În peisajul deșertic și, uneori, isteric al media românești, unde intrarea, ieșirea sau carantinarea unui tenismen par a fi subiectele zilei, fundamentale pentru români (și nu sunt, credeți-mă!), postul public de televiziune rămâne fidel condiției sale, aceea de a aduce în atenția cetățenilor subiecte care interesează în chip esențial, precum educația, chestiunile economico-financiare, statutul României în Uniunea Europeană, nivelul de trai ș.a.

Una din emisiuni, într-un format inedit, care propune o disciplină strictă a luărilor de poziție, este „Referendum”, o încercare excelentă a realizatorului Mihai Rădulescu și a echipei sale, de a plasa în prim-plan subiecte de interes. M-am bucurat, de aceea, în plină isterie Australia-Djokovic, că a fost propusă în prime-time, la TVR, o temă privind necesitatea (sau nu) reintroducerii stagiului militar obligatoriu.

Este un context internațional complicat, Rusia pretinde un loc la o masă a dialogului cu SUA, peste capul vecinilor săi est-europeni, pentru discuții privind Ucraina, invadează, sub pretextul unei alianțe locale și a solicitărilor liderului kazah, o țară imensă din Asia Centrală, punând între paranteze, cu cnutul și glonțul, cerințele firești ale unei populații sătule de dictatură.

Așadar, de ce nu am discuta probleme privind pregătirea populației pentru apărare, a asigurării rezervei oștirii în situația unui conflict sau disponibilitatea cetățeanului român de a se pregăti pentru apărarea țării, în condițiile reintroducerii serviciului militar obligatoriu?

Emisiunea nu-și propune organizarea unui sondaj de opinie după toate normele sociolgice în domeniu, dar pune în discuție teme, idei, unele contradictorii, pentru ca, în final, să obțină aprobarea sau dezaprobarea publicului care urmărește programul TV pe un subiect anume. 60 de procente au spus că nu sunt de acord cu introducerea stagiului militar obligatoriu, 30% fiind de acord. Măcar, fie și prin asemenea instrument televizat, avem o oarecare imagine asupra subiectului.

Remarcabilă mi s-a părut prestația generalului-locotenent (r) Virgil Bălăceanu, președintele Asociației Ofițerilor în Rezervă din România, ale cărui preocupări pentru conștientizarea organizării și eficientizării rezervei oștirii române – inclusiv prin studierea unor forme de organizare similare în state occidentale cu o experiență ceva mai bună în această privință – sunt nu doar lăudabile, ci și necesare.

Domnia Sa nu doar că știe cadrul legislativ, dar are deja preocupări solide pentru reconfigurarea acestui cadru în beneficiul unei apărări temeinice a țării în cazul unui conflict. Fiindcă înțelege prea bine semnificațiile profunde ale vechiului dicton Si vis pacem, para bellum.

A fost prezent și Iulian Fota, directorul general al Institutului Diplomatic Român, care a pus în discuție faptul că țările nordice, baltice și Polonia percep amenințarea rusească într-o manieră care le determină să ia măsuri serioase în privința apărării, în vreme ce în societatea românească subiectele dezbaterii publice par să ignore aceste amenințări sau să le treacă într-un plan secund, minimalizându-le importanța, motiv pentru care ar trebui să ne punem întrebarea dacă ceilalți procedează corect și de ce, aici, astfel de abordări sunt rare sau cu totul inexistente.

Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică, întrebat precis despre rolul rezervei și al stagiului militar obligatoriu a fost tranșant: „nu am o pregătire militară” (l-a asigurat generalul Bălăceanu că nici nu mai poate fi chemat la oaste, din pricina vârstei, decât în anumite condiții, ca rezervist), „dar voi veni «carne de tun» după ce militarii activi vor acționa”.

Așadar, „carne de tun” se consideră Domnia Sa, dacă i se va cere să facă acest sacrificiu pentru apărarea patriei (și nu e chiar un caz singular, să nu ne facem iluzii!). Dacă soldatul acela din 1917, țăran în uniforma armatei române, la Mărăști, Mărășești și Oituz, ar fi gândit în termenii d-lui Voicu, probabil că Puterile Centrale ar fi scos România din luptă cu multă vreme înaintea Păcii de la București. Și România unită rămânea un vis. Dar dârzenia lor a scris cu sânge pagini de epopee eroică pe care le comemorăm astăzi.

Un student, prezent în platoul de televiziune, întrebat precis de moderatorul emisiunii ce anume l-ar determina să fie de acord cu stagiul militar obligatoriu, a spus că nivelul de trai mai ridicat. Uitând (dar asta ține de lecturi extinse, deci mai are ceva răgaz!), că, în general, cariera militară și serviciul militar obligatoriu nu sunt foarte căutate/apreciate (desigur, în lipsa unei salarizări adecvate și a unor politici de personal bine gândite!) tocmai în societățile cu un nivel ridicat de dezvoltare economică, fiindcă implică riscuri majore și sacrificiu, uzual ieșite, prin nivelul ridicat de trai, din mentalul societăților bogate.

Am sintetizat aici chestiuni care țin de percepții sociale, pentru a fi mai precauți când discutăm despre serviciul militar obligatoriu și cariera militară. Ultima a fost târâtă în derizoriu prin salarizare alambicată și nedreaptă, prin discuțiile politicianiste despre pensiile militarilor ca fiind „nesimțite”, asociate, necinstit, pensiilor speciale mult hulite, prin schimbările continue, multe ridicole, într-un parcurs care ar fi trebuit să rămână un contract ferm cu Țara, prin Jurământul depus.

Dacă nu vom găsi rapid căile cele mai potrivite pentru a reconfigura, recalibra și regândi coordonatele principale ale carierei militare, deficitul de personal va fi, curând, doar un atentat anunțat la o structură profesionistă, ale cărei resurse umane se formează greu, în timp.

Și mă tem că domnul Voicu, mai sus citat, va fi, în aceste condiții, „carne de tun” mult mai repede decât își închipuie. (Colonel Florin Șperlea).