Iar e din nou mare tevatură zilele astea cu relația dintre poporul român și cel maghiar, pe bază de acțiuni și de declarații intense. Fie că e vorba despre cîntări de imnuri secuiești la felurite evenimente sportive, fie că ne atrag atenția recentele declarații ale premierului Ungariei Viktor Orban făcute pe pămînt românesc, fandacsia e scoasă de la cuptor și reșapată numa numa, servită caldă spre consum estival.

Unii le consideră provocări. Alții le consideră expresii ale dreptului la autonomie. Alții atrag atenția asupra conținutului acestor declarații, nu ale locului în care au fost făcute. Alții, spre completitudine, ridică din umeri și-și văd în continuare de nepăsarea lor civică și existențială. În acest context, vin alții și se întreabă: cum ar fi fost dacă aceleași declarații, aceleași acțiuni ar fi fost făcute de români în inima Ungariei, să zicem pe malul lacului Balaton, la un șpriț rece și la o școală de vară? Ce s-ar fi întîmplat? Ba și mai mult: ar fi fost ele posibile?

Hai să extindem întrebarea. Să trecem de granița România – Ungaria. Cum ar fi fost dacă respectivii unguri ar fi făcut aceleași lucruri în altă țară, să zicem la întîmplare în Serbia? Nici nu vreau să mă gîndesc. Se sparie gîndu. Hai să ne lepădăm de marotele noastre locale. Să extindem și mai mult întrebarea. Să-i dăm pe unguri deoparte cu totul. Cum ar fi fost dacă în relația dintre alte două grupuri etnice, fiecare cu statul lui în spate, ar fi înflorit astfel de tipuri de evenimente?

Să zicem, la întîmplare, niște acțiuni impertinente ale germanilor în Franța? Sau niște declarații gustos-istorice ale englezilor în Israel? Ori niște evenimente puternic simbolice ale mexicanilor în Statele Unite, să zicem la întîmplare în Texas, prin Alamo bunăoară? Sau, și mai și, niște îndrăzneli ale japonezilor în China? Buuun. Cu aceste comparații virtuale în minte, chiar o să-i las pe unguri deoparte cu totul din această discuție. Nu mă interesează îndrăzneala și tupeul lor. Bravo lor. Își văd interesul. Își permit să îndrăznească.

Pe mine mă interesează altceva. Mă interesează de ce în România e posibil așa ceva, însă în alte țări nu se pot întîmpla astfel de acțiuni care sînt considerate de mulți a fi un veninos băgat de băț prin gard. Ce avem noi și n-au alții? Sau, întrebare în oglindă, la fel de pertinentă, ce n-avem noi și au ei? Sînt multe voci care încearcă să interpreteze în cheie pozitivă toate aceste incidente. Să fie bine, să nu fie rău. Să vedem partea plină a paharului. Să nu supărăm pe nimeni. Ei consideră că românii sînt un popor înțelept, căci tolerant. Toleranța e cuvîntul cheie în această explicație antropologică. Uite ce români toleranți la cap avem noi pe pămînturile astea carpato-danubiano-pontice. Nu escaladează conflictul. Sînt îngăduitori și relaxați.

Mai mult de-atît. Nu doar la nivel de populație, ci și de instituții stăm bine cu toleranța. Uite ce stat înțelept la cap avem noi. Permite premierilor țărilor vecine să se plimbe nestingheriți prin tarlaua națională. Să vină în fiecare an în vizite particulare în niște locuri a căror istorie e puternic contestată de ambele tabere.

Aceste oficialități nu e musai să se conformeze obișnuitelor rigori diplomatice. Pentru ei nu e nevoie să treacă prin bucla normativă a relațiilor de stat. Să treacă pe la București, pe la capitală, cum ar veni. Acolo să dea mîna cu feluriți oficiali de rang înalt. Și de-abia pe urmă, de-acolo să meargă la Cluj sau la Tîrgu Mureș sau la Balvanyos sau unde vor ei să meargă, să bea cafea pe persoană fizică cu alte persoane fizice sau să facă declarații istorice. Ei pot trece pur și simplu granița, pe persoană fizică, și pe urmă să presteze activități teoretic de persoană fizică, însă puternic simbolice și care produc efecte supra-personale, la nivel simbolic, instituțional.

Doamne, ce oficialități tolerante avem. Și ce bine e. Sînt îngăduitoare și prietenoase și nu zic nici pîs. Iar dacă sînt întrebate, vezi cazul Ministrului de Externe sau al ditamai Președintelui României, ocolesc să dea un răspuns ferm, recomandă jurnaliștilor și opiniei publice să meargă la UDMR să răspundă la întrebări. Nu numai cu ungurii oficialitățile noastre se poartă tolerant. Și cu ceilalți vecini puternici, cu ucrainienii, la fel. Avem de-a face cu o relație asimetrică. Ei primesc. Noi dăm.

Minoritățile române din Ucraina n-au nici un fel de drept. În oglindă, minoritățile din România au toate drepturile. Plus că primim cu brațele deschise refugiații, într-un entuziasm necesar, luminos, moral. Acceptăm cu generozitate deschiderea canalului Bîstroe, să fie bine, să nu fie rău, chiar dacă se face varză mediul ecologic.

În schimb, cînd e vorba de interesele noastre interne, dintr-o dată sîntem mai riguroși decît Sfînta Greta Trotineta. Nu facem autostrăzi să nu sufere liliecii și gîndăceii de stepă. Nu împușcăm urșii să nu se supere sfinții ecologiști, chiar dacă urșii sfîșie oameni în fiecare săptămînă. Nu dăm drumul la centralele pe cărbune, să nu poluăm, deși ditamai neprihănita de Germanie tocmai a făcut-o.

Toți au drepturi. La toți le facem toate mofturile. Pe toți îi îngăduim. Noi nu beneficiem niciodată. Nu protestăm niciodată. Nu punem niciodată piciorul în prag. Okey. Am înțeles. Toleranță. Ce cuvînt frumos. Ce idee măreață. Văd deja cum ni se deschid porțile Raiului. O să fie bine. O să primim și coroniță de îngeri premianți. Îmi pare rău despre narativele voastre virtuoase, dar eu nu cred că e toleranță. Eu nu cred că e nici măcar blegeală sau apatie. E pur și simplu frică. Tot ce s-a întîmplat în ultima perioadă în societatea românească poate fi mult mai ușor interpretat prin filtrul fricii decît prin cel al toleranței, îngăduinței, înțelepciunii.

Pur și simplu sîntem un popor fricos, care a învățat sute de ani la rînd să bage capul la cutie și să înghită orice. Reguli arbitrare. Samavolnicii. Admonestări de boier superior. Dispreț. Abuzuri. Semeții necuvenite. De ce? Simplu. Pentru că ei pot, iar noi nu. Pentru că lor nu le e frică. Iar nouă da. De pe la 1600 încoace, cam ăștia sîntem. La nivelul întregii societăți. Românii de sud, miticii ăia melteni din imaginarul stereotip al ardelenilor, au înghițit în mod perseverent abuzuri și colonialism și lichide de la turci. Mai pe urmă chiar și de la ruși, cînd steaua turcilor începea să apună și să răsară steaua rușilor, cam după 1750 – 1800 încoace.

De partea cealaltă a Carpaților, românii de nord, ardelenii cum ar veni, au înghițit și ei la fel de consecvent același tip de abuzuri și de lichide de la stăpînii lor la fel de imperiali, habsburgii. Sau, mai punctual, nemții. Cum s-au purtat secole la rînd disprețuitorii superiori sași cu meltenii noștri de ciobani români? Cum au vrut. Nu i-au lăsat în cetate. Le-au confiscat averile. I-au omorît cu legea în mînă. I-au asuprit. La fel și imperialii habsburgi, di granda. Ca și ungurii, la fel de di granda. Secole de asuprire și de bătaie de joc? N-aveau cum să nu-și lase amprenta în normativul colectiv, în valorile dominante. În matricea valorică și acțională a acestui popor.

Această supunere, această lipsă de reacție, această lipsă de apetență pentru protest, pentru răzvrătire, au definit viața socială a grupului etnic român de pe la 1600 pînă spre 1900. Cît au stat romanii prin Dacia, să fure aur, să babardească la autohtonii daci și să prelucreze genetic femeile autohtone? Tot cam atîta. Ba chiar mai puțin. De pe la 100 pînă la 271, la retragerea aureliană. Suficient de mult timp încît să forjeze în creuzetul istoriei o limbă nouă, un grup etnic nou.

Păi dacă romanii într-o sută și cincizeci de ani au dat naștere poporului român, de ce să nu ne gîndim că într-o perioadă dublă, în trei sute de ani de slugăreală la alții, n-a fost suficient de mult timp încît să se pună pecetea de fricos asupra minților și vieților noastre? Capul aplecat sabia nu-l taie. Da, da. Cum să nu. Nimeni nu spune și continuarea, nerostită de nimeni, de rușine, însă gîndită de mulți. Sabia nu-l taie, dar uite ce poziție frumoasă să te micționezi pe el. De sus în jos, ca la slugi.

Trei sute de ani de colonialism. Poate chiar patru sute, plus minus. Apoi a venit secolul 19. Încet încet, ne-am scuturat și noi. Cu oareșce ajutor străin, imperial. 1859, prima Unire. 1877, Războiul de Independență. Încă jumătate de secol de mermeleală și s-a făcut și 1918. Un context istoric foarte norocos și am făcut și Marea Unire. Ne-am unit. Ne-am semețit ca grup etnic în sfîrșit cu statul său. Ditamai națiunea.

Dar frica n-am scos-o din oase. Drept urmare, cînd au venit comuniștii, la mai puțin de jumătate de secol după aceea, au găsit un teren foarte fertil de supușenie. Sîntem țara din Europa de Est care s-a predat cel mai ușor năvălirii comuniste. Alții au făcut revoluții, au ieșit cu pieptul în față, ca ungurii la 1956. Ca polonezii ceva mai tîrziu, prin anii 80.

Evident, și unii și alții întărîtați de celălalt Imperiu, de Imperiul cel bun. Hai, răzvrătiți-vă, că venim acuș acuș să vă scăpăm de ruși. N-au venit. I-au păcălit. Dar măcar s-au răzvrătit. Noi nu. La noi maxima rebeliune era să spunem în șoaptă bancuri cu Bulă, sau să ascultăm Europa Liberă în baie, cu robinetul de apă pornit. Mare curaj. Mare îndrăzneală.

Sîntem un popor de fricoși. Asta a ajutat mult atît orînduirea comunistă, să ne țină în frîu fără mare efort. N-a fost nevoie de mare agitație, să reprime mișcări violente, să alerge revoluționari. A fost suficient frîul moale al sperieturii, umbra amenințătoare a Securității care plana deasupra unui popor speriat de bombe. Vai, ce puternică e Securitatea. Vai, nu putem să facem nimic. Vai, ce dictatură. Dictatură pe dracu. Le-a venit ușor să guverneze un popor de găini fricoase.

După 1990, această propensiune a românilor pentru slugărnicie a permis revenirea cu ușurință a Securității înapoi la cîrma națiunii. Un soi de autocolonialism intern. După un hiatus de 10 – 15 ani, cînd și lor le-a fost frică, pînă prin 2000 – 2005, pe urmă au scos capul, au văzut că de fapt nu le face nimic, doar gura e de români.

Au văzut că românii au uitat supărarea la adresa lor. Și s-au semețit din nou, cu ajutorul cozilor de topor Băsescu și Macovei și toți ăilalți din șleahta aceea. Au pus din nou mîna pe țară. Au construit o mascaradă de democrație, o fățărnicie de partide împănate de tot soiul de alte cozi de topor docile, tunse întocmai și la timp.

Fundamentul valoric al societății, frica noastră ontologică, le-a ușurat considerabil revenirea la putere. Problema e că acuma, statul român e și el populat la rîndul său de securiști după chipul și asemănarea sa. Cum e turcul, și pistolul. E populația din ce în ce mai puțin educată și mai melteană și mai primitivă? Iată și reprezentanții statului român, din ce în ce mai mediocri. Că doar din rîndul populației sînt și ei recrutați, nu din altă parte. E populația fricoasă, reticentă în a se semeți, în a-și asuma riscuri și a contracara abuzurile venite din altă parte? Iaca și ditamai instituțiile statului român sînt după chipul și asemănarea acestui popor de găini fricoase.

Să nu facem valuri. Să nu replicăm, că nu-i frumos, nu-i politicos. Să nu-i supărăm cumva pe cei mai puternici decît noi. Vai, să nu ajungem de rușinea satului planetar, precum bagabonții de unguri sau de polonezi sau de sîrbi. Să ne cunoaștem lungul nasului. Să-l lăsăm pe Orban să se plimbe prin România ca Vodă prin lobodă. Că doar e Transilvania lui, nu-i așa? Să nu punem condiții ucrainienilor, cînd discutăm de drepturile românilor din Ucraina. Și canalul Bîstroe, gratis și ecologic. Dacă-i nuntă, nuntă să fie. Să nu ne semețim la Comisia Europeană, că noi sîntem elevi silitori, premianți, nu ca nasoii ăia din fundu’ clasei, care au tupeul să se ia în gură cu doamna dirigintă Ursula von.

Elevi silitori, premianți? Da, da. Cum să nu. Adică niște lași și niște tocilari și niște fricoși. O să fie bine. Această matrice valorică a poporului român, această haină de slugă umilă pe care am îmbrăcat-o în fața stăpînilor noștri, ne vine foarte bine. Ne cade perfect, ca turnată. Și o s-o tot purtăm de-aici încolo, cum duce melcul casa. Pînă o să ne vărsăm cu toții într-alte nații, mai cu tupeu, mai cu îndrăzneală. Și o să devenim cu toții peste secole italieni și spanioli și unguri și ditamai europenii fără de identitate.

Ce ne trebuie nouă Transilvania? Ce ne trebuie nouă Delta Dunării? Ce ne trebuie nouă Insula Șerpilor? Ce ne trebuie nouă autonomie energetică? Ce ne trebuie nouă suveranitate? Ce ne trebuie nouă să fim români? Hai, nu vă mai îmbătați cu apă rece. Nu vă mai păcăliți singuri. Nu sîntem toleranți. Sîntem doar decît fricoși. Și lași. Și slugi. Tremură carnea pe noi ca pe iepuraș cînd vine ursul și-l întreabă „Mă, ție-ți pică părul?” „Da, nene urs, îmi pică părul”. „Ei, și ce dacă…” Știți care e definiția bunătății? E bun cu adevărat acela care poate să facă răul, dar se abține în mod conștient să nu-l facă. E alegerea lui să fie virtuos. Are puterea să decidă.

Altminteri, nu ești nici bun, nici tolerant, ci pur și simplu neputincios. Un lache flaușat. Un fricos. Un laș și o slugă care-și linge rănile ontologice amăgindu-se cît de tolerant și de virtuos este. Luați-l de pe mine, că nu știu ce-i fac. Ce să-i faci, mă? Ce să-i faci? Tu nu vezi că nu ești în stare să faci nimic, băi lache? Așa și cu poporul român. Nu e în stare să turtească nici măcar un gîndăcel de stepă. Nu e în stare nici să-și păzească granițele, nici să-și împuște urșii. Drept urmare își închipuie că e neprihănit, plin de virtuți, ecologist, tolerant, înțelept și cel mai foarte perfect. Pe naiba. Nu e decît neputincios. Impotent. Fleașcă. Lache flaușat de stepă. Cu moț cald deasupra. Hai, că-i bine. O să fie bine. Foarte bine. Mioriță laie, laie bucălaie. Și la vară cald. Și nu uitați. Mai ales să nu uitați concluzia inevitabilă. Românii merită tot ce e mai bun.

Mirel Palada