Nu s-a declarat război în Ucraina, dar indiciile – bombardamente, distrugeri materiale, pierderi de vieți, mobilizări – atestă un conflict armat grav. Intențiile mărturisite ne spun că avem de a face cu o operațiune militară în scopul eliminării celor ce-l resuscitează pe Stepan Bandera, care, după toate datele, proliferaseră, și pentru oprirea intrării Ucrainei în NATO, percepută ca pericol pentru securitatea Rusiei. De regulă, însă, și scopurile evoluează.

Cum s-a ajuns la incursiune, aflăm din SUA, unde are loc dezbaterea ce dă tonul discuției din lume. Ea opune astăzi curentul „realismului politic” – care invocă înțelegerile supraputerilor de la începutul anilor nouăzeci, și cel al „liberalismului politic” – care invocă încălcări ale dreptului internațional.

Fapt este că, în materie de drept internațional, contează Memorandumul de la Budapesta (1994), prin care Ucraina predă armele nuclearo-sovietice de pe teritoriu ei, recunoscându-i-se independența. Au existat, desigur, înțelegeri Gorbaciov-Bush-Kohl, prin care securitatea europeană și evoluția NATO au fost, într-un fel, legate. Dar puciul de la Moscova și plecarea lui Gorbaciov au schimbat lucrurile.

Stenograme, participanți la discuții și succesorul președintelui american au confirmat înțelegerile. Ele au stat la baza politicii germane, cu cancelarii Kohl, Schröder și Merkel și la baza altor luări de poziție. De ele țin cont voci din Franța și din alte țări, care propun să se ia în seamă opticile tuturor părților.

Explicația conflictului are componente ce țin de istorie. Nu le inventariem aici. Dar nu ar fi matur să nu aruncăm o privire și asupra decidenților.

Sub acest aspect, este lucid să observăm, între altele, fenomenul „imposturii ajunse”, care, din păcate, se repetă. Mai ales în Est, inși fără valoare sunt împinși din umbră la decizii și fac apoi orice pentru perpetuare, fie și sacrificându-și țara. Sub ei, mai totul se prăbușește în țara respectivă, dar se bat în piept, vezi Doamne, că sunt proeuropeni. Nefiind în stare să proiecteze democratizări și dezvoltări în țara lor, aceștia iau în brațe teme externe, în care controlul public este mai vag.

Mediocri și fără suport în realizări, acești inși persecută partide ale opoziției, lovesc în cei de altă opinie și instaurează dictaturi ridicole, din care Charlie Chaplin ar avea de învățat. Instrumentând serviciile secrete și alte instituții de forță, ei vând orice. „Mă sprijini, îți facilitez!” – cleptocrația este sport politic. Fără aprobare, își aruncă țările în conflict.

Ne mirăm și azi că un ziarist obscur ca Mussolini sau un caporal ca Hitler au putut duce țări la prăbușire și lumea la tragedii. Mediocrii ajunși azi la decizii desfigurează și ei statele și le duc la eșuare. Desigur, ziaristul Mussolini a introdus filosofia pragmatismului în Italia, iar dexteritatea frazării nu-i lipsea. Caporalul Hitler studiase ceva artă, iar oratoria l-a propulsat. Dar nu cumva Europa de azi îngăduie din nou ascensiuni dăunătoare, în primul rând sieși și proiectelor ei? Nu cumva ceea ce inspirați juriști au numit „președinție africană” (în care vârful instrumentează orice în scopul său meschin!) nu mai este o caracterizare suficientă? Când îi vezi pe acești „șefi de stat”, cum își zic sfidând Constituția, că nu pot ieși din cititul păginuțelor lemnoase scrise de alții fără a debita năzbâtii, nu poți ocoli întrebarea.

Se spune bine într-o carte, autorizată de armata americană, că responsabilii occidentali ar trebui să fie prudenți când susțin decidenți în alte țări (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London 2015). Altfel, sunt sprijiniți indivizi corupți, care le spun ceea ce vor să audă, dar care fac rău populațiilor și compromit democrația. După standarde occidentale, respectivii nu au de a face cu așa ceva.

Pe lângă fenomenul „imposturii ajunse” mai este un altul – „identificarea falsă”. Fenomenul constă în aceea că insul se dă ceea ce nu este nici capabil, nici pregătit și nici interesat. În definitiv, libertățile și drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului, democrația, statul de drept democratic sunt fundamentele vieții demne de a fi trăită. Dar de aici nu rezultă că oricine se revendică din ele o face justificat. Nu orice individ care se revendică din aceste valori trebuie luat pe cuvânt. O declarație prodemocrație nu-l face altceva decât este.

Desigur, ascensiunea noilor impostori nu este întreaga explicație a conflictului. Situația internațională este sub controlul supraputerilor – mai exact, al geometriei variabile a relațiilor lor. Tabloul nu s-a schimbat în ultimii ani (vezi A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). SUA, China, UE rămân supraputerile economice, SUA și China supraputerile politice, SUA, Rusia, China supraputerile militare, SUA, China și Europa, supraputerile culturale. Dar Germania urcă la statutul de supraputere ca urmare a anvergurii științifico-tehnologice, a solidității democrației ei și, desigur, a bugetului militar, cel mai mare din Europa.

Poziția supraputerilor față de ordinea mondială existentă este aceeași. SUA cer recunoașterea acesteia conform tratatelor semnate. China declară că nu a participat la crearea acestei ordini, dar o respectă și vrea o ordine întemeiată pe recunoașterea demnității națiunilor. Rusia vrea schimbări în ordinea actuală și acorduri cu SUA. Așa stând lucrurile, se pot produce și se produc tensiuni.

Ce poate interveni în viitorul apropiat? În cabinete se discută intenții cu implicații vaste.

Unii vor afectarea Rusiei, creând deocamdată, sub conducere britanică, o Piață comună cu Ucraina, Polonia și alte țări. Puterile europene clasice vor prezență la Marea Neagră și Marea Caspică. Desigur, pot fi acorduri, dar subestimarea Rusiei este periculoasă, cum au spus-o în primul rând voci americane. Rusia nu acceptă să devină obiect al tranzacțiilor.

Unii calculează slăbirea Rusiei spre a afecta China. Este însă un joc cu forțe uriașe, de care nimeni din afara acestora nu dispune și care poate fi lesne un bumerang. În orice caz, China nu rămâne detașată în chestiunea militarizării Ucrainei. În fapt, și securitatea ei a început să fie în joc.

Sunt și calcule aparent secundare, care devin tot mai importante. De pildă, Germania nu are cum să nu ia inițiativa. În fond, ea decontează deocamdată sancțiunile economice aplicate Rusiei și altor țări. Iar odată cu extinderea NATO spre Nord și Est, nu va fi doar apărată (față de cine?), ci și încercuită. Franța nu poate sta nici ea indiferentă, căci o afectare a Rusiei sau a Chinei o face internațional nesigură. Iar Turcia își caută calea ei. În orice caz, supraputerile emergente nu pot să nu-și facă calculele.

Rusia a anunțat că-și duce la capăt incursiunea militară din Ucraina, chiar dacă va dura ani. Diferite țări – Polonia, SUA, Marea Britanie – furnizează anumite arme. Nu se întrevede încă o oprire a spiralei. Ucrainienii ar trebui să observe că își distrug țara, dar acest argument nu are trecere la șefii lor de azi. Nu are trecere nici argumentul că încă nu au plătit multele zeci de miliarde ca despăgubiri pentru crimele din Al Doilea Război Mondial și că armamentele primite vor trebui plătite.

Ne îndreptăm spre un nou război? Dacă extrapolăm cursul actual, răspunsul este, din nefericire, afirmativ. Iar un război cu mulți actori nu va fi ca celelalte războaie postbelice. El poate fi nuclear.

Lucrurile se complică și în altă parte a lumii. Pe de o parte, cum am mai spus, China nu va sta neutră, căci, în definitiv, rachetele care ar putea fi amplasate în Ucraina se apropie de teritoriul chinez. Pe de altă parte, Congresul american a proclamat Marea Chinei de Sud zonă de „national interest”, iar Parlamentul Chinei a declarat aceeași zonă una de „core interest”. Acordul Nixon-Mao Zedong- Zhu Enlai (1972), care recunoștea „o singură Chină”, pare acum în paranteză. Actualul președinte american a anunțat sprijin militar pentru Taiwan. Autoritățile chineze au precizat că nu vor tolera amplificarea prezenței militare străine pe insulă. Cunoscătorii vorbesc deja de război.

Conflictul din Ucraina, spuneam într-o emisiune la TVR, se poate încheia în cinci minute cu un acord al liderilor celor mai mari puteri. Există un control al lumii din partea lor și ei pot schimba situația. Dacă, însă, nu se oprește înarmarea Ucrainei și supraputerile nu intră în discuții pentru un nou aranjament strategic, va fi criză acută. Să sperăm în mintea din ultimul minut!

Previziunile nu au încă precizia dorită. Dar, pe cât se poate anticipa, sunt în față încheieri diferite ale conflictului actual.

Poate fi război durabil. Dar la ce bun? Pentru ce? Un astfel de război va duce la scindarea lumii, fie și formală, între „euroamericanism” și „euroasiatism”. Se pregătesc deja valute fiduciare noi, declarații internaționale privind democrația și politica de urmat, competiții, sisteme de evaluare etc. Cine decontează, însă, scindarea? Nu trebuie subestimate experiența istorică a suferinței, patriotismul popoarelor din Răsărit și, desigur, acumulările lor.

George Soros cere război care să termine Rusia. Nu se înțelege că un război ar fi nimicitor pentru toți și nu are de a face cu democrația. De altfel, multe fapte fac, din această cerere, o aberație. Nimeni nu poate controla întreaga lume, asupra căreia nici nu există acum vreo teorie satisfăcătoare. Extinderea democrației în lume este de salutat, dar, așa cum se procedează, democrația este prima ruinată. Nimeni nu rezolvă probleme de acasă prin război. Nu există soluție fără politică.

Or, ignorarea faptelor, inflația propagandistică, rusofobia, antiasiatismul, sancțiunile, jalnicul oportunism al mediocrilor nu sunt politică. De fapt, tocmai decăderea de azi a politicii împiedică soluțiile. La urma urmelor, în locul rătăcirilor actuale, de ce nu s-ar lucra la a dezvolta democrații vibrante? Cui folosește desfigurarea democrației? De ce nu se preferă triumful valorilor civice?

O încheiere a conflictului ar fi ca ambele, Rusia și Ucraina, care pretind victorii, să consacre în acte situația în care s-a ajuns: Rusia ocupă partea de Răsărit, în care se află deja, cu populație este rusofonă, iar Ucraina nu pierde mai mult. Această încheiere ar stopa conflictul, dar ar fi o încheiere provizorie, care rămâne explozivă.

O încheiere durabilă ar fi reluarea înțelegerilor strategice de la începutul anilor nouăzeci. Stefen Walt, cu autoritatea profesională a titularului școlii de la Harvard, a spus-o cel mai simplu: „Ucraina ar trebui să ia inițiativa și să anunțe că intenționează să opereze ca o țară neutră ce nu va deveni membru al niciunei alianțe militare” („Foreign Policy”, January, 2022).

Ar mai fi, după părerea mea, două laturi de clarificat, deloc simple, dar inevitabile.

Se vorbește de dreptul internațional, dar se iau în seamă doar ultimele acorduri. Nu ignor importanța actelor semnate, dar dreptul internațional stă azi pe o înțelegere a suveranității ce include securitatea celuilalt. Toate documentele internaționale de după 1975 o includ. Nu este permisă violarea frontierei celuilalt stat, dar nici acumularea de arme și laboratoare biologice, și nici mobilizarea neobanderistă, inclusiv a mercenarilor prin silozuri antiatomice. O democrație demnă le exclude.

Subiect extrem de delicat, căci de la el au pornit războaie, situația teritoriilor a devenit acută după ce Ucraina aspiră la recunoașteri cărora nu le face față – politica ei față de alte etnii fiind prima probă categorică. Spus fără ocolișuri, cu probele oferite de istorici, Ucraina a inclus teritorii în mod accidental. În anii douăzeci, a fost vorba de efectul mobilizării ideologice de către Lenin a unor populații împotriva autoritarismului țarist, apoi de lupte în Biroul Politic al PCUS pentru succesiunea lui Stalin și, în cele din urmă, de aranjamentele unui Boris Jeltzin epuizat.

Care sunt, așadar, frontierele Ucrainei? Este o întrebare legitimă. Ucraina ca stat a inclus teritorii străine și o largă populație neucrainiană – ruși, polonezi, români, maghiari, evrei – chiar mai largă la un moment dat decât propria populație. Așa stând lucrurile, dacă se vrea pace durabilă în regiune, frontierele postconflict nu mai pot cele de dinainte. O declară deja și cei mai buni cunoscători și au dreptate.

Ceea ce este firesc să ne preocupe este Europa, care plătește costurile conflictului din Ucraina. Este nevoie aici de soluții vizionare de politică internațională, nu de reluarea politicii anilor treizeci pe Ucraina. Este nevoie de încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, nu de prelungirea lui.

Din păcate, autoritatea morală a Uniunii Europene se irosește acum, căci, în loc să dea soluții, Comisia s-a agățat de cineva care nu are încă de a face cu democrația. Extinderea cu orice preț, în dauna integrării, nu o este soluție, cum deja Helmut Schmidt și mulți alții au avertizat. Democratizarea din afară, o spun azi cele mai bune analize germane, nu reușește – în Ucraina de azi, cu atât mai puțin.

Comisia Europeană privează acum Uniunea de cooperarea cu Rusia, cu bogățiile ei naturale enorme, cu creativitatea ei științifico-tehnică și cu contribuția ei incontestabilă la tezaurul cultural al umanității. De fiecare vor profita alte țări. Săracii Europei, dar și fiecare european vor plăti mai mult, zi de zi, pentru aproape orice, din cauza deciziilor eronate de la Bruxelles. Mai este de spus că slăbirea de azi a Europei nu avantajează nicio putere actuală, oricare ar fi aceasta.

Pe nesimțite, marea miză a vieții europene a devenit, surprinzător și stupid, înarmarea. Cu Delors și Prodi Uniunea Europeană reușise să fie cu totul altceva. Căutarea obstinată de arme este o eroare. S-a semnalat oficial, până la urmă, că armele care se trimit spre Ucraina devin periculoase în Europa ca urmare a comercializării lor. Din păcate, anii ce vin se vor umple cu temeri și din acest motiv.

Ceea ce trebuie să ne preocupe și mai mult este situația României. Am mai spus-o – România nu are ce căuta în conflictul din Ucraina. Deșteaptă și înțeleaptă este rămânerea la o cât mai mare distanță. O politică externă inteligentă, cu decidenți competenți și inovativi, ar putea să ducă, însă, în contextul actual, la recuperarea Bucovinei de Nord. Este acum o ocazie istorică. Rezervații majori s-au redus, iar ceilalți ar putea fi convinși. Istoria nu va repeta curând această ocazie.

E timpul ca România să-și rezolve problemele, încât să nu ajungă să se plângă că trenul a plecat deja din gară. Este ceea ce sugera Liviu Rebreanu. Celebrul romancier nu s-a înșelat asupra dezorientării din epoca sa, a distins între ideologie și optica geopolitică și a stigmatizat precaritatea celor care decid. „Nu s-a văzut nicăiri și de când lumea atâta lașitate, lingușire, Kriecherei, lipsă de caracter. E o emulație fără seamăn în lipsa de demnitate” (ediția Minerva, vol.17, p.296). Pe lângă incompetența decidenților, Liviu Rebreanu a socotit vinovată de neajunsuri degradarea morală ce începe de sus. „Cinstea, ca o conștiință proprie, nu contează. Cinismul scuză tot…. Numai proștii suferă. Sărăcia e o rușine. Dacă te îmbogățești prin furt devii boier, ți se deschid toate ușile” (p.404). Din păcate, evaluările lui Liviu Rebreanu se potrivesc situației de azi. Nu ar fi vremea unei deșteptări?

Andrei Marga