.S., s-a, deschis o reprezentanţă a statului român în Israel, reprezentanţă condusă ca salariat al României de către un afacerist evreu provenind din serviciile secrete israeliene, Fredy Robinson (şi care astăzi deţine în România, printre altele, Cazinoul Vernescu, Eurom Bank – fosta Bancă. Dacia Felix – şi postul de televiziune Tele7ABC. Tot Tudorel Dumitraşcu este cel care l-a însoţit în 1997 pe şeful privatizărilor din România de la acea data, Sorin Dimitriu, la Londra, la o întâlnire cu fostul şef al serviciului secret israelian Shin Beth, Sammy Ofer (evreu provenit din România, fost Horowitz, în prezent proprietar important în România, prin intermediul unor firme fantomă). Fiind proprietar al unor mari companii navale transnaţionale, precum Marmon Group, israelianul Sammy Ofer s-a bucurat la reşedinţa sa de la Londra şi de vizita ministrului transporturilor, Traian Băsescu, “care a avut astfel ocazia să admire un Picasso de doi metrii pe unu”, se lăuda Philip Bloom. Tot Dumitraşcu este cel care în 1997, în numele statului român, a instalat ca preşedinte la cea mai puternică bancă românească, Bancorex, pe un evreu numit Ionescu (nume menit a-i travesti identitatea etnică), şi al cărui mandat a declanşat falimentul băncii.Odată semnat contractul afacerii “Dracula-Bell Helicopters”, el mai trebuia şi împins de la spate. Era rândul evreului Tom Lantoş să mişte lucrurile. El soseşte la Bucureşti în data de 25 mai 1997, ca congresman american şi, împreuna cu Alfred Moses şi cu alţi clienţi ai lor avizi de bani făcuţi în România, au o întrevedere cu premierul Victor Ciorbea. Au fost prezentate deschis intenţiile “oamenilor de afaceri americani şi canadieni” de a-şi dezvolta afacerile în România. Lantoş cere ca aceştia să fie trataţi favorabil de oficialii români, arătând ca în schimb se va ocupa de intrarea României în NATO, şi sfârşeşte prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la expoziţia de fotografii a soţiei sale.

În acelaşi timp, se indică ca sursă care să împrumute România cu cele cca. 1,5 miliarde dolari necesari demarării achiziţionării elicopterelor, banca Merryl Linch, care cere însă garanţii guvernamentale. Cu tot cu dobânzi această afacere urma să coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, de aceea apare o opoziţie iniţială la afacere din partea Fondului Monetar Internaţional, care considera că România nu îşi poate permite asemenea aventuri economice. Curând însă, primul-ministru român Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu oferit de Bell Helicopters şi Merryl Linch, compania şi banca preocupându-se de întreaga şedere în S.U.A. a premierului român.Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor Stolojan, declara probabil propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii Mondiale, al cărei salariat era?), după demararea afacerii Dracula:“Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu nu sunt o ţară care să îmi permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de Cobre, şi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt?… Cine vrea să devenim luptători de bază, să asigurăm, să zicem, un flanc NATO, trebuie să dea şi bani, nu să ne vindem şi pantalonii de pe noi ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem permite”.În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom Lantoş, revine în România şi declară public: “Am fost încântat să aud că prietenii mei de la Hyatt au reuşit să facă o investiţie la Hotelul Bucureşti [la acea dată se semnase contractul de privatizare al hotelului, dovedit însă fraudulos de experţii Poliţiei Capitalei], şi ţin să îl felicit pe Sorin Dimitriu [preşedinte F.P.S., la acea dată] pentru curajul pe care l-a avut de a înfrunta birocraţia [şi legea, după cum s-a demonstrat! – n.n.]… Rapiditatea acestei tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în mod inteligent un guvern… Sunt nerăbdător să văd punerea în practică şi a contractului cu Bell Helicopters.” “Prietenii de la Hyatt” ai lui Lantoş, erau evreii Prytzker şi Ofer (Horowitz), iar proiectul “Dracula-Bell” avea în spate câteva bănci americane evreieşti.Se impun câteva precizări legat de aspiraţia României de a intra în blocul militar NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 1992, a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei americane apropiată ordinului evreiesc B’nai B’rith. Tot masonii sunt cei care vor continua în România această acţiune. Sunt şi români care cred că intrarea României în NATO reprezintă o apropiere militară de S.U.A. şi, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist. Dar evreii sunt cei care au văzut cel mai mare avantaj în aceasta angajare politico-militară. O ţară membră NATO face o serie de angajamente, atât publice cât şi secrete, mai ales faţa de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a serviciilor secrete ale respectivei ţări faţă de serviciul special extern american al Statelor Unite ale Americii (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care s-a pus problema, în 2002 (anul invitării oficiale a României la aderarea în Alianţa militară NATO), dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca ofiţeri ai S.R.I., lucrători din fosta securitate. Răspunsul final al C.I.A. a fost ca… da! (O puternica colaborare între C.I.A. şi S.R.I., demarată din 2002, pe linia anti-terorismului internaţional, maschează mai mult decât atât).

PĂCĂLIREA SERVICIILOR SECRETE ROMÂNEŞTI. În toamna anului 1997, noul director al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.), Costin Georgescu, demarează căutările pentru achiziţionarea unui sistem de interceptare a convorbirilor telefonice în reţeaua GSM. Şi iată că apare un prim interlocutor, anume firma COMVERSE din Israel, reprezentată de directorul de vânzări al acesteia, Eytan Zucker.În acelaşi timp, firma franceză THOMSON, oferea S.R.I.-ului un sistem special conceput pentru centralele GSM de tip Alcatel, Ericsson, Nokia etc., timp în care apare chiar şi o ofertă britanică. După mai bine de 6 luni de multiple întâlniri cu reprezentanţi ai firmei COMVERSE – Israel, conduşi, ca şi până la acea data, de Eytan Zucker (perioadă în care a mai avut loc doar o singură întâlnire cu firma franceză de profil), pentru ca totul să capete aspect de legalitate, în primăvara anului 1998 s-a luat decizia de a se organiza o licitaţie pentru achiziţionarea sistemului de interceptare a convorbirilor telefonice. Aşa cum era şi “firesc”, după îndelungate discuţii cu israelianul E. Zucker, caietul de sarcini al licitaţiei s-a întocmit de parcă ar fi fost dictat de specialiştii de la COMVERSE – Israel. Licitaţia a fost bineînţeles câştigată de firma din Israel.De ce înainte de licitaţie s-au purtat îndelungi discuţii – numeroase întâlniri pe parcursul a 6 luni – numai cu firma din Israel, în timp ce cu firma Thomson a avut loc o singură discuţie, în decembrie 1997, mai degrabă cu caracter protocolar, s-ar putea bănui. Poate fi vorba de corupţie, sau poate mai degrabă de o voluntară obedienţă a serviciilor secrete româneşti faţă de serviciile israeliene. Acest fapt poate fi probat de scandalul provocat de tehnica de ascultare a convorbirilor telefonice cumpărată în anul 2002 de către serviciului de spionaj al Ministerului de Interne, respectiv UM 0962, de la o firmă…din Israel.Aparatura cumpărată de S.R.I. în 1998 de la israelieni a fost instalată şi au început probele. Dar, imediat, apare o primă dificultate! Deşi este obligaţie contractuală, partenerul israelian nu vrea, nici în ruptul capului, să arate omologarea sistemului. Apare firesc întrebarea dacă sistemul este omologat sau nu. Specialiştii care utilizează sistemul constată apoi, cu surprindere, că acesta funcţionează la mai puţin de 50% din parametrii ceruţi în caietul de sarcini şi promişi de câştigătorul licitaţiei. Mai mult, atunci când se doreşte up-grade-ul sistemului, dorinţa trebuie amânată pentru vremuri mai bune. Sistemul dă numeroase rateuri, cel mai mult pe reţeaua Dialog (Orange) şi nu prea răspunde la comenzi. Pe ce s-au cheltuit atunci 12 milioane de dolari? Ulterior s-a aflat ca acesta ar fi un experiment făcut în România pe banii cetăţeanului român.Ca o simplă coincidenţă, toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi “la excepţional” în grad şi funcţie, la puţin timp după ce şi-au pus semnătura (în calitate de membri ai aşa-zisei comisii tehnice care a avizat achiziţionarea sistemului israelian) pe hârtia ce consfinţea calităţile “excepţionale” ale dezastruosului sistem “OMEGA”. Pentru că au fost “băieţi buni”, şi pentru o cât mai bună… “documentare” asupra problemei, au urmat “câteva” deplasări în străinătate (Israel, Suedia), efectuate de toţi aceia care au fost în comisia de licitaţie.Aşa cum am spus, serviciul de filaj şi spionaj al Ministerului de Interne, UM 0962, s-a străduit în anul 2002, în acelaşi timp în care S.R.I. se străduia să achiziţioneze echipamente din import pentru reţelele Cosmorom şi Zap, să achiziţioneze o aparatură de interceptare a convorbirilor GSM, în bandă largă de cuprindere, respectiv între 900 şi 1800 de megahertzi. Toate aceste negocieri s-au purtat în secret, reprezentanţii Ministerului de Interne neanunţând nici o licitaţie publică. Pentru furnizarea echipamentelor a fost aleasă firma Cellphone Group Impex srl, care are drept acţionar majoritar cetăţeanul israelian Yossef Gil Cooper. Aparatura este de tip G-Track GSM, şi este produsă de firma germană Track Technology. Astfel, jucându-se cu milioane de dolari pe seama bugetului statului român, Ministerul de Interne a preferat să cumpere (fără licitaţie) de la un intermediar evreu, decât de la producătorul german.
Sursa: Blogosfera -Ion Coja
Exclusiv
„Apreciem că ne facem că muncim”: cum a îngropat Ministerul de Interne un ordin secret într-un cerc vicios cu ștampilă
Justiție cu frâna de mână trasă: doi ani ca să primești un „apreciem”
Doi ani. Atât i-a trebuit Ministerului Afacerilor Interne să răspundă, în esență, cu un „mulțumim pentru interes, dar nu”. Povestea începe cu un polițist de frontieră care a avut tupeul suprem într-un stat „democratic”: a vrut să vadă actul după care e obligat să își facă permanența de acasă. Și de aici începe circul birocratic cu iz de farsă de prost gust, descris pe larg de Sindicatul Polițiștilor și Personalului Contractual „Diamantul”.
Agentul-șef principal de poliție Sebastian-Alin Rusu, de la Sectorul Poliției de Frontieră Siret, a fost sancționat cu „mustrare scrisă” pentru că nu s-a prezentat la chemare în timpul unei permanențe făcute de acasă, în afara programului. Adică nu a răspuns la un ordin secret, emis în baza unui alt ordin secret, despre care nu avea voie să știe prea multe, dar era obligat să-l respecte.
Omul a făcut ce scrie în manualul de bun-simț juridic: a cerut să vadă ordinul. A contestat clasificarea la minister în noiembrie 2024, a cerut declasificarea Ordinului MAI nr. S/108/2011 – actul care reglementează serviciul de permanență și accesul în unitățile ministerului, inclusiv permanența de acasă. În loc de transparență, a primit… ping-pong instituțional.
Ordinul fantomă: sancționăm după el, dar nu ți-l arătăm
Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/108/2011 este clasificat „secret de serviciu”. Cu alte cuvinte: după el se fac planificări, se dau sarcini, se dau sancțiuni, dar când întrebi „ce scrie acolo?”, ți se răspunde cu aer superior: „Nu e pentru ochii tăi, dar e pentru timpul tău liber.”
În noiembrie 2024, polițistul contestă clasificarea la minister. Ministerul face ce știe mai bine: pasează problema. Direcția Secretariat General, condusă atunci de chestorul de poliție Marius Tache, trimite cererea la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Iar Poliția de Frontieră, prin inspectorul general Cornel-Laurian Stoica, îi comunică polițistului, cu o gravitate birocratică impecabilă, că poate face… contestație „la autoritatea care a clasificat informația”. Adică exact acolo unde depusese deja cererea.
Nu e refuz, e doar comedie administrativă repetată.
Judecătoarea descrie „cercul vicios”, apoi îl reînnoiește cu ștampilă
Sătul să fie plimbat ca o hârtie între departamente, Rusu dă în judecată ministerul. În mai 2025 ajunge la Curtea de Apel Suceava, unde dosarul e judecat de Cristina-Daniela Dănilă. Și aici se întâmplă ceva rar: instanța scrie negru pe alb ceea ce toți simt pe pielea lor.
Judecătoarea constată că ministerul a refuzat nejustificat să-i soluționeze cererea, că a pasat-o altor instituții „fără a o analiza pe fond”, și că a invocat secretul fără să verifice dacă secretul se mai justifică, „ermetizând cercul vicios al refuzului”. Adică ministerul își apără secretele prin simplul fapt că refuză să le mai analizeze. Perfect rotund, perfect absurd.
Normalitatea ar fi fost ca instanța să rupă acest cerc: să se uite ea însăși pe ordin, să vadă dacă are ce căuta la „secret de serviciu” și să decidă dacă trebuie declasificat sau nu.
Numai că, după ce descrie impecabil cercul, judecătoarea se așază cumințelă în el.
„Nu e treaba noastră, e treaba lor”: cum se spală pe mâini puterea judecătorească
În loc să judece fondul, instanța decide că „aprecierea îndeplinirii condițiilor de fond asupra clasificării constituie exclusiv atributul pârâtului”. Cu alte cuvinte: doar ministerul care a pus ștampila pe „secret” poate aprecia dacă ștampila mai are sens. Orice altă abordare ar însemna, spune instanța, „interferarea în atribuțiile administrației, cu depășirea prerogativelor puterii judecătorești”.
Rezultatul? Ministerul este obligat doar „să soluționeze” petiția reclamantului, nu să declasifice, nu să justifice serios, nu să producă un act de decizie verificabil. Cercul vicios pe care sentința îl descrie este repornit fix prin sentință. Elegant, legalist, steril.
În traducere liberă: „Da, refuzul e nejustificat. Da, ministerul a greșit. Dar tot ministerul trebuie să-și verifice singur propria greșeală, iar noi stăm pe margine și așteptăm să vedem dacă se răzgândește.”
Ministerul, varianta copy–paste: aceeași poveste, același refuz, alt „apreciem”
Partea cea mai cinică apare după ce sentința rămâne definitivă, în octombrie 2026. Ministerul e obligat de instanță să „soluționeze” cererea de declasificare. Ce face?
Pe 11 noiembrie 2026, la mai puțin de o lună după ce sentința a devenit definitivă, Direcția Secretariat General emite o adresă nouă. Nu de la ministru, nu de la cineva cu responsabilitate politică, ci „p. Director”, semnată de comisarul-șef de poliție Andreea Teodorescu. Adresa e rezultatul – ni se spune – „consultării structurilor de specialitate”, evident nenumite.
Conținutul? O reluare aproape la indigo a argumentelor din întâmpinarea depusă în proces în iulie 2025:
– clasificarea „a fost atribuită de persoana împuternicită prin lege”;
– „termenul de clasificare nu a expirat”;
– polițistul nu se încadrează în cazurile de declasificare din Standardele HG 585/2002;
Și, la final, lovitura de grație birocratică:
„apreciem ca nu se impune declasificarea ordinului”.
Nu se indică niciun act formal de decizie, cu număr și dată, pe care un judecător să-l poată verifica. Doar un „apreciem” aruncat cu o nonșalanță administrativă care sfidează și legea contenciosului, și hotărârea judecătorească. Judecata e înlocuită cu „apreciem”, iar responsabilitatea – cu parafa secretariatului.
Justiție pe două viteze: la Suceava – „pas”, la București – „declasificați!”
În timp ce la Suceava instanța s-a ferit să deranjeze prea tare ministerul, la București același ordin S/108/2011 a ajuns la Curtea de Apel, într-o acțiune deschisă de S.P.R. „Diamantul”, în paralel cu procesul lui Rusu.
Dosarul a ajuns la judecătorul Amer Jabre – cunoscut deja publicului după ce, în 2021, a constatat inexistența unor hotărâri „de pandemie” ale CNSU, pentru că nu fuseseră publicate în Monitorul Oficial, deși îngrădeau libertatea de circulație. Adică un judecător obișnuit să se uite și la fond, nu doar la formă.
În noiembrie 2025, la doar 13 zile după sentința de la Suceava, Jabre citește efectiv ordinul S/108/2011, în compartimentul de documente clasificate al instanței. Constată că are „un conținut cvasiidentic cu cel al reglementărilor anterioare, neclasificate” – adică nu e nimic acolo care să justifice teatrul cu „secret de serviciu”. Și obligă ministerul să-l declasifice. Sentința nu e definitivă, dar mesajul e clar: prerogativa administrativă nu poate anula controlul judecătoresc asupra legalității clasificării.
Înalta Curte spusese deja, cu câteva săptămâni înainte, că nu poți ascunde la infinit în spatele „e secret, avem noi grijă”. Dar la Suceava, aceleași principii au fost păstrate în sertar.
Cronologia absurdului: doi ani de pași laterali
Povestea declasificării OMAI S/108/2011, așa cum o reconstituie Sindicatul „Diamantul”, arată ca un manual de obstrucție legalizată:
- 4 noiembrie 2024 – polițistul contestă clasificarea ordinului și cere declasificarea la minister;
- 2 decembrie 2024 – Poliția de Frontieră, căreia cererea fusese pasată, îl trimite înapoi… la minister;
- 22 mai 2025 – acțiune în instanță, la Curtea de Apel Suceava;
- iulie 2025 – ministerul, prin Direcția Generală Juridică (Viorel Tatu), își apără clasificarea pe fond, în întâmpinare;
- 9 decembrie 2025 – sentința de la Suceava: refuzul e nejustificat, dar ministerul e doar obligat „să soluționeze”;
- 22 decembrie 2025 – la București, alt complet obligă ministerul să declasifice același ordin (sentință nedefinitivă);
- 16 octombrie 2026 – sentința de la Suceava rămâne definitivă;
- 11 noiembrie 2026 – ministerul transmite celebra adresă: „apreciem ca nu se impune declasificarea ordinului”.
Doi ani pentru același refuz, ambalat de două ori: o dată ca tăcere, a doua oară ca „apreciere”.
Când „apreciem” ține loc de lege: nou proces, aceeași miză
În loc să clarifice ceva, toată această înșiruire de contestații, pasări, procese și adrese a produs doar un lucru sigur: polițistul o ia de la capăt. Rusu a deschis o nouă acțiune, prin care cere din nou instanței să oblige ministerul să declasifice ordinul, cu fond și recurs, ca și cum primii doi ani n-ar fi existat.
În același dosar, a ridicat și o excepție de neconstituționalitate a textelor din Legea nr. 182/2002 pe care se sprijină adresa din noiembrie 2026. Separat, a cerut instanței să constate că sentința de la Suceava nu a fost executată și să aplice ministerului amenda prevăzută de Legea contenciosului: 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere. Și a cerut declanșarea cercetării disciplinare pentru cei care au produs, cu seninătate, un „apreciem” în loc de un act de decizie.
Prețul concret al secretului absurd: permanență la ordinul-fantomă
Poate părea un exercițiu juridic steril. Nu este. Pentru polițiștii care fac permanență de acasă, prelungirea acestei farse are un preț foarte concret: în tot acest timp, pot fi planificați și sancționați în baza unui ordin pe care nu îl pot pune pe masă în fața judecătorului. Adică răspund disciplinar după reguli secrete, dar trebuie să se apere pe baza unor principii abstracte, nu pe textul efectiv al regulii.
Stat de drept cu parolă la intrare: „secret de serviciu”.
Concluzie: în România, unele secrete nu apără siguranța națională, ci rușinea instituțională
Cazul Ordinului MAI nr. S/108/2011, așa cum a fost documentat de S.P.R. „Diamantul”, nu vorbește doar despre un act administrativ. Vorbește despre un reflex: acela de a transforma orice abuz într-un „secret de serviciu” și orice control într-un „apreciem că nu e cazul”.
Când o instanță recunoaște un cerc vicios și apoi îl întărește, când un minister își bate joc de o hotărâre judecătorească prin copy–paste birocratic, iar polițiștii sunt ținuți sub un ordin-fantomă care le atinge direct timpul liber și banii, nu mai vorbim de protecția informațiilor clasificate. Vorbim de protecția opacității.
Iar până când cineva va avea curajul – și competența – să spună limpede „declasificați și asumați”, România va rămâne țara în care justiția se face, uneori, cu formule politicoase de genul:
„Apreciem că nu se impune… stat de drept pe bune.” (Cristina T.).
Exclusiv
M.A.I. – Weekendul, premiu pentru sănătoși. Bolnavii, la colț! Cronica unui șef cu stetoscop imaginar
În Poliția Română s-a inventat, în sfârșit, o politică de sănătate publică: dacă îndrăznești să te îmbolnăvești, îți taie weekendurile. Nu de pe Netflix, ci de pe fluturașul de salariu.
Un polițist care a avut tupeul să intre în concediu medical a descoperit că, brusc, șeful lui a devenit profet: îi vede viitoarele boli în globul de cristal și îi taie preventiv orele de weekend. Nu e dreptul lui să lucreze weekendul, spune legea. Corect. Dar nici dreptul șefului să-și planifice subordonații după horoscopul medical pe februarie–decembrie.
Cazul „N-ai voie să tușești”
Omul scrie la sindicat: din februarie, șeful îi raționalizează orele de weekend. Pierdere estimată: 500–800 lei pe lună. Motivul oficial? Concediul medical dintr-o parte de lună. Motivul neoficial? „Nu mai ai tu încrederea mea de muncitor de sâmbătă…”
Șeful, vizionar, îl anunță din timp: luni întregi de acum înainte, colegii vor avea 40–48 ore de weekend, iar el vreo 20. Jumate. Ca să învețe minte să nu mai facă febră când nu trebuie.
Întrebarea lui e simplă: „E discriminare? Pot reclama?”
Răspunsul sindicatului: „Stai jos, că sunt două părți. La prima, n-o să-ți placă. La a doua, da.”
Partea nasoală: Weekendul lucrat nu e drept de la Dumnezeu
Legea zice clar: program normal – 8 ore pe zi, 40 pe săptămână, cu două zile de repaus, „de regulă sâmbătă și duminică”. Adică, în teorie, polițistul are dreptul să se odihnească în weekend, nu să alerge după infractori. Pe hârtie, măcar.
Pentru cei în ture, ordinul OMAI 577/2008 e și mai generos: îți garantează minimum un weekend liber, sâmbătă și duminică la rând. Ai voie să ai o viață măcar o dată pe lună. Dar atenție: protejează weekendul liber, nu pe cel lucrat.
Banii de weekend vin din altă lege. Sporul se plătește doar „proporțional cu timpul efectiv lucrat” sâmbăta, duminica, sărbători legale. Adică: n-ai fost, n-ai luat. Ai fost, ai luat. Simplu ca bacșișul.
Concediu medical în weekend? Ghinion, cum ar zice un clasic în viață. N-ai fost la muncă, nu vine sporul pe card. Șeful nu e obligat să-ți bage trei sâmbete la rând după ce te întorci, ca să-ți „recuperezi” banii. Pe tema asta, reclamația moare din fașă.
Până aici, șeful încă nu e abuziv. Doar lipsit de inimă, dar asta nu e încă infracțiune.
Partea în care șeful își ia halat alb imaginar
Problema începe când șeful începe să facă planificarea după fișe medicale inexistente.
Una e să nu-ți recupereze weekendurile pierdute. Alta e să te planifice luni la rând cu jumătate din orele de weekend ale colegilor, pe motiv că „sigur te mai îmbolnăvești tu”.
Legea nr. 141/2025 e mai clară decât o pastilă de paracetamol: comandanții trebuie să facă o „planificare lunară echilibrată” a programului de lucru în ture, în weekend și în sărbători, pentru toți oamenii din aceeași formațiune. Nu scrie nicăieri „în funcție de ce boală crede șeful că vei avea”.
Există și un plafon: maxim 40% din timpul de lucru pe lună poate fi în weekend/sărbători. Într-o lună cu 168 de ore, asta înseamnă 67 de ore maxim. Dar aici nu plafonul doare.
Problema e alta: colegii cu același post au 40–48 ore de weekend, tu ai 20. Toți sănătoși, toți în tură. Doar că tu ai comis păcatul suprem: ai fost bolnav luna trecută.
Asta nu mai e management, e loterie pe salariul omului.
„Nu e discriminare, dar nici normal nu e”
Juridic, trebuie să fim corecți: legea nu îți dă drept la ore de weekend. Dă un cadru, niște limite, niște plafonări. Deci la Consiliul pentru Combaterea Discriminării, plângerea o să șchiopăteze.
Dar ce face șeful e altceva: lovește în obligația de planificare echilibrată, la vedere. Când toată tura are 40–48 de ore de weekend, iar tu ai 20 doar pentru că „ai fost bolnăvicios”, nu mai vorbim de gestionare a serviciului, ci de sancțiune mascată în Excel.
Pe scurt: boala nu e criteriu de pontaj. Nici măcar când șeful vrea să fie Dr. House.
Cum arată abuzul, pe cifre
- Plafon legal: 67 ore weekend/sărbători într-o lună de 168 ore.
- Colegi normali: 40–48 ore de weekend.
- Colegul „problematic”: 20 ore.
- Motiv: a îndrăznit să aibă concediu medical într-o lună anterioară.
Se cheamă „planificare echilibrată”? Doar dacă echilibrul e între favoritism și pedepsire.
Ce poate face polițistul (în afară să nu mai răcească)
Din păcate, la vorbe goale nu poți face reclamație. Dacă șeful doar i-a spus „Vezi că de acum ai mai puține weekenduri”, dar nu a apărut nimic pe hârtie, legal e nimic. Moral e mizerabil, dar nu se investighează moralul în instanță.
Pasul unu: se așteaptă planificarea pe luna următoare.
Dacă acolo scrie clar că omul are 20 ore de weekend, iar colegii cu același post au 40–48, fără ca el să fie în concediu:
- Depune raport scris la șeful unității.
- Cere în clar:
- să i se spună criteriul după care are jumătate din orele de weekend,
- să fie planificat după aceleași criterii ca ceilalți, în baza art. XVIII alin. (6) din Legea nr. 141/2025 și art. 8 alin. (1) din OMAI 577/2008.
Dacă în răspuns apare negru pe alb „probleme medicale”, atunci șeful tocmai și-a redactat singur proba de la dosar. Mulțumim, semnați aici.
Concluzia „Diamantului”: boala nu e hobby și nici criteriu de pontaj
Weekendul lucrat nu e un drept sfânt, să fim corecți. Dar nici sănătatea nu e obligație contractuală.
Când șeful începe să-ți facă programul după ce crede el că va scrie medicul în foaie luna viitoare, nu mai e planificare a serviciului, e loterie pe bani publici și pe spinarea oamenilor.
S.P.R. „Diamantul” îți spune pe șleau:
- Nu-ți poți cere „înapoi” weekendurile din medical.
- Poți însă să ceri să nu fii mazilit la pontaj pentru o boală imaginară.
- Iar dacă șeful își face din asta metodă de conducere, s-ar putea ca problema serioasă să nu fie la medicul de familie, ci la comandă. (Cerasela N.).
Exclusiv
IPJ Prahova, sezon nou, aceeași mizerie. Agent rutier cu permisul suspendat trimis să păzească… la volanul autospecialei
Conducerea IPJ Prahova: cine le mai ține „palma” și „trena”?
IPJ Prahova pare un serial de proastă calitate, dar cu buget nelimitat de rușine publică. De fiecare dată când crezi că nu mai pot coborî ștacheta, mai sapă un pic (aici), (aici), (aici), etc.
De data asta, nu e nici videochatista de la Băicoi, nici vreun „artist” de la structurile SRL. E alt episod, aceeași rețetă: polițist fără drept de a conduce, pus să conducă autospeciala. Adică exact „arma” statului în trafic.
În timp ce prin conducerea IPJ Prahova se fâlfâie titluri pompoase, conduceri și „protectori” de genul PREDATOR Ginel, prin structuri se derulează cam același film: șefi slabi, vai de steaua lor, ținuți în brațe, care nu știu – sau se prefac că nu știu – nici cine are, nici cine nu are drept de a urca la volanul mașinii de poliție.
Episodul Tătărani: agent cu permisul suspendat, trimis să păzească… conducând

Marți dimineață, la începutul acestei săptămâni, la Biroul Drumuri Naționale Europene (BDNE) Bărcănești, scenariul pare inițial banal:
- agentul Virtopeanu Adrian se prezintă la serviciu;
- ia autospeciala de poliție;
- pleacă spre Tătărani, unde trebuie să asigure paza de zi a unui parc auto/bază.
Până aici, nimic spectaculos. Știind „tradiția” IPJ Prahova, te-ai aștepta măcar la o tamponare minoră, o răsturnare, ceva cu girofar și foi de constatare. Dar nu, realitatea e, de fapt, mai gravă.
Prin birouri și printre colegi, o „păsărică” șușotește:
„Bre, șefule… ăsta cum conduce mașina de poliție, că doar știm toți că are permisul suspendat până în decembrie, că a mers cu viteză? Noi toți știm, numai matale, nu?”
Și, surpriză: când încep verificările, se confirmă.
Agentul Virtopeanu Adrian nu avea voie să conducă autospeciala. Permisul îi este suspendat până în decembrie, pentru viteză. Cu toate astea, omul a fost trimis la drum, la Tătărani, în mașina de poliție, ca și cum ar fi cel mai regulamentar șofer al statului român.
De la Băicoi la BDNE: același tipar, al aceleiași conduceri paralizate
Povestea este aproape copie la indigo cu episodul Băicoi:
- La Băicoi, Ciubuciu Miruna Ștefania, cunoscută din episoadele cu poze la fundul gol în birou, conducea mașina de poliție prin oraș, de parcă avea două permise. În realitate, nu avea voie să conducă deloc la acel moment.
- La BDNE Bărcănești, Virtopeanu Adrian este pus să conducă autospeciala spre Tătărani, deși are permisul suspendat până în decembrie.
În ambele cazuri, schema e aceeași:
- șefi slabi, „vai mama lor”,
- puși în funcții pe meritul… notelor de doi, pilelor și protecțiilor,
- ținuți de mână, mângâiați pe cap și protejați de PREDAtor Ginel & co,
- care nu știu – sau se prefac că nu știu – cine are dreptul să conducă mașina de poliție.
La Băicoi, șef incompetent și corupt nu știe că Miruna nu are voie să conducă mașina.
La BDNE Bărcănești, Dinu Mihai ia locul lui Stoican în această piesă penal-comică, iar Virtopeanu Adrian e varianta masculină (deocamdată doar la capitolul permis) a Mirunei.
Dinu Mihai: șef cu nota 2, BMW pe Valea Prahovei și subordonați fără permis
În opinia noastră, personaj-cheie al acestui nou episod este Dinu Mihai, șef la BDNE Bărcănești:
- ajuns șef cu nota 2 la examen – informație care a stârnit chiar acuzații din partea subordonatului său, Onica Aurelian Rareș,
- același Onica declarând că șeful e incompetent (pentru că a luat 2 – fapt real) și că îl hărțuiește (afirmație pe care o semnalezi ca atare și tu, iar presa o consemnează ca declarație).
Acum, episodul cu Virtopeanu vine ca o „confirmare practică”:
- dacă tu, ca șef, pui în autospecială pe unul care nu are voie să conducă,
- dacă nu știi măcar situația permisului oamenilor tăi,
- dacă unica ta preocupare pare să fie să îți plimbi fundul prin BMW pe Valea Prahovei,
atunci chiar că Onica a avut dreptate când a spus că ești incompetent.
Întrebarea logică:
Are Dinu Mihai, ca șef, doar obligația de a-și aerisi posteriorul prin BMW, sau ar trebui să știe și ce fac – legal sau ilegal – angajații lui sub nasul lui?
Schema de protecție: Stoican, PREDATOR Ginel & compania (aici)
Nu e prima oară când vedem același mecanism:
- Stoican – șef slab, ținut în brațe;
- PREDATATOR Ginel – personajul care pare să aibă talentul de a „mângâia pe cap” astfel de specimene și de a le menține la butoane, indiferent câți de „2” adună prin CV;
- Dinu Mihai – „alt deștept” pripășit în vârful structurii, cu nota 2, dar cu pretenții de șef peste oameni pe care nici nu-i controlează minim.
Rezultatul?
- La Băicoi avem Miruna fără drept de conducere la volanul autospecialei.
- La BDNE Bărcănești avem Virtopeanu fără drept de conducere, trimis cu mașina să păzească la Tătărani.
Diferența e doar de nume și locație. Tiparul de debandadă totală în conducere e același.
Cine se va „arde” primul?
Întrebarea-cheie, în opinia noastră, nu mai e „Cine greșește?” – asta e evident.
Întrebarea reală este: cine îi mai ține palma și trena acestor șefi?
Pentru că un IPJ nu ajunge în halul ăsta de rușine publică doar prin prostia locală a unuia sau a altuia:
- cine semnează, mai sus, liniștit, fără să întrebe cum ajunge un „2” să fie șef?
- cine tolerează șefi care nu știu dacă subordonații au sau nu dreptul să conducă?
- cine închide ochii la tiparul Băicoi – BDNE – și tot ce urmează?
În ritmul ăsta, în opinia noastră, cineva „se va arde” foarte rău. Întrebarea e dacă sistemul va sacrifica doar pioni (un Miruna, un Virtopeanu), sau va ajunge, în sfârșit, să ia foc și „conducerea” care semnează, protejează și patronează acest haos.
De la permis la „fund”: IPJ Prahova nu mai știe dacă să râzi sau să plângi
Pamfletar vorbind, IPJ Prahova arată astăzi cam așa:
- sus, o galerie de șefi cu note de 2, BMW-uri și zero control pe oameni;
- la mijloc, personaje protejate, cu permisul suspendat, trimise în misiune la volanul autospecialei;
- la Băicoi, fund la vedere în birou;
- la BDNE, fundul în BMW și subordonați fără drept de conducere în autospecială.
Și, ca notă de final:
bine că agentul are curea; altfel îi cădeau blugii și vedeam și aici fundul, ca la Băicoi.
La IPJ Prahova, diferența între „fundul gol în birou” și „fundul plimbat prin BMW” e doar de decor.
Problema reală rămâne aceeași: în mâinile cui este, de fapt, siguranța rutieră și ordinea publică în acest județ? Vom reveni. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 2 zileIPJ Prahova, sezon nou, aceeași mizerie. Agent rutier cu permisul suspendat trimis să păzească… la volanul autospecialei
-
Exclusivacum 4 zileComuna Drăgănești (Prahova) – paradis fiscal pentru șmecheri, iad pentru prostul care plătește (I) – DOCUMENTE
-
Exclusivacum 2 zileTribună fantomă, buget ninja și excursii exotice: cum arată „buna guvernanță” la Brebu – Prahova, văzută prin lupa Curții de Conturi
-
Exclusivacum 3 zileDirectorul din borcanul cu mercur și Generalul Gărzii de Fum – Cum s-au transformat APM Prahova și Garda de Mediu în firmă de pază pentru mafia deșeurilor
-
Exclusivacum 4 zilePolițistul Vlăduț, făcut «șoferul primarului». În realitate își făcea treaba. Restul e politică ieftină
-
Exclusivacum 4 zileParadisul fiscal și deșeurile „de lux” de la Coca‑Cola Ploiești
-
Exclusivacum 4 zileRepublica Ceptura – Prahova: canalizare pe hârtie, milionul la sertar și salariul mai mare ca la viceprimar (I) -DOCUMENTE
-
Exclusivacum 3 zileȘeful ‘perfect’ al Poliției Arad: 8 luni la butoane, apoi declarat inapt psihologic. Restul e liniște în minister




