Avem în jur o inflație de adeziuni la democrație, iar prodemocrația este un refren. Nu se poate să nu observi, însă, cât de săracă este la noi examinarea felului în care se face democrație. Se discută de autoritarism, dar mereu la alții.

Așa stând lucrurile, mă abat de la obicei și în alte privințe. Mai întâi, voi stărui mai puțin asupra a ceea ce face ca democrația să fie superioară alternativelor ei, căci o știm din școală, cât mai ales asupra neajunsurilor ei de astăzi. Apoi, voi privi starea de lucruri din România actuală.

Se spune că fiecare om are o opțiune și este într-o tabără sau alta. Este corect – nu poți să nu fii de o parte sau de alta! Dar de ce să nu fim în tabăra adevărului și a integrității? Tocmai cultura democratică cere să fii cu adevărul. Hegel vorbea de „angoasa în fața adevărului” proprie vederilor confuze. S-a ajuns la ea, dar trebuie cedat falsificărilor? Mai cu seamă că, așa cum observă tot mai mulți, în Europa ultimilor ani, falsurile fac loc deciziilor eronate ce strică în plus condițiile de viață.

Mai adaug o observație. Este acum la modă să fii „democrat”. Altădată era de bon ton să fii „revoluționar” sau să te declari „patriot”. Unii își pun insigna de democrat, deși până la democrație mai au drum de parcurs.

Considerând că totdeauna o societate democratizată dă șanse mai multor oameni și este mai creativă, promovez democrația, inclusiv în cartea Soarta democrației. Democrația face corp comun cu convingerea că viața are sens și se poate organiza rațional, cu libertăți și drepturi inalienabile, cu morala iubirii aproapelui și cu alte valori inepuizabile.

Desigur, democrația este azi, în vociferări, larg împărtășită. Numai că, devenind ideologie, s-a birocratizat în multe locuri și a intrat în criză. Democrația de azi are nevoie de revitalizare.

Știm bine că democrația stă pe o întinsă moștenire de gândire, care ia pentru noi, ulterior născuți, forma unor maxime răspândite. De exemplu, după Aristotel, „democrația există cu adevărat când cei sărmani, și nu cei avuți, sunt conducătorii”. Abraham Lincoln a simțit nevoia să accentueze că „democrația este conducerea poporului, de către popor, pentru popor” și că „niciun om nu este îndeajuns de bun să-l conducă pe altul fără consimțământului acestuia din urmă”. John Stuart Mill atrăgea atenția că și democrația trebuie să distingă „opinia bine întemeiată” de „șarlatanie”, care o amenință. Winston Churchill ne-a spus că „democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția celorlalte”. Când în Europa se prefigurau dictaturi, Rosa Luxemburg susținea că „libertatea este totdeauna pentru cei care gândesc diferit” și că numai unde se poate spune „nu!” este democrație. John Dewey a arătat că „democrația și cultura persoanelor se condiționează” – o fac reciproc.

În secolul trecut, democrația a fost pusă la grea încercare. Ne-au rămas și din epocă numeroase maxime. De exemplu, „înțeleg democrația ca pe ceva care-i dă celui slab aceleași șanse ca și celui puternic” – spunea Mahatma Gandhi. „Regulile fundamentale ale democrației noastre nu sunt dictate de un președinte, senatori, parlamentari și oficiali guvernamentali, ci de cei care votează în această țară”, declara Franklin D. Roosevelt. „Democrația nu este legea majorității, ci protecția minorității”, reflecta Albert Camus. Isaiah Berlin ne-a arătat că un democrat trebuie să facă față situației în care oamenii adoptă valori diferite, unele incomensurabile. Cu sarcasm, George Bernard Shaw spunea că „democrația substituie alegerea de numeroși incompetenți, cu votarea câtorva corupți” și că „democrația este un mecanism care ne asigură că nu vom fi guvernați mai bine decât merităm”. John Rawls a argumentat că numai unde se cultivă „echitatea (fairness)” poate fi de fapt democrație. Jürgen Habermas a arătat că doar unde este „comunicare nelimitată de structuri și nedistorsionată” este posibilă democrația. Cei care au conceput „tranziția de la autoritarism la democrație”, în anii optzeci, Guillermo O’Donnell și Philipp Schmitter, au arătat că cine nu democratizează după înlăturarea autoritarismului, eșuează.

Cursul reflecțiilor asupra democrației a continuat în zilele noastre. De pildă, Pierre Mannent apără ideea că „nu este democrație fără suveranitate națională”. Sarah Chayes a adus probe că acolo unde se întreține din afara țării o clică, iese „cleptocrație”. Dorothea Gaedeke a dovedit că „democrația adusă de afară duce la dominație”.

În cartea Soarta democrației am plecat de la observația, la îndemâna oricui, că în România de azi, în discursul oficial, s-a înlocuit „statul de drept democratic” cu „stat de drept”. Se ignoră astfel, tacit și vinovat, prevederea „statului de drept democratic” din actuala Constituție a României, dar și faptul că „stat de drept” au avut și Mussolini sau Hitler. „Statul de drept democratic” este însă altceva.

Observația mea este și că, în pofida pretențiilor, „unele democrații de azi sunt mai autoritare decât ceea ce a fost înaintea lor”. Destul să observăm și în România cum s-au eliminat candidați înainte de alegeri și cum s-a fugit de dezbatere publică. Și cum este blocată cu diversiuni reacția cetățenilor la măsuri aberante. Sună paradoxal, dar sunt azi și „democrații nedemocratizate”. Oricum, „țările care s-au democratizat mai repede au progresat mai mult” – iar stările de lucruri din țările Europei Centrale confirmă evaluarea.

Am mai spus că „numai unde este control continuu al cetățenilor asupra reprezentanților, democrația rezistă” și am propus schimbări în legislația răspunderii publice. Numai unde este control cetățenesc, este și răspundere publică! Altfel, cum se observă ușor, reapar politrucii și vătafii de altădată!

Consider că „democrația este mai lovită azi nu de adversari istorici, ci de incapabili care au ajuns la decizii și o desfigurează”. Instrumentarea serviciilor secrete și a justiției de către decidenții de azi este probă incontestabilă. Deloc singura!

Pe lângă criteriile consacrate, cel al efectivului celor care decid (Aristotel) și al funcționării unui regim (Montesquieu), propun „distincția regimurilor și după criteriul calibrului profesional, civic, moral al decidenților”. Democrația, la propriu, este organic legată de meritocrație, iar mediocrația și stupidocrația (prostocrația, în varianta carpatică de azi) o deservesc.

Istoria atestă că „democratizarea nu rezultă din antagonizare, ci din acorduri”. În fapt, democratizările din Europa Centrală și Răsăriteană și din lume, de după înțelegerile Est-Vest între 1972-1991, sunt probe. Fără cooperare, „lupta democrației cu autoritarismul”, invocată astăzi, rămâne simplă propagandă.

Evoluția din lume confirmă că „ideea unei singure forme de democrație nu este democratică”. Suntem astăzi – dacă vrem să fim lucizi – în fața nevoii de a privi democrațiile nu doar ideologic, ci și civilizațional. Concret, dacă o comunitate își decide public și în respectul deplin al voinței membrilor săi cine să o conducă, nu-i putem contesta democrația. După cum nu putem lua manipulări datorate unor clanuri drept criterii ale democrației!

O privire mai profundă asupra democrației a devenit, în orice caz, necesară. Azi, „numai o democrație reflexivă dă rezultate”. Rezistă, altfel spus, numai o democrație ce reacționează la eșecuri și învață din ele.

Democrația nu este „destin” – ceva implacabil, peste voințe. Nici democrația nu este asigurată pentru totdeauna. Soarta ei este să nu reziste decât dacă sunt destui democrați care se opun derapajelor. Așa stând lucrurile, propun, în Soarta democrației, luarea în serios a „crizei democrației”, diagnosticată deja de Crozier, Huntington, Watanaki (1975). Nu ader la ideea după care „complexitatea face inactuală democrația” (Luhmann) sau la ideea „sfârșitului democrației” (Applebaum, Mounk), odată cu „populismul”, care ar fi singurul vinovat. Cartea Soarta democrației s-a profilat în pofida lor.

Cămașa este mai aproape de trup, încât am dat o diagnoză situației din România. Apăr ideea că, după 1989, s-au făcut pași importanți în democratizarea țării. Dar aceștia au fost parțial distruși, iresponsabil, în ultimul mai bine de un deceniu. Așa cum dovedesc escrocheriile alegerilor din 2019 , ale pandemiei și falsificările organizate de azi, degradarea nu s-a oprit. Iar acum se pregătesc, vizibil și metodic, noi soluții aberante și păguboase pentru soarta țării în anii ce vin.

Soluția la dificultățile României nu vine azi nici de la inși providențiali, nici de la vreun mesianism politic, nici de la cineva din afară. Nu vine nici de la educație, căci și ea depinde de ceea ce este. Rezolvarea este numai dinăuntru, prin efort propriu, aici și acum, prin democratizare.

În România, democrația s-a degradat ca urmare a faptului că tocmai cei care au apucat la decizii sunt sub nivelul ei. Se poate adăuga, cu toate probele, că atât timp cât decidenții sunt cei de astăzi și de nivelul acestora, România nu are cum opri prăbușirea de care îți vorbește aproape fiecare cetățean matur. O teoremă prinde deja contur: țările care nu se asumă competent pe ele însele, sunt damnate. Iar asumarea începe cu decidenți pricepuți și devotați!

Desigur, erori au fost frecvent în istorie, oriunde. Dar nu au fost dări înapoi datorate nepriceperii și imposturii. Istorici de prim plan (Florin Constantiniu, Ioan Scurtu) au arătat că niciodată România nu a cunoscut un declin atât de cuprinzător în timp scurt. Acest declin este acum chiar mai grav!

Cum să nu fie dare înapoi când în mai puțin de două decenii s-au făcut praf industria proprie, partidele, justiția, educația, asistența socială, politica externă? Când s-a atins cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în timp de pace, cea mai mare îndatorare externă din istorie, cel mai extins analfabetism funcțional, cea mai mică lectură pe cap de locuitor și se trăiește din împrumut? Când decidenții nu au capacitatea de a administra și nici de a vedea că ruinează pas cu pas premisele țării? Degradarea democrației este atât de avansată încât decidenții nu întreabă cetățenii, nici specialiștii, nici măcar suporterii lor! Nu-i de mirare că diverse inepții trec azi drept proiecte de legi și măsuri!

Nu a fost niciodată o dare înapoi, în condiții, totuși, prielnice, ca cele din ultimul mai bine de un deceniu și jumătate! Războiul actual, în care România nu are ce căuta, nefiind al ei, nu scuză ceea ce se petrece! El este folosit ca pretext ieftin de a nu vedea adevărul și interesele țării.

Restabilirea Constituției, stat de drept democratic, trecerea sub control a serviciilor secrete, eliberarea justiției și meritocrația sunt pașii preliminari pe calea adevărului și valorificării acestor interese. Democratizarea României este acum singura ei soluție de redresare. „Democrație curată” din proclamația de la Alba Iulia (1918) rămâne deviza realistă. Goldiș, Maniu, A.C. Popovici sau alți autori, pe care-i venerăm, știau pericolul șmecherismului „democratic”, dar au apărat democrația. Azi a devenit realistă lansarea „Mișcării democrației curate”, împreună cu un pachet legislativ corespunzător. O asemenea mișcare a devenit soluția practică imediată.

Desigur, în lume este mult conformism. Numai că alte țări și-au rezolvat dezvoltarea. De altfel, documentele istoriei atestă că, înainte de 1989, în România era cea mai mare fidelitate propagandistică față de socialismul răsăritean. Acum se manifestă tot o fidelitate anacronică, dar față de un neoliberalism epuizat! În vreme ce în alte țări se discută critic, se practică democrația și se înnoiește viața!

Lăudăm, firește, Occidentul, care este civilizația mai avansată. Dar ce a făcut fiecare pentru a întruchipa valorile Vestului la Carpați?  Unii blamează cu apetit țări și persoane. Dar sunt ei mai pregătiți, mai performanți, mai buni?

O privire în oglindă a fiecăruia, o reevaluare de sine individuală și societală ar fi necesare. Antidotul la conformism și simpla propagandă este acum a te întreba: Este în regulă ceea se petrece în jur? Ce este de făcut? Ce am de făcut? Și a lua, desigur, decizii responsabile.

Andrei Marga