Acordul nuclear semnat în 2015 de statele P5+1 (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia şi Germania) şi Republica Islamică Iran a pus capăt unei perioade de negocieri întinsă pe 12 ani şi a ameliorat instabilitatea regională cauzată de neliniştile provocate de ambiţiile nucleare ale elitei politice din Teheran.
În acelaşi timp a redus temerile şi îngrijorările că Iranul ar putea deveni o putere nucleară şi, prin urmare, un hegemon regional în Orientul Mijlociu.

Însă consecinţa deciziei administraţiei Trump de a se retrage din acordul nuclear în mai 2018, a fost reducerea conformităţii faţă de prevederile JCPOA de către Iran şi încetarea implementării Protocolului Adiţional, instrument care oferea Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice posibilitatea de a face verificări suplimentare care să poată controla utilizarea exclusiv în scopuri civile a materialelor nucleare şi un aranjament special de monitorizare, menit să asigure AIEA continuitatea evaluării activităţilor nucleare iraniene.

Administraţia Biden a anunţat public că este dispusă să revină la JCPOA numai dacă Iranul respectă pe deplin acordul mai întâi. Joe Biden a subliniat atât în timpul campaniei sale electorale, cât şi mai târziu în calitate de preşedinte că „SUA ar reveni în acord ca punct de plecare pentru negocierile ulterioare”. În martie 2022, la un an de la reluarea negocierilor privind viitorul acordului, SUA au lăsat de înţeles că Washingtonul şi Teheranul sunt la câteva zile distanţă de parafarea unei înţelegeri, însă invazia Rusiei în Ucraina şi insistenţa   Teheranului privind scoaterea Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice (IRGC) de pe lista organizaţiilor teroriste (FTO), au dus la blocarea negocierilor de la Viena.   Restabilirea conformităţii cu termenii prevăzuţi în JCPOA ar bloca, în mod verificabil, parcursul Iranului către dezvoltarea armelor nucleare şi ar stimula Teheranul să menţină un program nuclear exclusiv paşnic.

De asemenea, ar restabili cel mai riguros regim de monitorizare care există pentru orice program nuclear. În prezent, AIEA are acces limitat la cele trei locaţii principale unde se presupune că Iranul ar desfăşura activităţi nucleare în scop militar. Capacitatea AIEA de a intra în posesia unor date esenţiale şi de a reconstitui o imagine completă a programului nuclear al Iranului depinde, în mod cert, şi de revigorarea JCPOA.   În acest context, Enrique Mora, coordonatorul Uniunii Europene al dosarului iranian, a vizitat recent Washingtonul şi Teheranul, cu scopul de a reface puntea diplomatică necesară revenirii la negocierile de la Viena. De asemenea, Tamim bin Hamad Al Thani, şeicul Qatarului, s-a întâlnit cu preşedintele iranian Ebrahim Raisi şi cu liderul Suprem Khamenei la Teheran, într-o vizită care a avut printre scopurile principale şi găsirea unor soluţii pentru ieşirea din actualul impas.   Aceste iniţiative vin la câteva zile după raportul AIEA din 10 mai, care avertizează că Iranul a acumulat un stoc de 42 de kilograme de uraniu îmbogăţit (HEU), cu o puritate de până la 60%. Pentru a avea un termen de comparaţie real, este interesant de ştiut că pentru bomba de la Hiroshima au fost folosite 60 de kilograme de HEU, îmbogăţit aproximativ 80%.     Evoluţia programului nuclear al Iranului după semnarea JCPOA. Sursă ISPI.   Mai mulţi experţi în neproliferare nucleară şi susţinători ai restabilirii acordului nuclear cu Iranul spun că administraţia Biden ar trebui să îşi asume decizia scoaterii IRGC de   pe lista FTO al Departamentului de Stat, chiar cu riscul de a fi criticat de republicanii sau lobbiştii israelieni care se opun vehement JCPOA, pentru a evita o criză nucleară iraniană mult mai gravă.

Elementul Rusia

Invazia Rusiei în Ucraina şi răspunsul occidental au dus preţul petrolului la peste 110 de dolari pe baril. Iranul are a patra cea mai mare rezervă de petrol din lume, după Venezuela, Arabia Saudită şi Canada, în timp ce Rusia este pe locul opt. Iranul are a doua cea mai mare rezervă de gaze naturale, după Rusia. Dacă JCPOA este restabilit, acordul va fi implementat pe parcursul a mai multor luni şi va dura cel puţin două luni pentru ca petrolul iranian să ajungă pe pieţe. Însă este puţin probabil, cel puţin în viitorul mediu, ca Iranul să furnizeze aceste resurse pieţelor europene la asemenea nivel care să permită deconectarea UE de gazul şi petrolul Moscovei. În ciuda sancţiunilor, Iranul exportă peste un milion de barili pe zi, în principal în China (prin ţări precum Kuweit şi Irak pentru a eluda sancţiunile) şi este puţin probabil să defavorizeze Beijingul pentru Europa, mai ales după acordul economic semnat în 2021 între cele două state.   SUA şi UE au impus Rusiei sancţiuni drastice după invazia în Ucraina. Pe 5 martie a. c. ministrul rus de externe Serghei Lavrov a cerut Washingtonului să ofere „garanţii scrise că actualul proces [de sancţiuni] lansat de SUA nu vor prejudicia în niciun fel dreptul nostru deplin la comerţ liber, la cooperare economică şi investiţională şi la cooperare militară şi tehnică cu Iranul.” Dar odată ce a devenit clar că Moscova va fi din ce în ce mai izolată, chiar şi Iranul a refuzat cooperarea cu oficialii de la Kremlin, chiar dacă Rusia este statul desemnat să depoziteze excesul de HEU al Iranului. De asemenea, Rusia este obligată de termenii JCPOA să reproiecteze instalaţia nucleară iraniană de la Fordow, şi să o transforme dintr-un loc de îmbogăţire într-un centru de cercetare pentru producerea de izotopi radioactivi stabili. În cele din urmă, Rusia va trebui să furnizeze combustibil nuclear pentru Reactorul de Cercetare de la Teheran şi pentru reactorul nuclear civil de la Bushehr, urmând să preia combustibilul uzat. Unele derogări de sancţiuni au fost emise de SUA la sfârşitul lunii februarie, pentru a facilita discuţiile tehnice în pregătirea unui viitor acord.   În încercarea de a condiţiona negocierile pentru JCPOA în funcţie de evoluţia războiului din Ucraina, Rusia s-a retras de la discuţiile de la Viena.

SUA şi aliaţii săi europeni s-au opus cererilor Moscovei, iar discuţiile au fost temporar suspendate. Această evoluţie a fost întâmpinată cu prudenţă de către Teheran, iar ministrul iranian de externe, Hossein Amir-Abdollahian, a vizitat în martie Moscova, în încercarea de a găsi posibile soluţii. Vizita lui Abdollahian pare să fi adus unele rezultate pozitive, ministrul rus de externe, Sergei Lavrov, declarând că Kremlinul a primit „garanţii scrise” din partea Washingtonului pentru cererile sale.   Însă războiul din Ucraina a cristalizat şi unele falii politice existente deja în Iran. Într-un discurs televizat în data de 1 martie, Liderul Suprem Ali Khamenei a acuzat SUA: „Prin amestecul în afacerile Ucrainei, creând revoluţii colorate şi răsturnând un guvern şi punând altul la putere, SUA au târât Ucraina în această situaţie”.

Principalul ziar de dreapta al Iranului, Kayhan, a publicat recent un editorial cu titlul: „Ucraina a sărit într-o fântână având încredere în frânghia americană putredă”.

Actorii politici mai moderaţi care au fost marginalizaţi de consolidarea conservatoare a puterii au oferit o naraţiune diferită.

Fostul parlamentar Ali Motahari a scris pe Twitter după invazie că „Iranul trebuie să condamne invadarea Ucrainei de către Rusia pentru a-şi demonstra independenţa. Să ne amintim mereu de separarea Georgiei, Azerbaidjanului şi Armeniei de Iran de către Rusia şi sprijinul sovietic pentru Saddam în atacul său asupra Iranului.” Pentru politicienii iranieni de orientare reformistă este evident că Iranul va pierde dacă va ţese teorii ale conspiraţiei care să justifice invazia ilegală a Rusiei în Ucraina.   Sursă: Twitter.   Dilema occidentală: paradoxul descurajării nucleare în Orientul Mijlociu   Niciodată nu a fost nevoie mai mult de un cadru regional de securitate în Orientul Mijlociu decât este astăzi. Evenimentele din ultimul deceniu – primăvara arabă din 2011, programul nuclear în expansiune al Iranului, războaie civile brutale în Yemen şi Siria şi activităţi teroriste persistente – au prelungit tensiunile între actorii regionali. Schimbările geopolitice, cum ar fi preluarea de către talibani a Afganistanului şi absenţa cooperării între puterile globale în rezolvarea conflictelor regionale, au exacerbat şi mai mult un mediu de securitate instabil. Toate acestea suprapuse peste situaţia din Ucraina şi emergenţa Chinei ca superputere au creat deja dileme de securitate majore occidentului. Rezolvarea acestor dosare necesită timp, tact şi mai ales decizii care pot chiar distruge unele cariere politice, însă neasumarea lor ar putea crea un efect de domino ale cărui efecte vor fi resimţite zeci de ani de acum înainte.

Dacă ascendenţa Chinei sau războiul din Ucraina este, cel puţin deocamdată, dincolo de controlul sau de puterea de negociere a Occidentului, unele dosare, precum acordul nuclear cu Iranul sau reducerea proliferării nucleare, este la îndemâna factorilor decizionali. Obiectivele viitoare trebuie să fie şi mai îndrăzneţe şi să urmărească eliminarea armelor de distrugere în masă şi a potenţialului pentru astfel de arme din regiunea Orientului Mijlociu.   Acest lucru nu se va întâmpla, însă, fără angajamentul tuturor statelor din regiune în special a Iranului şi Israelului. În plus, Iranul şi SUA trebuie să restabilească conformitatea reciprocă cu acordul nuclear din 2015, care impune limite activităţilor nucleare ale Iranului în schimbul reducerii sancţiunilor.

La rândul său, Israelul nu va renunţa la capabilităţile sale nucleare, dar, la fel ca vecinii săi, îşi doreşte un cadru de securitate regional constructiv. De-a lungul anilor, Israelul a adoptat o politică de opacitate nucleară, ceea ce înseamnă că a ales să nu recunoască public capacităţile sale de arme nucleare. Deşi a susţinut că nu va fi „primul care va introduce arme nucleare în Orientul Mijlociu”, statul deţine aproximativ 90 de focoase nucleare.   Adversitatea şi retorica aprinsă dintre Tel Aviv şi Teheran a fost, de-a lungul timpului, una dintre piedicile majore în calea diplomaţiei nucleare dintre Occident şi Iran. Aşadar, misiunea oficialilor europeni care încearcă în această perioadă să reconstruiască dialogul nuclear între SUA şi Iran, nu este una uşoară, iar piedicile vin atât dinspre Washington, cât şi dinspre Teheran. Aşa cum stau lucrurile acum, există două scenarii posibile.   În primul, dacă acordul nu va fi restabilit, SUA se vor întoarce cel mai probabil la strategia de presiune maximă a administraţiei Trump împreună cu ţările occidentale şi statele arabe din Golf. Acest lucru ar împinge Teheranul spre Rusia, dar mai ales aproape definitiv spre China.

Iranul şi-ar creşte capacitatea programului său nuclear, inclusiv îmbogăţirea uraniului la niveluri şi la o calitate necesare pentru arme, ca protecţie împotriva unui atac militar american sau israelian.   În cel de-al doilea scenariu, ridicarea simultană şi reciprocă a desemnărilor teroriste IRGC şi Centcom (care a fost listat de Iran ca organizaţie teroristă, ca răspuns la gestul SUA faţă de IRGC) ar putea reduce tensiunile şi ar ajuta la rezolvarea actualului blocaj. Preocupările din Israel şi Golful Persic ar putea fi abordate prin discuţii regionale. Cert este că forţa al-Quds a Iranului – ramura de elită a gărzilor revoluţionare – şi Centcom au jucat un rol central în regiune. Fără cooperare, şansa rezolvării paşnice a crizelor regionale ar fi subminată critic.   Desigur, dacă negocierile pentru restabilirea limitelor programului nuclear al Iranului vor avea succes, atenţia se va îndrepta inevitabil şi către rachetele balistice, pe care Teheranul se bazează pentru descurajare.

Însă Iranul nu este singura ţară din Orientul Mijlociu care deţine astfel de capabilităţi care creează tensiuni pe măsură ce proliferarea nucleară se intensifică în întreaga regiune. Mulţi experţi spun că singura soluţie durabilă implică discuţii internaţionale, dar şi negocieri bilaterale, care să vizeze reducerea sau limitarea numărului de rachete balistice la nivelul întregii regiuni, pentru a crea o balanţă rezonabilă a capabilităţilor militare.

Iranul şi Arabia Saudită au purtat deja o a cincea rundă de discuţii directe la Bagdad. Consiliul Suprem de Securitate Naţională al Iranului a ajuns la acorduri importante cu şeful de informaţii al Arabiei Saudite. Cooperarea şi pacea dintre ţările din Golf, în special Iran şi Arabia Saudită, s-ar putea dovedi esenţiale în soluţionarea conflictelor lor prin procură în regiune, inclusiv în Yemen, Siria, Liban, Irak şi Libia. Pacea durabilă, stabilitatea şi securitatea din Golf şi Orientul Mijlociu nu vor fi posibile fără un sistem de cooperare şi securitate colectivă.   Pentru Uniunea Europeană restabilirea termenilor din JCPOA are o dublă semnificaţie: ridicarea sancţiunilor impuse Iranului ar facilita importul de resurse, fie el şi unul limitat, ceea ce ar putea contribui la scurtarea perioadei de dependenţă europeană faţă de Rusia, dar acordul are şi o semnificaţie imagologică, fiind considerat perla diplomaţiei europene. Vizita lui Enrique Mora la Teheran a fost descrisă de Josep Borell, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, drept „ultimul glonţ” pentru a rezolva diferendele din negocierile de revigorare a JCPOA.

În ceea ce priveşte administraţia americană, preşedintele Biden însuşi este şi el sub presiune, deoarece revenirea la conformitatea prevederilor acordului a fost o promisiune electorală cheie a lui. Iar pasivitatea în ceea ce priveşte negocierile nucleare nu este privită cu ochi buni nici de cei care susţin revenirea în acord, dar nici de cei care critică JCPOA, aceştia din urmă considerând că ignorarea dosarului iranian va avea consecinţe grave pe termen scurt şi mediu. În plus, administraţia Biden nu a livrat niciun succes extern important de la începutul mandatului – cu excepţia implicării în susţinerea Ucrainei – astfel încât orice succes obţinut va fi primit cu entuziasm, mai ales dacă acesta va preveni o eventuală cursă a înarmărilor nucleare în anii următori. Însă rămâne deschisă întrebarea dacă preşedintele SUA este dispus să cheltuie suficient capital politic necesar revigorării JCPOA, în special cu puţin timp înainte de alegerile intermediare din această toamnă, şi cu un an înainte de începutul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2024.   În ceea ce priveşte Iranul, acesta va trebui să decidă dacă poate trăi cu nivelul de angajament pe care SUA sunt dispuse să-l ofere. Pe de altă parte, Teheranul ţine cont de faptul că a făcut progrese nucleare de când Washingtonul a părăsit unilateral acordul în 2018 şi probabil că se va concentra asupra consecinţelor mai ample ale colapsului diplomaţiei nucleare. (Ioana Constantin-Bercean).

Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C: Brătianu” al Academiei Române

Sursă foto: NCRI