Grăbiți spre stațiile de autobuz, asurziți de muzica agasantă a claxoanelor, orbiți de problemele zilnice, uităm să ne ridicăm ochii spre ceea ce are de oferit, pe alocuri, Bucureștiul: case vechi, locuințele unor mari personalități artistice și culturale. Casa memorială a pictorului Alexandru Țipoia se află, bine ascunsă, pe o străduță liniștită din sectorul 6 și așteaptă, de trei decenii, să fie transformată în muzeu.

Casa are statut de casă memorială, datorită eforturilor fiului său, pictorul George Tzipoia, și a soției acestuia. De ce Tzipoia? Pentru că fiul ține să se deosebească, în acest fel, de tatăl său.

Am pășit în casa cu obloane galbene, așa cum era cunoscută pe vremuri, fiind singura cu acest specific din zonă, și a fost ca un salt într-o epocă greu de stabilit ca spațiu și timp pentru că, în afara lucrărilor pictorului Țipoia, casa găzduiește o uimitoare colecție de obiecte de artă, icoane pe sticlă, mobilier vechi de peste o sută de ani, cărți din 1800, albume de fotografii, toate aparținând familiei pictorului.

Gazdă în incursiunea prin viața artistului ne-a fost chiar fiul său, stabilit de peste 40 de ani în Elveția, dar care se întoarce ocazional în România pentru a-i ține vie memoria tatălui, prin expoziții și eforturile de a transforma casa în care ne aflăm în muzeu.

Pictorul Alexandru Țipoia a studiat pictura la Academia de Belle-Arte din București, avându-l ca maestru, în ultimul an de diplomă, pe pictorul Camil Ressu. Casa a fost casa bunicilor mei, apoi a tatălui meu și casa în care m-am născut și am copilărit. Tatăl meu a trăit și a lucrat aici, nu a avut atelier în altă parte.

Nu a fost un protejat al regimului comunist, din cauza originii familiei lui. Aici a creat întreaga operă, timp de mai bine de jumătate de secol. Este unul din artiștii foarte importanți ai României, alături de Ciucurencu, Baba sau Țuculescu, spune fiul acestuia, George, pictor la rândul său, care preferă să semneze cu tz.

Alexandru Țipoia face parte dintr-o familie greco-elvețiană și o însemnată parte a strămoșilor lui au fost ofițeri în armata română, în epoci diferite. Îi zăresc în fotografii vechi de familie, adevărate mărturii ale istoriei, împreună cu familia extinsă.

Alături de aceste fotografii, îmi arată George Tzipoia, se află un arbore genealogic destul de complex, documentat de Alexandru Țipoia și finalizat de fiul său, care merge până în anii 1300.

Bunica mea era de origine elvețiană, bunicul ei a fondat prima colonie elvețiană în 1839, la București. Louis Adolphe Leyvraz a fost un horticultor și un peisagist foarte important în București. A colaborat cu primăria orașului și a creat Parcul Carol, grădinile din Cișmigiu sau Grădina Icoanei.

O fotografie veche de peste o sută de ani îmi atrage atenția în mod deosebit. Este așezată pe o măsuță din lemn, alături de un chipiu de general. George Tzipoia îmi explică faptul că, pe lângă latura artistică a familiei, moștenită din generație în generație, familia lui a fost strâns legată de mediul militar.

În această fotografie sunt trei generații și este făcută cu ocazia logodnei unuia dintre generalii familiei, la momentul acela având grad de subofițer.

Este vorba despre generalul Constantin Apostolescu, fratele străbunicii mele, general de artilerie, delegat de Guvernul României să aducă inima reginei Maria de la Balcic, în 1940.

Generalul de cavalerie Theodor Radu, aghiotantul reginei mamă Elena și directorul Școlii Militare de la Mănăstirea Dealu, alături de generalul Aurel Milicescu, nașul și unchiul meu, șeful jandarmeriei din București, al cărui tată a fost maior și al cărui bunic a fost generalul Constantin Milicescu, general în armata din vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Intenția familiei pictorului Țipoia ar fi să doneze aceste fotografii de familie, împreună cu o parte din obiectele personale ale strămoșilor săi (chipiul de general, arme de colecție) Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.

Mai mult decât strămoșii care au purtat haina militară, Alexandru Țipoia a fost, la rândul său, soldat în cel de-Al Doilea Război Mondial, și a fost trimis pe front ca pictor de război. Între 1941-1944. Marele Stat Major al Armatei crease Batalionul de Propagandă, iar artiștii erau trimiși în prima linie ca să picteze scene de război.

Artiștii aveau misiunea să surprindă încrâncenarea din timpul luptelor, având un rol similar cu fotoreporterii de astăzi, adaugă fiul artistului.

Criticul și istoricul de artă Adrian Buga a organizat, în 2008, o expoziție la Galeria Artelor a Palatului Cercului Militar Național, numită Culorile războiului, unde au fost expuse lucrări din acea perioadă.

Tatăl meu a fost un mare colecționar și iubitor de artă populară și de spiritualitate românească. A fost un spirit foarte sensibil, nu e suficient de cunoscut în România și asta încercăm noi să facem, prin această casă memorială – să îl facem cunoscut publicului larg.

Pereții casei sunt tapetați cu lucrările artistului, aranjate pe teme. O mare parte cuprinde scene cu străzile vechiului București, una din temele lui favorite. La etaj găsim o altă colecție a pictorului, cea cu instrumente muzicale, reinterpretate într-o manieră proprie. Tot aici am admirat una din piesele lui unicat, o broderie manuală, înfățișându-l pe Ștefan cel Mare.

La cinci sute de ani de la începutul domniei lui Ștefan cel Mare, tatăl meu a  brodat cu acul pe pânză, cu fir de mătase și fir de aur din epoleții generalilor familiei, această lucrare, împreună cu sculptorița Theodorei Kițulescu.

O altă temă abordată de artist a fost cea religioasă, el fiind unul din pictorii care au restaurat fresca de la Mănăstirea Cozia.

Casa pictorului Alexandru Țipoia poate fi vizitată doar ocazional, însă familia a pus la dispoziția publicului un tur virtual, alături de un site unde pot fi găsite informații despre viața și opera pictorului. (Andreea Motoc si poze  – Plutonier-adjutant principal Eugen Mihai)