Connect with us

Actualitate

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani

Publicat

pe

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, portalul Ziariști Online publică în premieră o analiză specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover. Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însa în seama de autoritățile statului roman, subminate și infiltrate masiv de agenții statului “vecin și prieten”.

 Neorevizionismul ungar

Argument

  Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne-au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l-a făcut duşmănindu-ne şi răpindu-ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă. Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei. Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă. Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu-i aparţineau poate constitui o lecţie pentru România anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i-a oferit-o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditând între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă. Bucuria i-a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris. Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându-şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a-şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice. Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i-au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s-au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu-şi mai arogă „dreptul istoric” asupra Transilvaniei. Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sîn. Deoarece, când scriem aceste rânduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident. Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într-o lucrare în întreaga lui complexitate, oricât de exhaustivă s-ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un „portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale. Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le-a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa. Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de-al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

După Trianon

Monarhia austro-ungară s-a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile „închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pământul pe care s-au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucând drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într-o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sârbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi „‚^cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine: „Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi”. Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar, de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate: „Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a-l contraface s-au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric.

Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n-a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate „marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria-i ţară.

 Contele Albert Apponyi
Contele Albert Apponyi

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre. La loc de frunte stă şi astăzi doctrina „dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor „catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l-ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în „condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau. Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului „Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani „stările” şi „drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându-le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.

Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.

Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este „fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90). Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile „refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari. Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de „studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.

Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon. Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria. Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s-a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n-a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari. Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în „raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional „înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări „multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor. Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe „ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%). De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.

Din aceasta a constat deci „marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le-a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să-şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s-a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Mihály Károlyi
Mihály Károlyi

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei. Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie. Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel „Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că „domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA. Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o „Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea „Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa. La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine: „Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”. Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându-se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară. Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându-le.

Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care-l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându-le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându-şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

Teleki Pal
Teleki Pal

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de-al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr-o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată. În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România. În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.

În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi „prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într-un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune: „Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Nici un cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne-am aliat cu răufăcătorii şi ne-am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v-am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.

Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, „achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc. De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s-au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate. Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror „vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându-se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s-a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.

Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de-acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le-am iertat maghiarilor toate păcatele, le-am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le-am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor „române” maghiarizate.

 Sursa: Blogosfera Ionel Chircu

Actualitate

Efes 2026: Turcia își etalează forța militară și noua hartă a alianțelor în Mediterana

Publicat

pe

De

Cea mai amplă ediție a exercițiului militar Efes a transformat coasta turcească într-un veritabil laborator al războiului modern, marcând o premieră nu doar prin tehnologia de ultimă oră expusă, ci mai ales prin configurația geopolitică a participanților. Pentru prima dată, nouă națiuni s-au alăturat manevrelor conduse de Ankara, într-o demonstrație de forță care reifică ambițiile de lider regional ale Turciei.

Desfășurat în perioada 11 aprilie – 22 mai în poligonul Doğanbey din Seferihisar, exercițiul a integrat forțe terestre, navale și aeriene în misiuni complexe de zi și de noapte, culminând cu o săptămână de demonstrații tactice de o intensitate fără precedent.

O premieră istorică: Siria se alătură manevrelor sub egida Ankarei

Elementul surpriză al ediției de anul acesta a fost participarea Siriei, alături de alte opt state precum Bulgaria, Olanda, Suedia, Japonia, Egipt, Polonia, Vietnam și Portugalia. Prezența unui contingent sirian de 20 de militari, implicați activ în operațiuni de asalt aerian și utilizarea armamentului de pe elicoptere utilitare turcești, semnalează o schimbare seismică în relațiile bilaterale.

După prăbușirea regimului de la Damasc la finele anului 2024, experții militari observă o accelerare a cooperării strategice, Turcia asumându-și un rol central în reconstrucția sectorului de apărare sirian. Această colaborare vizează nu doar restructurarea forțelor armate naționale, ci și furnizarea de tehnică de luptă avansată, de la vehicule blindate la sisteme de apărare aeriană și drone.

Arsenalul „Steel Dome” și ofensiva tehnologică autohtonă

Efes 2026 a servit drept vitrină pentru 50 de sisteme de armament noi, produse integral în Turcia, care au fost testate în condiții reale de luptă. Printre vedetele exercițiului s-au numărat sistemul de apărare aeriană cu rază foarte scurtă Korkut – pilon central al conceptului național „Steel Dome” – elicopterul utilitar Gökbey, obuzierul Boran de 105 mm și arma antitanc Karaok.

Tehnologia fără echipaj a ocupat un loc central, fiind prezentate în acțiune vehiculul terestru autonom Aslan, barca gonflabilă Karayel și o gamă diversificată de drone kamikaze capabile să acționeze în roiuri. Aceste inovații subliniază independența strategică tot mai mare a industriei de apărare din Turcia și dorința acesteia de a atrage noi parteneri internaționali.

Noaptea focului: Manevre de elită la Seferihisar

Operațiunile nocturne au oferit un spectacol brutal de eficiență militară. Într-o simulare de distrugere a posturilor inamice, liniștea coastei a fost ruptă de explozii în lanț și lansări de rachete care au iluminat cerul timp de două ore. Momentele culminante au inclus lansarea de bombe Mk-84 de 2.000 de livre și utilizarea sistemului.

Momentele culminante au inclus lansarea de bombe Mk-84 de 2.000 de livre și utilizarea sistemului Korkut pentru interceptarea dronelor în condiții de vizibilitate zero. Simulările de căutare și salvare în spatele liniilor inamice, susținute de avioane F-16 și fregate, au demonstrat o coordonare inter-arme impecabilă.

Dominanța navală și proiecția de putere

Faza de zi a exercițiului a scos în evidență forța maritimă a Turciei. Nava de asalt amfibiu TCG Anadolu a dominat linia orizontului, escortată de submarine din clasele Reis și Preveze, corvete și nave de atac rapid. Desantul forțelor speciale și debarcarea blindatelor amfibii sub acoperirea elicopterelor Atak și Chinook au confirmat statutul Turciei de aliat NATO cu capacități unice, capabil să acționeze ca un hub de securitate și un furnizor major de tehnologie militară pentru partenerii din întreaga regiune.

Citeste in continuare

Actualitate

Arsenalul Pacificului: Statele Unite accelerează înarmarea Coreei de Sud și a Indiei prin contracte de miliarde

Publicat

pe

De

Într-o mișcare strategică menită să consolideze securitatea în regiunea Indo-Pacifică, Departamentul de Stat al SUA a dat undă verde unor potențiale vânzări de armament și servicii de mentenanță care depășesc pragul de 4,6 miliarde de dolari.

Consolidarea Seulului: Elicoptere Seahawk și forță de foc pentru aviația militară

Cea mai substanțială componentă a noului pachet de înarmare vizează Coreea de Sud, cu o valoare estimată la 4,2 miliarde de dolari. Piesa centrală a acestui acord este achiziția a 24 de elicoptere Lockheed Martin MH-60R Seahawk, o investiție de aproximativ 3 miliarde de dolari destinată Marinei Republicii Coreea. Pachetul nu include doar aeronavele, ci și sisteme sonar de joasă frecvență, motoare de ultimă generație și sisteme avansate de autoprotecție, consolidând astfel o flotă care a început deja integrarea acestui model încă din 2020.

În paralel, forțele terestre sud-coreene se pregătesc pentru un salt tehnologic al flotei actuale de elicoptere de atac Boeing AH-64E Apache. Modernizarea vizează instalarea unor radare de control al focului Longbow și implementarea capacităților de tip „Manned-Unmanned Teaming”, care permit interoperabilitatea între piloți și sistemele aeriene fără echipaj, crescând exponențial eficiența pe câmpul de luptă.

Parteneriatul cu New Delhi: Mentenanță critică pentru artilerie și aviație

Dincolo de noile achiziții de echipament greu, strategia americană pune un accent major pe sustenabilitate. India a primit aprobarea pentru două pachete de asistență tehnică și logistică ce totalizează 428 de milioane de dolari.

Primul pachet, evaluat la 230 de milioane de dolari, este vital pentru menținerea capacității operaționale a obuzierelor ultra-ușoare BAE M777A2, acoperind piese de schimb, reparații și instruire. Al doilea pachet, în valoare de aproape 200 de milioane de dolari, vizează suportul ingineresc pentru flota de 28 de elicoptere Apache operată de aviația și armata indiană. Această investiție subliniază importanța pe care New Delhi o acordă menținerii tehnologiei de vârf într-o stare de gata de luptă permanentă.

Procedura FMS: O barieră legislativă simbolică în calea contractelor finale

Deși cifrele anunțate de Agenția de Cooperare pentru Securitate a Apărării (DSCA) sunt impresionante, acestea reprezintă momentan doar o etapă administrativă necesară. Anunțurile de tip „Foreign Military Sales” (FMS) deschid fereastra legală de 30 de zile în care Congresul SUA poate interveni pentru a bloca tranzacțiile, deși un astfel de scenariu este extrem de rar în cazul aliaților strategici.

Urmează o perioadă de negocieri intense în care cantitățile finale și sumele exacte pot suferi ajustări. Totuși, semnalul transmis este clar: interoperabilitatea tehnologică între Washington și partenerii săi cheie din Asia devine coloana vertebrală a stabilității regionale.

Citeste in continuare

Actualitate

Fortăreața invizibilă: Cum se redefinesc frontierele apărării americane prin proiectul „Golden Dome”

Publicat

pe

De

Într-o eră în care dronele comerciale devin arme de precizie și rachetele hipersonice sfidează legile fizicii, Pentagonul pariază pe o arhitectură de apărare fără precedent. „Golden Dome” nu este doar un scut, ci un ecosistem inteligent menit să protejeze teritoriul Statelor Unite de un spectru de amenințări tot mai diversificat.

Anatomia amenințării: Un cvartet de adversari globali

Securitatea globală se confruntă cu un paradox: tehnologia a democratizat distrugerea. Astăzi, marile puteri și actorii regionali și-au rafinat arsenalul, creând o presiune constantă asupra sistemelor de apărare tradiționale. Analizele recente indică patru poli principali de risc, fiecare cu o semnătură tactică distinctă.

Iranul a demonstrat recent o capacitate letală de a orchestra atacuri „saturație”, combinând drone ieftine cu rachete balistice pentru a copleși apărătorul prin număr și diversitate. În acest timp, China își consolidează poziția de lider tehnologic în toate domeniile — terestru, maritim și spațial — dezvoltând rachete hipersonice și sisteme de bombardament orbital. Rusia, deși aflată sub presiune logistică, rămâne cel mai experimentat actor în utilizarea operațională a rachetelor de croazieră și hipersonice în condiții de luptă reală, în timp ce Coreea de Nord continuă să mizeze pe rachete intercontinentale (ICBM) tot mai sofisticate.

Cele trei straturi ale scutului: Creierul, nervii și pumnul de fier

Pentru a contracara acest arsenal eterogen, experții din industria de apărare, în colaborare cu Space Force, au trasat o arhitectură bazată pe trei piloni fundamentali. Aceasta nu este o simplă barieră fizică, ci o rețea de „sisteme de sisteme”.

Primul strat este cel de detecție, compus din senzori plasați la toate altitudinile, capabili să identifice, să urmărească și să prioritizeze țintele. Al doilea strat, cel de comunicații, reprezintă sistemul nervos: o rețea cu latență zero care transmite datele în timp real către comandanți. Ultimul strat, cel de intercepție, este cel care neutralizează amenințarea, folosind efectori adaptați fiecărui tip de atac, de la drone de câțiva dolari până la focoase hipersonice.

Dincolo de „Războiul Stelelor”: Provocarea integrării totale

Dacă în anii ’80 Inițiativa de Apărare Strategică (SDI) a fost privită ca o utopie tehnologică, astăzi problema nu mai este dacă tehnologia există, ci cât de eficient poate fi integrată. Experții susțin că am depășit faza experimentelor de fizică; suntem în era optimizării economice și industriale.

Reducerea drastică a costurilor de lansare pe orbită și eficiența noilor sateliți de urmărire permit acum Statelor Unite să construiască o rețea spațială la o fracțiune din prețul sistemelor moștenite din Războiul Rece. Provocarea actuală este scalarea: trecerea de la protecția unei zone restrânse — cum este modelul Iron Dome în Israel — la acoperirea unui continent întreg. Aceasta necesită o abordare multi-domeniu unde navele, bateriile terestre și platformele spațiale funcționează ca un singur organism.

Mobilizarea industrială: Motoare rachete și fabrici ale viitorului

Pentru ca „Golden Dome” să devină realitate, baza industrială de apărare trece printr-o transformare radicală. Nu mai este suficient să producem prototipuri strălucitoare; este nevoie de producție de masă previzibilă și scalabilă.

Companiile de top investesc deja sute de milioane de dolari în facilități avansate de producție pentru active spațiale și în modernizarea siturilor pentru motoare de rachetă cu combustibil solid. Obiectivul este clar: transformarea semnalelor de cerere venite de la Pentagon în capacitate de luptă reală. Demonstrând deja succesul în detectarea vehiculelor hipersonice din spațiu, industria de profil semnalează că este pregătită să livreze soluții care nu sunt doar aspirative, ci imediat operaționale.

În acest joc de șah global, „Golden Dome” reprezintă mutarea prin care tehnologia americană încearcă să anuleze avantajul asimetric al adversarilor săi, transformând întreg teritoriul național într-o zonă inaccesibilă pentru atacurile de orice tip.

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv47 de minute ago

Fabrică de permise, moșie de pile: IPJ Prahova și SRPCIV, tandemul care bagă în gard și BMW-uri, și legea. IPJ Prahova – Inspectoratul împuterniciților analfabeți: de la BMW-ul făcut praf la „grădinița de cadre” a lui Despescu (II)

După prima filă a dezvăluirilor  (aici) care le-a stat pe stomac șefilor din IPJ Prahova, urmează fila a doua –...

Exclusiv47 de minute ago

Just.AI sau Just.AIUREA? Cum a reinventat Administrația Prezidențială urmărirea penală la kilogram algoritmic

Fanfara digitală: „Modernizăm Justiția”, dar cu cine, pentru cine? În 25 mai 2026, Administrația Prezidențială a ieșit la rampă cu...

Exclusiv47 de minute ago

„Sindicatul Selfie” și miracolul înmulțirii banilor prin Facebook: Cum se „negociază” salariile cu aparatul foto în mână

În timp ce polițistul de penitenciare se luptă cu supraaglomerarea, lipsa de personal și stresul de a nu ști dacă...

Exclusiv48 de minute ago

Magie la Interne: Cum să devii „Eunuc Administrativ” sau Polițistul cu degetul pe trăgaciul… imaginar

Ministerul Afacerilor Interne a reușit imposibilul: a inventat „polițistul cuantic”. Acesta este, în același timp, și funcționar public înarmat (conform...

Exclusiv48 de minute ago

Festinul Zeilor de la Palat și „meniul zilei” pentru gardieni: Praf, pulbere și promisiuni

În timp ce clasa politică din România se pregătește de o nouă rundă de „sacrificiu personal” – adică umflarea portofelelor...

Exclusivo zi ago

Antigrindina – mafia iodurii de argint: 21 de ani de „plouă cu bani”, Nu cu apă

Antigrindina – de la „protecție pentru agricultori” la experiment pe tăcute De peste două decenii, România a fost transformată, cu...

Exclusivo zi ago

Cum s-a dat politica externă cu subsemnatul la Washington, cu 565.000 $ pe lună

Cotroceni – Diplomă de smecherie pe bani publici – Diplomație pe bază de POS La 25 mai 2026, Administrația Prezidențială...

Exclusivo zi ago

Doar 9%”: Cum a transformat chestorul Georgian Drăgan o minciună statistică în adevăr oficial la televiziune

Conferința de presă de la care a plecat „știrea liniștitoare” Pe 22 mai 2026, în fața camerelor și a unei...

Exclusivo zi ago

Poliția imputerniciților eterni: Concursul-fantomă, sindicatele „răzvrătite” și comunicatul care se auto-incriminează

Direcția de Ordine Publică – „mamutul” României condus cu prelungitorul Direcția de Ordine Publică este cea mai mare structură de...

Exclusiv2 zile ago

288.000 ha la dosar, 10.000 pe câmp: antigrindina dintre APIA și Codul penal

288.000 de hectare pe hârtie, 10.000 pe câmp: epopeea antigrindină de 147 de milioane de euro Cum au încăput păduri,...

Exclusiv2 zile ago

IPJ Prahova – Inspectoratul împuterniciților analfabeți: de la BMW-ul făcut praf la „grădinița de cadre” a lui Despescu (I)

Inspectoratul împuterniciților pe viață: 13 ani fără concurs, cu aceiași băieți în rocadă Dacă te uiți la IPJ Prahova, ai...

Exclusiv2 zile ago

Spitalul de stat în dungi: Cum a ajuns medicina din pușcării să fie tratată cu… scârbă oficială

Penitenciare cu bolnavi, dar fără doctori: ministerul se uită pe pereți De ani buni, penitenciarele din zona Prahovei urlă după...

Exclusiv2 zile ago

„Embrionul securist din M.A.I.” și omul de paie: cum își inventează Drăgan dușmani ca să pară erou în conferință

Armata „indignaților” sare pentru Recorder. Sindicaliștii? „Colateral” Emil Pașcuț, de la Sindicatul Diamantul, povestește cum a stat „cu răbdare de...

Exclusiv3 zile ago

Republica rachetei fără lege: Cum trage „mafia norilor” (Antigrindina) cu explozibili în cer, pe banii proștilor, fără studii, fără acorduri și fără rușine/Document

Statul-tragaci: tragem cu rachete, nu și cu legea În România anului 2026, sistemul național antigrindină funcționează ca un poligon de...

Exclusiv3 zile ago

Bumerangul prostiei la IPJ Prahova: Cum un BMW făcut praf a deschis „Cutia Pandorei” și a demascat rețeaua „milițienilor-analfabeți”

Ploieștiul nu mai este doar orașul aurului negru, ci a devenit, sub atenta supraveghere a „eminențelor cenușii” din IPJ Prahova,...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv