Recent, în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP), am descoperit că primăria comunei mele de reședință a plătit 20.000 de euro unei firme pentru organizarea zilelor comunei.

Primarul și consilierii au găsit de cuviință că locuitorii zonei ar avea nevoie de ceva zbânțuieli autumnale iar, în așteptarea limpezirii tulburelului, setea le-ar putea fi potolită cu bere.

Festivism gratuit, într-o comună care nici măcar sistem de canalizare nu are. E un model patentat, prezent în toată țara, fiind pline meleagurile patriei de sărbători câmpenești, organizate după criterii niciodată explicate.

Dacă îmi permit să întreb de ce, an de an, este nevoie de sărbătoarea zilelor comunei, probabil mi s-ar spune că se împlinesc 11, 16, 20, 115 ani de la atestarea localității. Nu contează, dacă e nevoie, se găsește chiar și un erou local al luptei pentru câștigarea dreptului la îmbucat mititei, a cărui memorie merită două zile de festivități.

Uitându-mă pe apetența pentru ceremonii a unor conaționali, aș putea încadra acțiunile primăriei în sfera normalului, în acest amalgam al celebrării fără noimă a tot felul de evenimente.

Nici armata nu face excepție de la această regulă. Periodic, se organizează ceremonii, rolul multora dintre ele fiind de neînțeles pentru mine. Cum să sărbătorești 16, 32, 106 sau 22 de ani de la înființarea structurii? Nu sunt de ajuns cele prevăzute în regulament, din cinci în cinci ani? Ce încerci să transmiți?

Tragem aer adânc în piept, ne facem cruce și mulțumim Domnului că am trecut cu bine peste încă un an? Nu se pot face toate acestea fără expunere publică și să lăsăm urmașilor onoarea de a celebra trecerea veacului?

În urmă cu o săptămână, s-a creat multă vâlvă în societate atunci când ministrul sportului, Eduard Novak, nu a fost prezent la Aeroportul Henri Coandă pentru a întâmpina delegația canotorilor români, întoarsă de la Europenele de la Munchen cu cinci medalii de aur și trei de bronz.

Ministrul Novak a precizat că nu a primit o invitație oficială din partea Federației de Canotaj, de aceea nu a fost prezent. Am văzut atitudinea performerilor români la adresa ministrului, dezamăgiți că acesta nu i-a întâmpinat la aeroport, ceremonia care a urmat fiind ținută fără prezența vreunui oficial român din Ministerul Sportului.

Chiar avem nevoie de ceremonii încropite pe aeroport, pentru a pune în scenă banale strângeri de mână și felicitări de complezență?

Cred că legitimarea performanței unui sportiv nu stă în strângerea de mână a unui ministru în cadrul unei ceremonii. Nu-i de ajuns că te felicită familia, prietenii, de ce ai nevoie de prezența unui oficial?

Ce-i mai important pentru tine, ca sportiv, campion european: faptul că te-ai autodepășit și ți-ai îndeplinit visul sau formarea unei imagini publice, a cărei primă cărămidă să fie pusă într-o ceremonie?

Performeri nu sunt numai în sport, însă acesta are avantajul că este un fenomen de masă, mult mai vizibil decât orice altceva. Sportul este, în primul rând spectacol, divertisment, iar politica nu are ce căuta în mijlocul acestuia.

Rezultatul muncii sportivilor nu trebuie să ne ducă neapărat cu gândul la valoare. Să nu confundăm valoarea cu celebritatea! Valoarea, în primul rând cea umană, vine și din modul în care te manifești public, din decența cu care tratezi momentul maximal al carierei.

Dacă un sportiv reușește să câștige un titlu european sau mondial, nu o face pentru ca eu, din fața fotoliului, să mă declar mândru că sunt român. Sportul trebuie să hrănească spiritul ludic, să încurajeze competiții oneste, nu să creeze clivaje naționaliste.

Pe acest principiu al onorării performerilor cu prezența miniștrilor, am putea întreba de ce un medic care reușește un transplant de ficat la Institutul Fundeni nu este așteptat, la ieșirea din sala de operație, de ministrul sănătății, într-o ceremonie publică în care să i se dea și o medalie, dar și un milion de lei din fondul de rezervă al guvernului, drept răsplată pentru că a salvat o viață de om.

Simțămintele mele îmi spun că, dacă un anume Vasile Pierzălău ar fi devenit multiplu campion la natație, mulți dintre români nu doar că nu s-ar fi repezit să-l felicite, mai degrabă declanșând un referendum pentru schimbarea numelui sportivului. (Liviu Anghel).