Featured
Lumea a intrat sub controlul geometriei variabile a supraputerilor. Din interacțiunile lor pot rezulta oportunități, dar și conflicte.
Este un fapt și că lumea de dinainte de 1990 a intrat în muzeu. Cel puțin retoric, economia de piață, libertățile, democrația, politicile sociale, intervenția statului nu se mai împart între Est și Vest. Și Estul practică economia de piață, iar Vestul practică politici sociale (detaliat în A. Marga, The Sense of our History, 2019). Firește, competiția s-ar cuveni să fie în jurul întruchipării valorilor, dar, în realitate, s-a ajuns la confruntare.
Rădăcina conflictului se află într-un dosar privind arhitectura de securitate din Europa, rămas confuz în urma înțelegerii George Bush – Gorbaciov – Kohl, pe fondul puciului de la Moscova. Acel dosar a dus la situația de azi. Exponentul „realismului politic”, John Mearsheimer (University of Chicago), a atras atenția că suntem în mediul politicii de mare putere, care este cu totul altceva decât politica imperială, și a argumentat: „Eu consider că toată problema în acest caz a început efectiv în aprilie 2008, la summitul NATO de la București, când, la final, NATO a dat o declarație în care a spus că Ucraina și Georgia ar deveni parte a NATO. Rușii s-au exprimat atunci fără echivoc că, în acel moment, ei consideră aceasta ca o amenințare existențială (an existential threat) și au tras o linie de demarcație. Cu toate acestea, ceea ce s-a petrecut în timp a fost că noi am avansat spre a include Ucraina în Vest pentru a face din Ucraina un bastion vestic la granița Rusiei. Desigur că acest demers presupune mai mult decât simpla expansiune a NATO. Expansiunea NATO este nucleul strategiei, dar demersul presupune și expansiunesa UE și convertirea Ucrainei într-o democrație liberală proamericană. Ceea ce, din perspectiva Rusiei, este o amenințare existențială” („The New Yorker”, March 1, 2022)
Am susținut și cu ani în urmă că aceasta este soluția durabilă. Nu este însă deloc sigur că ea va învinge. Ucraina este acum în relația SUA-Rusia-China, iar continuarea conflictului atrage deocamdată. Ce ar fi de luat ca reper pentru a înțelege unde ne aflăm?
Între altele, fiecare dintre cele trei supraputeri este azi după o evoluție. Când nu se ia în seamă această evoluție, clișeele copleșesc mințile. Personalizări teatrale ale evenimentelor și epitete aruncate pentru a șoca nu explică și nu rezolvă ceva.
Se știe că, urmare a destrămării URSS, din 1991, SUA au rămas singure la conducerea lumii. George Bush și Gorbaciov și-au făcut promisiuni. Președintele american, gentleman, spre a nu umili Rusia, nici nu a participat la celebrarea unificării Germaniei, pe care, de fapt, o pusese în mișcare mai mult decât oricine. L-a succedat Bill Clinton, sub care Zbigniew Brzezinski, nemulțumit că fostul președinte nu s-a repezit în ruși, a recâștigat influență. Noul președinte a reorganizat conducerea lumii de către Statele Unite pe baze neoliberale, cu piață liberă, drepturi și libertăți cetățenești, pluralism politic, parlamentarism.
Știm bine că politica externă americană are un mesaj deja de la John Adams și Thomas Jefferson – să răspândească valorile libertății individuale și ale democrației în lume (detaliat în A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. America clasică, 2017). Succesul istoric al mesajului și acțiunii Americii sunt impunătoare și recunoscute.
Mai știm, însă, din analizele americane, că a rămas riscul de a forța lucrurile în favoarea libertăților, dar în pofida democrației – forțare mai ales acolo unde este vorba de națiuni care, neputând să-și integreze democratic apartenenții, și-au pierdut busola. S-a văzut aceasta în bombardarea Belgradului cu mai bine de două decenii în urmă, într-un context, desigur, și al paraliziei din Europa. Bill Clinton și Tony Blair au declarat atunci că drepturile omului sunt peste suveranitatea națională. Ei au și postulat că neoliberalismul și democrația sunt una.
La cererea unor țări din Europa Centrală și Răsăriteană, care avuseseră experiența nefastă a dominației sovietice, s-a trecut la extinderea NATO sub promisiunea președintelui Bill Clinton că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în noile țări membre ale alianței. Extinderea a avut sprijin larg. Dar chiar oficiali americani – începând cu James Backer și Paul Nitze – au avertizat că ea va aduce primejdii în viitor, odată cu intrarea pe ceea ce Rusia consideră a fi centura ei de securitate.
George W. Bush a operat cu ideea lumii unipolare – îngrijindu-se, însă, de aprobarea Consiliului de Securitate al ONU atunci când a decis intervenția în Irak și războiul din Afganistan. Barack Obama nu a reușit înțelegeri și a dispus măsuri de „încercuire (containement)” a Rusiei și Chinei. Donald Trump a preconizat reconsolidarea SUA și a adus trupe acasă. Azi Joe Biden proclamă axarea acțiunii internaționale pe sintagma democrație vs. autoritarism, formulată de Karl Popper în 1945, tatonată mai târziu de John McCain și reactivată de George Soros.
Democratizarea ar fi, desigur, un pas istoric și este oricând de sprijinit. Nu este cauză publică mai actuală decât democratizarea! Iar America are mai mult decât oricine potențialul de a o sprijini. Numai că s-au adunat patru „dacă”.
Dacă se ia ca democrație ceea ce au făcut regimurile portocalii, atunci democrația se stinge. Place ori nu să se observe, dovezile sunt că acele „democrații” au reluat piese din Mein Kampf – politica drept distincție amic-inamic, instrumentarea justiției și a serviciilor secrete, stigmatizarea rivalilor ca toxici, interdicții de partide etc. Doar ca un exemplu, în Ucraina, unsprezece partide au fost interzise de portocaliii actuali, alături de instituirea cenzurii – ca nu cumva să se ridice contracandidați! Dacă democrație este ceea ce s-a creat, de pildă, în România, din 2005 încoace, și afectează grav statul de drept al unei națiuni care ar fi putut să decoleze, atunci soarta democrației este ingrată. Dacă ceea ce rezultă din „democratizare” este cleptocrație, ce unește corupți interni și patroni externi (Sarah Chayez, Thieves of State. Why Corruption threatens Global Security, 2015), atunci democrația este o amintire. Dacă democrația nu află alte baze decât neoliberalismul darwinist, ea nu poate izbuti.
O supraputere de anvergura Americii nu se împiedică de puteri oarecari. Dar dacă vrem democrație, atunci ar fi nevoie de privirea lucrurilor dinspre „democrația ca formă de viață” (John Dewey) a părinților Americii. Tezaurul de idei de la baza Statelor Unite, ce leagă intim democrația cu morala, a redevenit actual! În orice caz, „democrația instrumentată” nu are de a face cu mesajul Americii.
În situația de azi a lumii, lucrurile depind de ceea ce se petrece în SUA. Îi convinge Joe Biden pe cetățenii americani? Rivalii îi pun deja în seamă încâlceala din pandemie, retragerea dezastruoasă din Afganistan, inflația, prețul carburantului, conflictul armat din Ucraina. Vom vedea deznodământul începând cu noiembrie 2022. În orice caz, America are datoria față de sine să fie la înălțimea republicanismului ei democratic, cu o viziune interesată de valori și de soarta cetățenilor, luate împreună.
Să ne observăm pe date sigure că după cincizeci de ani de cooperare fructuoasă SUA-China, care atinsese schimburi de peste un miliard de dolari pe zi, Joe Biden a descoperit brusc situația uigurilor, Hong Kongul, Taiwanul și a trecut la atacarea Chinei. Pentru ca deunăzi, tot brusc, în discuția cu președintele chinez, Joe Biden să promită Chinei orice: că nu vizează poporul chinez, că nu vrea să schimbe regimul de la Beijing, că nu susține „independența” Taiwanului, că nu face alianțe împotriva Chinei. Promisiuni stupefiante, căci China știe că are dreptul la toate acestea! Iar președintele țării nu a ascuns că nu are încredere în asemenea declarații.
Acum, de fapt, nu atât regimuri, cât țări întregi sunt în joc. În mod sigur, China a luat notă de situație. Concret, Ucraina poate însemna și apropierea de arme sofisticate la frontierele de vest ale Chinei.
Desigur, China declară că vrea să folosească timpul pentru a se consolida. În orice domeniu, însă, ea înregistrează dezvoltări, grație minților deschise și creativității. Economia, forța militară, politica deschiderii spre lume, cultura străveche o avantajează (detalii în A. Marga, China ca supraputere, 2021). Este vorba, în definitiv, de o forță de muncă de peste opt sute de milioane de oameni, angajați în producție efectivă, în condițiile unei educații care a învățat din experiențele de referință din lume și ale unui nivel ridicat al tehnologiei, uneori cel mai înalt – toate pe fondul unei culturi a cărei bogăție abia se dezvăluie.
Anunțul consilierului prezidențial (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011), după care China devine supraputere, s-a împlinit. Declarația președintelui Xi Jinping că s-a intrat în linia dreaptă a urcării Chinei pe locul primei puteri economice și științifico-tehnologice și lansarea celui mai mare proiect de infrastructură din istorie au pus pe gânduri. Cei mai buni cunoscători francezi, germani, asiatici ne spun că nu se poate împiedica această ascensiune.
Aplicarea diplomației armoniei în politică externă, angajată deja de Jiang Zemin și Hu Jintao, asigură Chinei avantaje morale și politice în relațiile internaționale, pe lângă restul avantajelor. China nu se implică militar pe glob, prin urmare nici în Ucraina, dar fără China vor fi tot mai puține soluții durabile.
Rusia a plătit scump haosul anilor lui Boris Jeltzin. Se știa că acesta este „beat, corupt și incompetent” (Perry Anderson, American Foreign Policy and its Thinkers, 2015, p.218), dar renunțarea oficială la comunism a fost aclamată, pe bună dreptate. Azi se pot citi și scrisorile lui Bill Clinton, care arată cum s-au petrecut lucrurile.
Nu poți scoate popoarele din geografie și istorie. Dar este o eroare reducerea prezentului unei țări la momente din trecut. Dincoace de istorie, ar fi naiv să nu se ia în seamă ponderea Rusiei în lume. Și să se creadă că ea se reazemă doar pe gaz și petrol – exporturi, firește, importante. Bogățiile Rusiei sunt comparabile doar cu cele ale Americii, iar schimbările din Rusia ar trebui cunoscute. În multe țări, în zona noastră, în Germania, Austria, Ungaria, se cunosc datele și se fructifică oportunități de cooperare.
Desigur, Rusia nu va avea curând forța economică pe care i-o atribuie azi cei care agită pericolul incursiunii militare dincolo Ucraina. Nu există acest pericol. Rusia are acum de compensat ceea ce pierde, deocamdată, prin sancțiuni.
Ne îndreptăm, însă, așa cum presează unele forțe europene, fără să ia în calcul urmările, spre o scindare a lumii, cu valute, rețele bancare, turistice, comunicaționale partajate? Cui folosește?
Continuarea incursiunii în Ucraina nu avantajează pe nimeni. Rusia va trebui să-i pună capăt curând și o va face, foarte probabil, asigurându-și securitatea. Dar oricine conduce la Moscova va apăra Rusia. Patriotismul poporului rus este proverbial. Să citim reflecțiile lui Dostoievski, Lev Tolstoi, Soljenitzin – ei au fost concludenți!
Cum spunea un ziarist italian, se plutește azi într-o „hipnoză creată de nulități deghizate în oameni importanți”. Nu se va putea trăi, totuși, la nesfârșit, din pretenții care te depășesc, ca individ și ca țară, apelând continuu, în lipsa capacității, la propagandă facilă. Se fac deja deservicii unor cauze ale umanității, iar comedia a devenit tragedie.
Nu aș spune, precum Ivan Krastev, că nazismul este doar pretext în polemică. Poate că este și pretext, dar, cine vrea să vadă, găsește nazism în Ucraina actuală. Dosarul crimelor de acolo de sub nazism a fost ascuns sub compromisurile conducerii URSS și va intra inevitabil pe ordinea de zi. Acum, însă, neonazismul este integrat în instituții ale statului. Ocupând orașe, acesta atrage bombardamente asupra lor. Ambasadorul ucrainian la Berlin spunea deunăzi că nu participă la un concert în care se exprimă cultura și artiști ruși, cât timp cad bombele. E regretabil, dar opinia nu este nouă, altădată fiind vorba de evrei! La drept vorbind, abia acum Ucraina începe să descopere minorități pe teritoriul ei.
Revenirea la argumentul istoriei redată integru, de altfel masiv ignorat azi, pe care o propune Niall Ferguson, este binevenită. Cel mai proeminent istoric al contemporaneității a conchis: „După părerea mea – și efectiv mi-ar plăcea să mă înșel asupra acestui punct – administrația Biden face o eroare colosală gândind că poate prelungi războiul în Ucraina, că poate să stoarcă de resurse Rusia, că poate să-l răstoarne pe Putin și să atragă atenția Chinei să-și ia mâinile de pe Taiwan. Fiecare pas al acestei strategii este bazat pe o istorie dubioasă. Ucraina nu este Afganistanul anilor 1980 și, chiar dacă ar fi, războiul nu va dura 10 ani – mai curând 10 săptămâni. Permițând ca Ucraina să fie bombardată la ras de Putin nu este inteligent; aceasta îi creează șanse să-și atingă scopul – acela de a face sesizabil faptul că independența ucrainiană nu este viabilă. Asemenea celor mai mulți lideri ruși în istorie, Putin va muri cel mai probabil din cauze naturale. Iar China va privi toate acestea cu un simț crescând al certitudinii că nu este împotriva SUA lui Truman și Kennan. Căci acea Americă – una care a cântărit atât de încrezător prima fază a Războiului Rece 1- este ea însăși acum istorie” („New York Times”, March, 22, 2022). Mai limpede nu se poate!
Sunt azi operaționale și alte decizii greșite. Helmut Schmidt spunea că nu ar trebui slăbită integrarea europeană de dragul extinderii. Aceasta a fost însă, în fapt, slăbită – vezi discrepanțele de dezvoltare! Fostul cancelar federal avertiza să nu se interfereze în relația celor două popoare – cele mai mari din Răsăritul Europei și organic legate. S-a interferat – a ieșit războiul, iar Europa îl decontează. Sancțiunile economice nu au rezolvat ceva vreodată – acum ele dau în urmă cu decenii viața oamenilor. Adevărul rămâne condiția civilizației – dar sfera publică s-a umplut cu post-adevăruri pentru imaturi, care agravează crizele, oricum existente.
Dacă nu se schimbă strategiile, vor fi ciocniri în lume. Deteriorarea aiurea a mediului economic și social generează revolte. Crizele legate de Afganistan, Iran, Coreea de Nord, Liban, accesul la Pacific sunt pe țeavă. În lumea arabă și în zone din Africa, mocnesc reacții. Extremismul se simte încurajat. Se poate spune fără teama de a greși că în Europa nu va fi liniște dacă Rusia și Ucraina nu-și garantează mutual securitatea.
Andrei Marga
Exclusiv
Fier vechi, morți noi: cum poate un cablu furat să bage un tren întreg în pământ
„Doar fier vechi”, zic hoții. „Doar zeci de morți potențiali”, zice realitatea
Știați că un accident feroviar cu zeci de victime poate fi provocat nu de un cutremur, nu de un atentat, ci de… furtul unor cabluri?
Nu, nu e scenariu de film prost. Este România anului 2026, devoalată de Sindicatul Europol.
Mulți „specialiști” în fier vechi cred că atunci când taie un cablu de la calea ferată au făcut doar o combinație de cartier și un drum la centrul de colectare. În mintea lor: „Ce mare lucru, dom’le? Doar niște cupru…”.
În realitate, fiecare cablu furat poate fi veriga care rupe siguranța unei întregi linii feroviare.
Cablul tăiat, semnalul mort: cum se ucide siguranța cu flexul
Infrastructura feroviară nu e doar șină și tren. Este o infrastructură critică, bazată pe instalații de semnalizare, comunicații și siguranță.
Când se sustrage un cablu, nu dispare doar „un fir”:
- se pot bloca, bruia sau anula semnalele care spun trenurilor când e liber sau ocupat;
- se pot prăbuși comunicațiile dintre posturile de control;
- se poate anula exact ce separă un drum normal de un dezastru cu zeci de răniți și morți.
Consecințele?
Devastatoare: circulație feroviară pusă în pericol, riscul real al unui accident feroviar grav, cu zeci de victime omenești. Toate pentru ca niște indivizi să scoată câteva sute sau mii de lei din fier vechi.
Făgăraș, iunie 2026: cabluri tăiate, vieți puse la ruletă
Caz concret, nu teorie: furturile de cabluri din zona Făgăraș, județul Brașov, comise în cursul lunii iunie 2026.
Acolo, niște „băieți descurcăreți” au decis că infrastructura feroviară e doar un depozit de cupru la liber. Ce nu au priceput ei este că fiecare cablu tăiat putea însemna:
- un tren care nu primește semnal corect;
- un mecanic care nu mai are informațiile necesare;
- un sistem de siguranță orbit, surd și mut.
Pe românește: au pus în pericol, deliberat, viața a sute de oameni care ar fi putut să circule exact pe acea rută.
Polițiștii care au legat cablurile de gâtul hoților, nu de șine
Partea bună – și rară – a poveștii: de data asta, nu a fost nevoie să numărăm victime, ci doar infractori.
Conform datelor prezentate de Sindicatul Europol, autorii furturilor au fost identificați și prinși datorită muncii polițiștilor din teren:
- agent șef Barbu Ioan;
- agent șef adjunct Sirițeanu Cosmin, din cadrul PP TF Făgăraș;
- împreună cu colegii de la structura de investigații criminale din cadrul SRPT Brașov.
Aceștia au desfășurat activități complexe de investigare și documentare a infracțiunilor comise în cursul lunii iunie 2026. Adică nu s-au mulțumit cu un „aoleu, s-au furat cablurile, ghinion”, ci au mers pe fir – la propriu și la figurat.
Cinci arestați, până la 10 ani de închisoare: „fier vechi” cu bilet dus la pușcărie
În urma acestor activități, cinci persoane au fost arestate pentru următoarele 30 de zile.
Dar asta este doar intrarea. Meniul complet: risc de pedepse cu închisoarea de până la 10 ani.
De ce atât de mult pentru „niște cabluri”?
Pentru că legea, în sfârșit, tratează asemenea fapte nu ca pe o mică „șmecherie”, ci ca pe ceea ce sunt: atacuri la siguranța publică, cu potențial letal.
Hoții de infrastructură critică nu sunt băieți necăjiți care adună fier de prin șanțuri. Sunt oameni care joacă la ruleta rusească cu viața călătorilor pe calea ferată.
Nu doar bani recuperați, ci vieți ne-pierdute
Sindicatul Europol subliniază limpede miza reală: nu e vorba doar de recuperarea unui prejudiciu material.
Adevărata miză este:
- protejarea vieții oamenilor;
- prevenirea unui carnagiu feroviar care, ulterior, ar fi fost plâns la televizor de toți cei care astăzi minimizează „furtul de cabluri”.
Astfel de intervenții arată cum trebuie tratată infrastructura critică: nu ca magazin de piese de schimb pentru infractori, ci ca linia de demarcație dintre normalitate și dezastru.
Când polițiștii veghează, trenurile ajung la destinație – nu la morgă
Acolo unde sistemul e adesea pus la zid pentru nepăsare, corupție sau incompetență, cazuri ca acesta arată ce se întâmplă când oamenii din interior își fac treaba la sânge.
Colegii de la Sindicatul Europol transmit un mesaj clar:
felicitări pentru agent șef Barbu Ioan, agent șef adjunct Sirițeanu Cosmin și echipa de la SRPT Brașov, care veghează zilnic ca fiecare călător să ajungă în siguranță la destinație.
În timp ce unii taie cabluri pentru câteva sute de euro, alții taie lanțul infracțional ca să nu ajungem să numărăm victime.
Și poate, data viitoare când auziți de „furt de fier vechi”, veți întreba:
„Fier vechi de unde?”
Pentru că dacă răspunsul este „de la calea ferată”, nu mai vorbim despre bani. Vorbim despre vieți. (Cristina T.).
Exclusiv
Șantierul Naval Mangalia, scos la mezat ca iaurtul expirat: 184 de milioane, fără clienți. SAFE pe hârtie, FAIL în realitate
Licitație de 184 de milioane, zero cumpărători. Șoc și groază la… cine nu știa?
Prima licitație pentru vânzarea Șantierului Naval Mangalia (fost Damen Mangalia), aflat în faliment, s-a încheiat glorios: cu ZERO investitori înscriși.
Deși autoritățile ne-au vândut povestea cu Mangalia drept „element-cheie” în programul european SAFE – adică siguranță, securitate, viitor – în practică, șantierul a reușit performanța să fie atât de „atractiv” încât nu s-a obosit nimeni măcar să depună o ofertă.
Nici măcar mult-lăudatul grup german Rheinmetall, pomenit obsesiv de oficiali ca viitor salvator al șantierului, cu proiect de construcție a patru nave militare, n-a catadicsit să se înscrie la licitație.
Termenul-limită de înscriere – sâmbătă, 27 iunie, ora 13.00 – a trecut liniștit, fără să tulbure inboxul lichidatorului CITR. Surse citate de News.ro au confirmat: nicio ofertă primită.
Preț de piață, interes de lichidare: cum să nu vinzi nimic la 184 de milioane
O explicație cât se poate de „logică” pentru lipsa totală de interes: creditorii majoritari, controlați de grupul Damen, au decis în urmă cu o lună ca vânzarea să se facă plecând de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro, nu de la cea de lichidare, de 84 de milioane de euro.
Adică România falimentară vinde ca România de lux. Șantierul e în lichidare, dar prețul e de boutique.
Ca bonus, rețeta de succes mai include și o condiție: vor fi cel puțin ȘASE licitații, toate la același preț de 184 de milioane. Dacă nimeni nu a venit la prima, sigur se vor înghesui la a doua, a treia, a șasea…
Lichidatorul: „Eu doar strig prețul”. Piața: „Noi doar nu venim”
Paul Dieter Cîrlănaru, directorul general al CITR, lichidatorul care administrează șantierul, explică simplu:
„Operaţiunea este una de vânzare în lichidare. Creditorii au stabilit un preţ de pornire şi eu la preţul ăla fac licitaţia.”
Traducere: eu mă duc în piață cu marfa, dar proprietarii mi-au spus s-o vând ca pe aur de 24K. Dacă nu cumpără nimeni, ghinion, mai batem odată din ciocănel.
Mai există și un „mic” detaliu tehnic:
– Șantierul se transferă „liber de orice sarcini”, iar cine-l preia poate face ce vrea cu el.
– DAR: noul proprietar trebuie obligatoriu să aibă o înțelegere cu statul român, pentru că statul deține terenul de dedesubt.
Cu alte cuvinte, plătești 184 de milioane, apoi stai frumos la coadă la stat să vezi dacă-ți dă voie să calci pe pământul de sub ce-ai cumpărat.
Și ca distracția să fie completă, cine vrea să participe la licitație trebuie să depună o garanție de 10% din prețul de pornire, fără TVA: adică 18 milioane de euro, cash frumos blocat, ca să poți doar să ridici mâna la licitație.
Sindicatul Navalistul: „Era previzibil. Doar la ei în cap nu era previzibil”
Laurențiu Gobeajă, liderul sindicatului „Navalistul”, a spus ceea ce știa orice om cu calculatorul la îndemână: la condițiile impuse, șansa să vină cineva la licitație e microscopică.
„Era previzibil că, în condiţiile impuse, probabilitatea înscrierii la licitaţie este foarte redusă, iar menţinerea a cel puţin şase licitaţii succesive la acelaşi preţ de 184 milioane euro nu va produce alte rezultate”, transmite Gobeajă.
Cu alte cuvinte, nu licităm, repetăm. Nu vindem, mai încercăm. Șase episoade din același serial, cu aceeași audiență: zero.
271 de oameni în preaviz, specialiști risipiți la export
În timp ce autoritățile visează la licitații seriale, oamenii reali își numără zilele de muncă rămase.
Pe 18 iunie, ultimii 271 de angajați au intrat în perioada de preaviz, care expiră pe 16 iulie. Din acel moment, sunt liberi de contract. Adică liberi să plece unde or vedea cu ochii și cu calificările lor.
Gobeajă explică limpede de ce tergiversarea e sinucigașă pentru viitorul șantierului:
– foștii angajați, recent concediați, își caută deja alte locuri de muncă;
– dacă situația se prelungește șase luni sau mai mult, va fi aproape imposibil să mai strângi la loc personal specializat;
– navaliștii cu experiență sunt rari, se duc la firme concurente și nu stau la nesfârșit să vadă dacă se îndură cineva să salveze șantierul.
„Sperăm că se vor găsi soluţiile necesare deblocării acestei situaţii cât mai repede, înainte ca majoritatea navaliştilor să plece. Mulţi au plecat deja, însă ar fi dispuşi să se întoarcă, dacă va exista stabilitate şi vor fi suficient de motivaţi”, spune liderul sindical.
Altfel spus: dacă mai amânați mult, când veți reuși, eventual, să vindeți fierul, nu va mai avea cine să construiască navele.
Strategia creditorilor: faliment cu parfum de lux și licitații în buclă
Pe 26 mai, la scurt timp după declararea falimentului, Adunarea Creditorilor a aprobat noua „strategie de vânzare” a șantierului Mangalia:
– cel puțin șase licitații;
– toate pleacă de la valoarea de piață de 184 de milioane de euro;
– se ignoră practic valoarea de lichidare de 84 de milioane, adică prețul realist pentru un activ aflat în colaps.
E ca și cum vinzi o casă dărâmată la preț de vilă cu piscină și te prefaci surprins când nu se înghesuie nimeni.
Rheinmetall, SAFE și miliardul care plutește în aer
În tot acest timp, reprezentanții Guvernului României au fluturat alt „morcov” în fața șantierului și a opiniei publice:
– un contract de 920 de milioane de euro pentru Rheinmetall, pentru construcția a patru nave militare;
– în pachet ar urma să fie inclusă și preluarea șantierului din Mangalia.
Totul este legat de Programul SAFE, din care ar trebui finanțat întregul proiect. Iar termenul de execuție anunțat este „extrem de strâns”: 2030.
Adică, în limbaj de pamflet:
– azi nu vine nimeni la licitație;
– mâine poate mai încercăm odată, la același preț;
– peste șase licitații, poate găsim un investitor;
– între timp, specialiștii au plecat, șantierul se goleşte, dar pe hârtie noi ne angajăm să livrăm patru nave militare până în 2030.
SAFE, dar nu pentru șantier. SAFE, dar nu pentru navaliști. SAFE, poate, doar pentru cine jonglează cu contractele.
Concluzie: România vinde un șantier fără oameni, la preț de lux, cu promisiuni militare pe caiet
Situația de la Mangalia arată așa:
- șantier în faliment;
- licitații programate la preț maximal, fără adaptare la realitate;
- zero investitori la prima strigare;
- cel puțin șase runde identice promise;
- 271 de oameni în preaviz, specialiști care deja pleacă;
- un contract militar de 920 de milioane de euro aruncat în spațiul public, cu termen-limită 2030, dar fără cumpărător efectiv al șantierului.
În timp ce navaliștii își caută de muncă în altă parte, România continuă marele sport național: să dea spectacole de strategie, planuri și programe „SAFE”, dar să piardă, bucată cu bucată, chiar infrastructura și oamenii fără de care niciun plan nu poate fi pus în practică. (Irinel I.).
Featured
Focile politice și pușculița de la Palat: cum a ajuns George Simion să-l țină în brațe pe Ilie Bolojan
Focile de partid și liderul care „nu știa” ce face
Cosmin Dorobanțu, liderul sindical al Federației Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor, spune răspicat: George Simion l-a dezamăgit. Nu doar prin vorbe, ci prin fapte – mai exact, prin felul în care a contribuit, indirect, la salvarea lui Ilie Bolojan, menținându-l în zona de putere de la Palatul Victoria.
„Focile AUR”, cum sunt numiți ironic susținătorii care aplaudă la comandă orice gest al liderului, au reacționat emoțional la cuvântul „trădători” rostit de Simion. I-au crezut lacrimile, i-au adoptat furia, dar nu au înțeles esențialul: decizia politică pe care au aplaudat-o a dus, de fapt, la prelungirea suferinței românilor, nu la sfârșitul ei.
Anticipatele – basmul preferat pentru publicul de pe Facebook și TikTok
Potrivit criticii formulate, George Simion vinde din nou povestea cu alegerile anticipate, știind foarte bine că nu le poate declanșa și că nu îl poate obliga pe Nicușor Dan să dizolve Parlamentul. Totuși, continuă să agite subiectul pentru un public care preferă butonul de „like” în locul unei întrebări incomode:
Cine câștigă, de fapt, din decizia lui Simion?
Răspunsul, indicat în analiza lui Cosmin Dorobanțu, este simplu și brutal: nu românii, nu pensionarii, nu persoanele cu handicap, nu mamele, nu veteranii, nu salariații. Câștigă exact omul pe care mulți îl consideră arhitectul măsurilor de austeritate: Ilie Bolojan.
Cum l-a ținut Simion pe Bolojan la Palatul Victoria
Realitatea, așa cum este ea descrisă de Dorobanțu, e una singură:
Prin refuzul de a vota un guvern care l-ar fi trimis acasă pe Ilie Bolojan, George Simion l-a ținut, de facto, la Palatul Victoria. Adică a menținut la „pușculița” banilor statului exact omul acuzat că:
- a mărit taxele;
- a tăiat de la pensionari, de la persoanele cu handicap, de la mame, de la veterani și de la salariați;
- a protejat multinaționalele și firmele de partid;
- a dirijat banii românilor către companii nemțești.
Cu alte cuvinte, în loc să fie împins spre ieșire, Bolojan este ținut în continuare în centrul jocului, sub protecția paradoxală a unui partid care se pretinde anti-sistem.
Când aplaudăm suferința și-i spunem „luptă pentru popor”
Cuvintele dure din textul critic – „cretinism, prostie sau manipulare? Alegeți!” – nu sunt doar o descărcare de nervi, ci o descriere a unei situații absurde:
susținătorii AUR aplaudă o decizie care îl lasă pe Bolojan cu mâna pe „pușculița” statului, după care se conving reciproc că duc un război împotriva sistemului care îi ține în sărăcie.
În realitate, subliniază Dorobanțu, sistemul e alimentat și ținut în viață chiar cu sprijinul partidului AUR, atâta vreme cât deciziile sale politice produc exact efectul pe care îl dorește „vechea gardă” – continuitate, nu ruptură.
„George Simion, trezește-te!” – strigătul către liderul care riscă să-și joace electoratul pe degete
Mesajul adresat lui George Simion este frontal:
„George Simion, trezește-te! Mai e timp să repari prostia crâncenă pe care o fac mucoșii politicii românești: Bolojan, Grindeanu, Fritz, Hunor. Arată-le că nu ești așa cum te etichetează ei: PRIMITIVUL GĂLĂGIOS DIN GALERIE!”
În traducere: dacă Simion continuă să se comporte ca un personaj de galerie – mult zgomot, puțină strategie – va rămâne exact în rolul în care îl vor adversarii săi: folosit ca sperietoare vocală pentru popor, dar perfect integrat într-un mecanism care nu schimbă nimic esențial.
Românii, puși să aplaude în timp ce banii dispar
Avertismentul adresat românilor este la fel de necruțător:
„ROMÂNI, când vă veți convinge că ați fost păcăliți, va fi prea târziu. Banii vor fi sifonați deja de uzurpatorii României, iar George Simion vă va spune din nou aceeași poveste cu anticipatele.”
Mecanismul descris este simplu:
- se creează o criză;
- se promite o „soluție radicală” (anticipatele);
- soluția nu vine niciodată, dar furia populară este canalizată în like-uri și share-uri, în loc să fie transformată în presiune reală pentru schimbare.
Rezultatul?
În loc să-i ceară socoteală lui Simion, mulți îl aplaudă din nou pe Facebook și TikTok, în timp ce „uzurpatorii României” își fac treaba în liniște.
Cosmin Dorobanțu, „omul sistemului” care deranjează prin curaj
(Potrivit aprecierilor publice ale Alinei Elena)
În finalul textului, sursa citată – Alina Elena – conturează un portret clar al lui Cosmin Dorobanțu, omul care formulează aceste acuzații. Nu vorbim despre un spectator de pe margine, ci despre un lider sindical din sistemul penitenciar care și-a câștigat reputația prin implicare.
Conform descrierii Alinei Elena, Cosmin Dorobanțu este:
- „omul care a reușit să facă vizibil sistemul penitenciar”;
- cineva care empatizează cu fiecare coleg și nu rămâne indiferent la nedreptăți;
- un profesionist și un patriot care își poartă cu mândrie uniforma și își reprezintă cu demnitate instituția.
Ea subliniază că, într-o lume birocratică, în care mulți se pierd în „strategii, proceduri și vorbe”, Dorobanțu a demonstrat că un sistem puternic înseamnă înainte de toate oameni curajoși, dispuși să fie alături de colegii lor, nu să se ascundă în spatele hârtiilor.
„Emisiunea de aseară m-a făcut să mă simt mândră”, mărturisește Alina Elena, explicând că îl cunoaște de peste 15 ani și că vede în el nu doar un coleg, ci una dintre vocile care apără imaginea sistemului penitenciar în fața opiniei publice. De multe ori, când se vorbește despre acest sistem, oamenii se gândesc direct la Cosmin Dorobanțu, pentru că el îl reprezintă cu profesionalism, responsabilitate și implicare.
„Avem nevoie de mai mulți ca el, mai puțini care joacă teatrul anticipatelor”
Mesajul ei de final este un contrast dureros cu spectacolul politic descris mai sus:
„Avem nevoie de mai mulți oameni ca tine. Oameni care au curajul să spună lucrurilor pe nume, care își susțin colegii și care pun interesul sistemului și al țării mai presus de orice.”
Ea este convinsă că, dacă România ar avea mai mulți oameni cu același nivel de implicare și simț al responsabilității, lucrurile ar arăta mult mai bine.
Respectul și aprecierea exprimate pentru Cosmin Dorobanțu devin, implicit, o acuzație mută la adresa celor care se joacă de-a „vocea poporului” în timp ce, prin decizii politice greșite sau cinice, îi condamnă pe aceiași oameni la sărăcie, confuzie și manipulare.
Epilog: între focile de partid și oamenii care „nu tac”
De o parte, avem „focile” care aplaudă, convinse că participă la lupta anti-sistem, în timp ce sistemul le folosește energia pentru a se perpetua.
De cealaltă parte, oameni din interiorul instituțiilor statului – precum Cosmin Dorobanțu, descris de Alina Elena – care refuză să tacă atunci când văd nedreptăți și manipulări.
Întrebarea finală, pentru fiecare român care dă like la revoluții de Facebook, rămâne:
Vrei să fii focă de partid sau om care cere socoteală? (Cerasela N.),.
-
Exclusivacum 4 zile„Prestij” cu reacție întârziată: după ani de Maneliadă în centru, IPJ Prahova scoate din joben… 4 percheziții
-
Exclusivacum 3 zileO feuda numită MEDAT: cumetrie, falsuri și caracatița bugetarilor de lux sub mantia lui Irineu Darău (USR)
-
Exclusivacum 3 zilePrahova sub talpa clanurilor: Polițiști cu dosare la comandă, interlopi cu protecție la purtător
-
Exclusivacum 2 zileDe la „Frumușelu’ Sifon” la Maneliadă pe Bulevard: cum se eliberează trotuarul doar când vor clanurile, nu IPJ Prahova
-
Exclusivacum 4 zileCatedrala ipocriziei reformiste: Cum „reorganizarea către eficiență” ascunde dublă semnătură și epurări la Ministerul Economiei/ Documente
-
Exclusivacum 3 zileBebe-chestorul și CIRP-ul de buzunar: cum a ajuns Drăgan stăpân pe informarea publică a Poliției Române
-
Exclusivacum 4 zileCoca-Cola Ploiești – O nouă eră în reciclarea “transparentă”: cum se reciclează banii, nu doar sticlele
-
Exclusivacum 4 zilePoliția fără curent: Șefii se ascund în birouri, iar agenții fug de cuțitar prin intersecție



