(Preluare Inpolitics):

Face valuri mari o dezvăluire aruncată zilele astea în presă privind așa-zise puteri discreționare pe care intenționează să și le aroge SRI printr-un proiect de lege despre care nu aflăm cine l-a elaborat, cînd și cum. Multă lume indignată, pe bună dreptate. Deși indignarea cam prea rapidă a unora bate la ochi. Tot pe bună dreptate. Și asta pentru că, în opinia noastră, asistăm, iar și iar, la o strategie veche de vreo două decenii care ar trebui să poarte numele ”Cum să schimbăm totul, dar să nu modificăm nimic” în materie de legi ale serviciilor. De fapt, scenariul de acum e identic cu unele mai vechi, iar scopul rămîne același: legile siguranței să rămînă neatinse, pentru că forma lor sumară și neadecvată timpurilor permite, de fapt, enorm de mult slujbașilor sistemului.

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, la finalul şedinţei CSAT, că pachetul legislativ privind securitatea naţională cuprinde şase proiecte, respectiv: legea apărării naţionale, legea privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, legea sistemului naţional de management al crizelor, noile legi ale SIE şi SRI şi legea statutului ofiţerilor de informaţii.

Siteul G4media susține că ziariștii săi au consultat un proiect de modificare a legii SRI care atribuie oamenilor serviciului privilegii de neînchipuit: procurorii ar putea intra în sediile SRI doar cu aprobarea președintelui CSAT, care este șeful statului, și cu informarea prealabilă a directorului Serviciului; ofițerii SRI vor putea fi audiați, percheziționați sau reținuți pentru fapte săvârșite în exercitarea atribuțiilor de serviciu numai de procurori anume desemnați; persoanele fizice și juridice, precum și autoritățile și instituțiile publice ar putea fi obligate să acorde sprijin SRI la cerere pentru derularea operațiunilor sale; directorul SRI nu ar mai putea fi demis de parlament, ci doar de președinte; sereiștii ar avea dreptul să solicite persoanelor fizice și juridice date, indiferent de forma de stocare a acestora, informații și, după caz, obiecte.

Indignare maximă în presă și în societatea civilă. 13 ONG-uri deja au dat un comunicat de protest și vor urma și altele.

În general, asemenea vești e cît se poate de benefic să fie sancționate de societate. Somnul rațiunii/națiunii naște monștri.

În cazul de față, personal, aș alege mai degrabă un hohot de rîs în fața unei strategii deja fumate de blocare a schimbărilor la legile siguranței.

Pentru că de asta a fost lansat pe piață așa-zisul proiect de lege a SRI: ca să blocheze pe mai departe orice modificare.

Un proiect cu niște prevederi comice, de-a dreptul. Să nu mai poată fi demis șeful SRI de parlament? Păi niciun șef de serviciu nu a fost demis vreodată, de parlament ori de către președinte. Întotdeauna s-a recurs la demisie. Sedii SRI verificate de procurori doar cu acord de sus? Dar cînd ați auzit de vreo anchetă a parchetelor în sediile SRI? Dreptul SRI de a-și înființa diverse structuri? Dar pînă acum ce i-a oprit? Nu are sens să mai continuăm…
Dar nici nu e ceva nou sub soare. Toate s-au mai propus și în trecut.

Deci, să o luăm metodic.

România are o problemă de vreo două decenii.
Niciun serviciu secret nu vrea să audă de modernizarea legislației învechite, pentru că golurile ei ajută teribil la nesancționarea abuzurilor. Modernizarea legilor ar putea chiar elimina unele servicii precum STS și SPP, ba chiar ar putea fuziona SRI cu SIE.
În consecință, politicienii bine racordați la sistem ar putea pur și simplu să facă un mucles perpetuu pe subiect.

Doar că intervine un element sîcîitor: forurile de la Bruxelles cer de mulți ani modificări la legile siguranței, după ce un român, Aurel Rotaru, care s-a plîns de persecuția SRI, a obținut în 2000 o condamnare răsunătoare la CEDO a Guvernului României. Cauza Rotaru a impus, finalmente, Comitetului european de Miniştri adoptarea, în iulie 2005, a unei rezoluţii prin care au fost sancționate întârzierile pe care România le avea în modificarea cadrului legilor siguranţei naţionale.

Din acest motiv, atît Băsescu și alianța DA, cît și PSD au fost obligați, după alegerile din 2004, să mimeze preocuparea pentru subiect.

De aici, a urmat un autentic sitcom, cu nenumărate episoade ridicole.

În 2006, ziarele Adevărul și Gîndul publicau concomitent extrase din două proiecte de lege privind statutul ofiţerilor de informaţii şi funcţionarea SRI.

Conform acestora, SRI urma să capete dreptul de a primi de la autorităţi şi instituţii publice, precum şi de la organizaţii private, informaţii şi documente sau copii după acestea, pentru „realizarea” securităţii naţionale. De asemenea, lucrătorii SRI puteau efectua anechete penale ținînd de siguranţa naţională și ar fi fost exoneraţi de răspunderea penală sau civilă dacă, prin exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi vătămat o persoană sau ar fi adus prejudicii patrimoniului acesteia.

”Ofiţerii de informaţii beneficiază de imunitate dacă împuşcă un cetăţean pe stradă” avertiza liberalul Bogdan Olteanu, la acea vreme.
Proiectul mai prevedea că în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, ofiţerii de informaţii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără avizul prealabil al conducătorului autorităţii informative.
În cazul în care se dorea înlăturarea unor pericole iminente pentru securitatea naţională, ofiţerii puteau folosi orice sistem de comunicare sau transport şi puteau intra în orice loc public sau privat, cu despăgubiri ulterioare.

În februarie 2006, CSAT dezbătuse în primă lectură șase proiecte de legi ale siguranței: legea apărării naţionale, legea privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, legea sistemului naţional de management al crizelor, noile legi ale SIE şi SRI şi legea statutului ofiţerilor de informaţii. Textele fuseseră secretizate pentru că, explica președintele Băsescu, nu e de dorit ca noile prevederi ”să se transforme în subiecte de dezbatere publică fără nici o finalitate”.

O lună mai tîrziu, cum spuneam, ”secretizatele” se scurseseră misterios în presă, dînd startul unui scandal apocaliptic.

Dezbaterile aprinse din clasa politică, societatea civilă, presă și chiar organisme internaționale au dus la o amînare sine die a legilor. Care, între timp, se multiplicaseră, ajungînd să fie trei-patru pachete distincte: unul propus de liberali, unul de guvernul PNL-PD, unul de pesediști și un al treilea făcut de servicii și pasat președinției, care nici măcar nu avea drept de inițiativă legislativă, dar încerca că recurgă la tot felul de artificii pentru a susține pachetul.

Parlamentari din comisiile de resort răcneau public că proiectele sunt scrise de idioți și ageamii; guvernul și CSAT se războiau pe proceduri: cine avizează primul legile, unii sau alții? De aici, un meci de tenis cu pachetul, aruncat de la unii la alții.
Război era și pe avizele ministerelor și ale serviciilor, care le blocau adesea timp îndelungat. La dezbateri publice nici nu ne amintim să se mai fi ajuns.
În octombrie 2006, guvernul Tăriceanu reușea să adopte un pachet de legi în guvern, fără ca asta să însemne finalul sitcomului.
Pe mai departe s-a jonglat politico-civic cu legile siguranței; în general, ce mulțumea pe unii deranja profund pe alții și tot așa.
PNL voia înglobarea SPP și STS în alte structuri, directorul SRI, George Maior, trăgea pentru absorbția SIE etc.

Iar timpul trecea.

După ce ne-am văzut cu sacii aderării la UE în căruță, discuțiile s-au domolit, brusc.

În 2010, Victor Ponta anunța relansarea discuțiilor despre legile siguranței. La fel Klaus Iohannis, după 2014. În 2018 se înființa o comisie parlamentară specială pentru legile siguranței, dar o desființa Curtea Constituțională, pe motiv că o comisie parlamentară „nu poate avea rol de inițiator al propunerilor legislative”.

În martie anul acesta, parlamentul a înființat o comisie identică. Din 2018 pînă azi s-a uitat cazul precedentei. Evident, noua comisie nu doar că nu a lucrat un minut, dar nici nu are structura completată.

Premierul Nicolae Ciucă trîntește, senin, zilele trecute, o grozăvie: ”Legile siguranței naționale au fost elaborate la nivelul fiecărei instituţii responsabile în parte, pachetul în deplinătatea sa se află la nivelul fiecărui partid astfel încât comisiile de specialitate să poată să analizeze iar cred că nu mai târziu de o săptămână să putem să avem pachetul spre analiză şi aprobare la nivelul Guvernului astfel încât să fie înaintat Parlamentului”.

Doar că România are niște prevederi constituționale clare, astfel că legile pot fi făcute de către guvern, parlament ori prin inițiative cetățenești; cum o fi cu ”fiecare instituție responsabilă”? Să înțelegem că fiecare serviciu secret și-a elaborat propria lege?

De la decizia CEDO în cazul Rotaru au trecut 22 de ani. De la rezoluția Bruxelles-ului privind necesitatea imperioasă a schimbării legilor siguranței naționale au trecut 17 ani.
În tot acest interval am avut tragedia de la World Trade Center, atentatele teroriste din Spania, de la Paris etc, războaiele din Irak, Afganistan, Georgia, invaziile ruse din Ucraina și multe alte evenimente majore care implicau responsabilitatea serviciilor de informații și a celorlalți factori privind securitatea națională.

Nimic din toate astea nu a putut împinge clasa politică spre cea mai măruntă modificare a legislației. Pentru că sistemul nu vrea asta. Punct!

De cîte ori se pune ceva mai apăsat problema, în presă se scurg misterios texte de lege teribile – intenționat concepute astfel! -, care încing nervii publici, iar scandalurile iminente – naturale ori artificiale – nu fac decît să îngroape, iar și iar, modernizarea legilor. Cum, previzibil, se va întîmpla și acum.