Furați de modernitatea năvalnică a globalizării și digitalizării, cu șocurile și solicitările lor, oamenii tind să uite cadrele profunde ale vieții lor. Se asumă doar la ocazii că fiecare are un trup și o minte care-l leagă de comunități ce duc în urmă, în adâncimea istoriei. Cultura tradițională este prima trecută în muzeu. Iar la noi, dincolo de impresia stăruirii în rural, estomparea acesteia este mai pronunțată ca urmare a două carențe.

Reconstituirile precise ale culturii tradiționale, prin cercetări de teren, sunt rare. Se face prea puțină investigație factuală. Până și în istorie, o investigație pe baze arhivistice complete, cum a întreprins la un moment dat David Pordan pe cazul țărănimii ardelene, abia dacă mai are continuatori. La drept vorbind, o istorie scrisă prin exploatarea documentelor de arhivă a celor o sută de ani ai României nu a apărut nici la Centenar. S-a publicat ceva, dar în alte țări. În plus, atunci când se dă atenție culturii tradiționale, se amestecă analize cu genuflexiuni în fața unuia sau altuia, încât reconstituirile devin tacit un fel de propagandă.

Desigur, chestiunea majoră este joncțiunea modernității târzii cu tradiția. Ea s-a făcut, trebuie spus, doar în anumite locuri din lume. Horia Bernea avea dreptate să spună că „dacă omul actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el”. Da, dar sărac într-un fel! Pe deasupra, doar din constatarea acestei sărăcii nu iese mare lucru. Este nevoie azi de învățare din ambele direcții: partizanii culturii tradiționale se cuvine să ia în seamă avantajele sigure ale modernității, după cum modernizatorii ar câștiga dacă ar recunoaște în cultura tradițională un ansamblu de trăirii ale lumii care mai are multe de spus. Nu sunt soluții nici exaltarea tradiției, dar nici modernismul dezrădăcinat.

Este demult clar că limbajele culturii tradiționale sunt semantic mai bogate. Bunăoară, filosofii majore, ca cea a lui Heidegger, sau, la noi, Constantin Noica, au argumentat convingător că „ființa” sau „firea” aduc ceva în plus față de modernizata „existență”. Este doar un exemplu. Nu este alternativă realistă la integrarea tradiției în modernitate, după cum este semn de ignoranță trimiterea culturii ei în muzeu. De acest fapt și-au dat seama tot filosofi de anvergură, care au formulat cadre conceptuale pentru a integra cultura tradițională printre culturile vii. Prin Wittgenstein, cu teoria „jocurilor de limbaj” și cu reflecțiile sale asupra culturilor vechi, sau teoriile „reproducerii culturale a vieții”, de pildă, nu mai suntem la început. Pe urmele lor au venit apoi mulți. În definitiv, viața nu cere separări între știință, tehnologie, comunități, cultură, vederi asupra lumii, ci șansa de a alege o formă în funcție de ceea ce vrei să trăiești. Nici modernismul și nici antimodernismul nu sunt răspunsuri suficiente la întrebările vieții.

De altfel, ne aflăm în plină schimbare a lumii. Dincoace de „globalizare” (detaliat în A. Marga, După globalizare, Meteor Press, București, 2018), s-au deschis noi perspective. Azi este foarte clar că sistemul de drept al erei globalizării stă pe generalizarea unor experiențe naționale, că nu este posibilă democrația fără cadrul național, că asistența socială nu este tangibilă în afara statului național, că dezvoltarea unei țări nu este posibilă fără stat național competent și responsabil. Joncțiunea modernității târzii cu tradiția are astfel perspective mai promițătoare. În acest peisaj, se ridică argumentarea unui tânăr etnograf, Menuț Maximinian, cu un efort absolut lăudabil pe trei planuri: a da seama de noi și noi date ale culturii tradiționale spirituale; a valorifica cercetări existente într-un efort de reconstituire dusă departe a situației etnografice din România; a reafirma importanța culturii tradiționale în conștiința modernității actuale. Realizările sale sunt certe. Nefiind etnograf de profesie, nu stărui asupra primelor două planuri. Mă opresc doar la semnificarea culturii tradiționale.

Nu avem un concept riguros al culturii tradiționale. Ea se suprapune, în mare, în Europa, cu cultura lucrătorilor legați de muncile câmpului, de tehnici ale manualității, cu urbanitate incipientă, o cultură sub semnul creștinismului timpului. Probabil că luând în seamă cultura tradițională spirituală, dar și datele materiale, ale tehnicilor, ale instituțiilor, ca și ale locuirii și ale comunicării, se va obține o imagine mai precisă a însuși solului de emergență a modernității.
Este de salutat, în orice caz, proiectul de înregistrare a culturii tradiționale spirituale dintr-un județ relevant încă pentru forța tradiției. Etnologi temeinic profesionalizați și cultivați, Vasile V. Filip și Menuț Maximinian, au întreprins, prin Cultura tradițională imaterială românească din Bistrița-Năsăud, o cercetare bine structurată pe trei paliere: obiceiurile ciclului individual și familial – nașterea, nunta, înmormântarea, sau „riturile de trecere”, cum li se spune în limbaj deja internațional; obiceiurile ciclului social și calendaristic, legate de anotimpuri; literatura populară – poezie, proză, paremiologie, adică ceea ce ține de folclor sau „cultura imaterială”.

Buni cunoscători ai antecesorilor, al căror șir pentru bistrițeni începe cu o carte a lui Vasile Popp (Obiceiurile de înmormântare la românii ardeleni, Viena, 1817), Vasile V. Filip și Menuț Maximinian pun în aplicare o metodologie avansată. Ei operează cu informații obținute direct, dar și sprijinite de filmări și înregistrări audio, și se raportează continuu la cercetări anterioare. Pentru o salutară ridicare dincolo de descrieri și înregistrări de fapte, ei au luat ca bază îndrumarul „cunoașterii totale” (Obiceiuri tradiționale românești, Univers, București, 1999), al lui Mihai Pop, veneratul cercetător al culturii românești. Acest îndrumar cuprinde descrierea faptelor, sistematizarea concretizărilor variate, analiza structurală, stabilirea modelelor categoriale, compararea lor. Vasile V. Filip și Menuț Maximinian înaintează pe această direcție. Ei își propun să urce spre captarea, de pildă, în cazul obiceiurilor, a „resorturilor mentale, manifestate ca univers cultural, care motivează interior faptele și captarea dinamicii morfo-funcționale a acestora” (p.15). Omul este luat nu numai ca trup, „ci și ca <suflet>, ființă care participă într-un fel anume la Ființă, la eternitate”(p.19).Cunoașterea prestațiilor sale are a culmina cu identificarea sensului. Studiu remarcabil în intenții și în realizare, primul volum rezultat din cercetare, Riturile de trecere (Eikon, Cluj-Napoca, 2012), este dus până la interpretări demne de atenție. Cu empatie, se susține că „satul vechi românesc se prezintă ca un univers pe deplin închegat, ca o unitate arhaică în care toate subansamblurile se sincronizează perfect spre a face posibilă desfășurarea normală și normată a vieții sociale” (p.462). Este o interpretare, desigur, cu opțiunile ei.

Mai departe, se trage concluzia că „omul culturii tradiționale românești nu-și pune problema confruntării, prin moarte, cu <nimicul> heideggerian, pe care e incapabil să și-l reprezinte, căci unitatea onticului (cu cele două ipostaze ale sale, viața și moartea), precum și consecința acesteia, existența postumă, sunt ceva de la sine înțeles. De aceea reflecția sa se îndreaptă doar spre aspecte punctuale, precum despărțirea de trupul fizic, drumul postum și instalarea în lumea de dincolo” (p.465). Nimic de obiectat! Numai că evitarea confruntării cu „neantul” are consecințe în organizările vieții, pe care poate că nu cercetarea etnologică are a le identifica, dar o cercetare istorică dusă până la capăt nu le va putea evita. Al doilea volum al lucrării menționate este Sărbătorile ciclului social și calendaristic sau Munci și zile în ținutul Bistriței-Năsăudului (Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015). Aici se examinează chestiunea cheie a relației dintre om și timp, plecând de la sărbători. Teza analizei sună ferm: „omul culturii tradiționale a trăit mereu într-un orizont temporal colorat, armonios, asumat ca fapt sufletesc” (p.12). Cum spunea Ernest Bernea, avem de a face cu o penetrare a trăirii timpului de către magic și religios. În cultura tradițională, „timpul este indestructibil legat de lucru: el este timpul acelui lucru” (p.13). Mai explicit, „omul culturii tradiționale a trăit mereu într-un orizont temporal colorat, armonios, asumat ca fapt sufletesc, contrazicând concepția kantiană a unui timp matematic, uniform, static și obiectiv, și anticipând oarecum concepția bergsoniană modernă care face distincția dintre timpul fizico-matematic și cel psihologic, dintre timpul cantitativ și cel calitativ” (p.547).

Nu pun la îndoială faptul că pot fi date etnografice ce susțin interpretarea. Cei doi autori o știu. Dar vorbirea despre contrazicerea lui Kant poate fi chestionată. Desigur că aritmetica și fizica timpului condiționează optica lui Kant, dar timpul matematic nu este ultimul cuvânt la Kant. De altfel, descrierea trăirii timpului în cultura tradițională poate fi completă fără contrazicerea acestuia. În volumul Sărbătorile ciclului social și calendaristic sau Munci și zile în ținutul Bistriței-Năsăudului citim că „monstrul timpului nostru se cheamă globalizare” (p.18). Din universul stăpânit de acesta (care este, de fapt, ideologia globalismului!) se cuvine ieșit. O premisă ne stă la îndemână. „Dacă omul culturii este (în interpretarea blagiană, cel puțin) ființă creatoare de sens, omul culturii tradiționale este prin excelență așa ceva: o ființă trăitoare în orizontul sensului, un adevărat Centru pulsatoriu al acestui orizont, iradiind sens înspre toate zările” (p.24). De aici se poate pleca, iar o analogie poate fi încurajatoare. „Cultura noastră tradițională (atât cea arhaică, precreștină, cât și prelungirea ei creștin-ortodoxă) este acum pentru noi ceea ce a fost (cel puțin din perspectiva lui H. Sienkiewicz), pentru polonezii secolului al XVII-lea, mănăstirea Jasna Gora: o ultimă redută, încă neînghițită de Potop. Ei au renăscut. Noi?…”(p.18). Renașterea prin reasumare de sine este astfel mesajul.

Menuț Maximinian a surprins din nou cu cartea Frontiere etnologice (Charmides, Bistrița, 2021). Etnografa Otilia Hedeșan remarcă faptul că „volumul a adus împreună texte foarte diferite ca structură și, mai ales ca tematică, extrem de eterogene ca relevanță, dar care reușesc să construiască împreună chiar ceea ce exprimă titlul, adică <frontierele etnologiei>” (p.10). Este un volum, aș adăuga, pe o arie largă. De la precursori – începând cu Vasile Alecsandri, lecturi – recenzii de cărți și evenimente pe temă, reconstituiri etnografice – jocuri, tradiții, aspecte literare rurale – Coșbuc, trecând prin atitudini – diferite apeluri de fapt la cultivarea culturii tradiționale, la gastronomie, meșteri meseriași, rapsozi, bunicii noștri, pictura naivă, cultura din diasporă. Aria însăși dă seama de arcul preocupărilor autorului. De fiecare dată, în materia datelor etnografice, el extrage, lăudabil, o semnificație generală. Pe calea intervențiilor ocazionale Menuț Maximinian exprimă o viziune despre cultura tradițională.

Dincoace de reconstituirile istorice (mai ales a importanței culegerii de poezie populară a lui Vasile Alexandri, Poezii populare ale românilor, 1866) și reconstituirile etnografice, ne interesază mesajul: Ce facem cu cultura tradițională? Metafora buchetului de flori de plastic pe mormântul proaspăt este, întradevăr, de rară expresivitate! Peste impresia pe care o poate stârni, că generozitatea îl face să vadă la numeroși menționați în volum valoarea prin funcție, nu invers (cum ar cere Virgil Bărbat), Menuț Maximinian este un autor care se ridică la convingeri proprii, pe care le exprimă cu franchețe: „Atâta timp cât nu ne vom promova scrierile plămădite din sufletul străbunilor noștri, cât nu vom face precum alte popoare o deviză din conservarea arhaismelor și regionalismelor, cât nu vom merge pe deviza că folclorul literar reprezintă bazele scrisului de azi, nu vom reuși să arătăm că, încă de la început, am avut o bază a culturii solidă în spațiul european” (p.17). Putem discuta dacă cultura tradițională mai este o bază suficientă pentru a aparține cultural Europei actuale. În mod sigur ea nu are cum lipsi! Viziunea lui Menuț Maximinian asupra istoriei contemporane are, neîndoielnic, virtuți. „Constructorul societății moderne nu are în viziune păstrarea miturilor și riturilor din vatra străbună, procesul de globalizare, bunăstarea societății europene știrbind din frumusețea unei lumi în care fiecare membru credea cu adevărat” (p.59). Dar evaluarea nu este, totuși, întreagă. Bunăstarea nu a știrbit peste tot tradiția. La noi, foarte probabil!

Incontestabil cunoscător al variantelor, după ce își fixează reper de bază la Vasile Alecsandri în ale cărui culegeri de folclor găsește „nestemate care ni s-au dăruit și care vor rămâne ca un tezaur al limbii și trăirilor poporului nostru” (p.23), Menuț Maximinian procedează la un amplu excurs etnografic. Despre pastoralele lui Bartolomeu Anania el măturisește: „am învățat de la mitropolit că avem o ladă de zestre așa de bogată, doar trebuie s-o deschidem cu respect ca un testament al identității noastre peste timp!”(p.30). Menuț Maximinian este, cu siguranță, unul dintre cei care a deschis lada. Numai că apar imediat întrebări. Câți știu astăzi de ladă? Câți o deschid? O întrebare mai largă se pune în cultura română: unde sunt monografiile de idei, teme și de autori? Generația mea a știut ce este în spatele numelui Macedonski după ce a citit monografia lui Adrian Marino. Sau în spatele numelui lui Mendessohn, după ce Dominique Bourel a dat monografia celebră. Care sunt monografiile solide la noi? Pe bună dreptate, Menuț Maximinian pledează pentru reasumarea identității. El repetă teza sa că „a avea cultură este identic cu a fi educat, a-ți cunoaște rădăcinile, identitatea” (p.244). Da, cultura stă pe asumarea identității, chiar dacă nu se reduce la aceasta. Mai este nevoie de convertirea identității în inițiative, în elaborări, în realizări durabile.

Cu bună o privire de etnograf-sociolog, Menuț Maximilian a captat condiția de intelectual hibrid al zilelor noastre în România. „Singurii care vor să epateze sunt cei care nu se regăsesc nici în țăranul adevărat, nici în intelectual, un fel de hibrid care nu-și găsește locul și care vor să braveze. Aceștia nu cunosc nici cultura străbunilor, stabilită prin formele rituale și continuu îmbogățită prin împărtășire, deschisă spre cuminecare, nu cunosc nici cultura occidentală, fiind undeva rătăciți între granițele acestora” (p.60). Nimeni nu poate contesta! Nu vedem inși care se bat cu pumnul în piept că reprezintă viitorul când ei fac greșeli de gramatică? Care cred că sunt noul în societate, când nu stăpânesc vreo profesie? În cartea Frontierele etnologiei, sunt multe luări de poziție în chestiuni ale situației actuale a culturii tradiționale, ce dau de gândit. Iată câteva. Menuț Maximinianreamintește oportun ceea ce i-a spus Franz Liszt lui Barbu Lăutaru în 1847, la Iași: „Dumnezeu te-a făcut mai mare decât mine”. Semn că ceea ce făcea un lăutar avea calitate și merita interesul muzical. Menuț Maximinian observă că „azi, când muzicile se amestecă, frumusețea ritmurilor lăutărești este amenințată de invaziile de prost gust” (p.31). Nu poți să nu-i dai dreptate. El apără continuu valorificarea portului popular în concurența cu moda industrializată. „Astăzi, opincile sunt purtate mai puțin de țărani și mai mult de artiștii pe care-i admirăm pe scenele țării. La fel se va întâmpla și cu portul. Trebuie să spunem da pentru portul nostru, cusut cu migală de femeile pricepute din satele noastre și nu pentru kitsch-urile din marile magazine” (p.75). Această argumentare este astăzi în urcare.

Menuț Maximinian ține să încheie periplul său etnologic cu un apel adresat noilor generații: „Mai bine să promovăm în spectacole toate structurile cântecului din viața satului, de la leagăn la mormânt, decât să se aștearnă praful pe ele. Vine vremea în care copiii noștri vor crește fără povești și cântece de leagăn. Atunci ne vom pierde ca nație” (p.231). Este un apel grav, dar oportun. Din nefericire, pierderea ca națiune vine deja pe multe canale – de pildă, vasta emigrare, devalizarea resurselor, decidenți incapabili, lideri mediocri – dar apelul este justificat. Se vorbește de nevoile Bistriței-Năsăudului. Într-un interviu din volumul Frontierele etnologiei, un responsabil local declară: „Bistrița ar merita din plin un muzeu etnografic, un muzeu al satului, care să fie amenajat pe zone și care să prezinte toate bogățiile” (p.216). De acord. Dar de ce nu ceva mai mult? În 1997 am creat acolo Colegiul Universitar, ce vine până azi. Era timpul ca acesta să evolueze spre facultăți. Premise materiale și umane sunt întrunite, dar trebuie organizate cu cap. Nici Bistrița-Năsăud, altfel cu tradiție intelectuală, nu va căpăta profil doar din turism și agricultură ecologică, cum se speră, căci, între timp, acestea le vor avea mulți. Cine nu duce la capăt lucrurile, rămâne în margine. Menuț Maximinian este un cercetător și un argumentator informat și inteligent pentru ideea că ceea ce numim cultură tradițională este împinsă azi în muzeu, dar am pierde dacă lăsăm să fie zăvorâtă acolo. Ea poate induce moduri de comportament motivate de bună cuviință și simț comunitar, de o frumusețe lăuntrică ce se alimentează din memoria ordinii primordiale. Menuț Maximinian merită nu doar citit, ci și păstrat în minte pentru pledoaria sa pe o temă deloc închisă.

Andrei Marga