Exclusiv
E-he, de pe vremea când era bunica fată… /LEGE asupra CASATORIEI MILITARILOR – 1931/Azi au rămas doar amintirile
INEDIT/LEGE asupra CASATORIEI MILITARILOR – 1931
Regulile drastice ale căsătoriei militarilor la 1930.
Certificat de moralitate şi zestre – două condiţii puse de statul român, încă din anul 1900, femeilor care doreau să se mărite cu ofiţerii Armatei Regale. Atât de dură era legislaţia, încât cei care se însurau pe ascuns, fără „autorizaţia de căsătorie” dată de superiorii lor, erau fie eliminaţi din sistem, fie trimişi în faţa Consiliului de Război. Politica a intrat cu bocancii în viaţa militarilor, după 1941, dar mai ales în anii ’50. Azi sunt doar amintiri, consemnate în arhive, despre istoria, privită din alt unghi, a oştirii noastre.
„Domnule comandant, raportez, vreau să mă însor!”
Dacă ar fi să facem un exerciţiu de imaginaţie, întorcându-ne în timp, în anul 1900, am fi cu siguranţă martorii unui schimb de replici între un ofiţer şi comandantul său, într-o cazarmă din România. Ofiţerul – „raportez, domnule comandant, vreau să mă însor!”. Comandantul – „am plăcerea să-ţi înmânez autorizaţia de căsătorie!”. N-am ales din întâmplare acel an, pentru că în ziua de 3 martie apare „Legea căsătoriilor militare”. Chestiunea aceasta fusese în atenţia autorităţilor încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu numai la noi, dar şi-n Occident. Descoperim astfel condiţiile pe care statul român le punea, în primul an al secolului XX, femeilor care doreau să devină soţii de ofiţeri. Domnişoara avea nevoie, înainte de toate, de un „certificat de moralitate”. Semnată de cinci persoane care o cunoşteau bine pe aspirantă, declaraţia scotea în evidenţă reputaţia ei de netăgăduit în societate. Dar nu numai atât, pentru că viitoarea „doamnă ofiţer” trebuia să îndeplinească esenţiala condiţie pentru bunul mers, material, de data asta, al familiei ce tocmai era pe cale de-a se constitui – zestrea.
Ce aleargă după militar? „Sărăcia, femeile şi praful” – în anul 1900
Vorba veche, din popor, cum că după militar „aleargă sărăcia, femeile şi praful”, părea luată în serios de oficialităţi. Rândurile ce urmează explică o viziune, aşa cum era prezentată cum mai bine de un secol în urmă, dar şi o stare de fapt – bărbatul o fi general la el în unitate, dar acasă femeia-i baza. Poftiţi de citiţi – „mai mult decât orice om, ofiţerul are nevoie de o viaţă privată liniştită şi de un tovarăş încrezător, căruia să-i împărtăşească tot ceea ce simte, căci el, mai mult decât orice, este expus să petreacă cea mai mare parte din viaţa sa departe de părinţi şi rude, singurii care l-ar putea sfătui. Iată dar absoluta necesitate ca ofiţerul să fie căsătorit, căci numai soţia poate fi în stare să înlocuiască pe părinţii şi rudele ofiţerului, ba chiar îi poate înfrâna multe din pasiuni, pe care poate nici părinţii, nici rudele nu ar fi în stare să le înfrâneze”. Aveţi astfel ocazia să cunoaşteţi viaţa de soldat dintr-un cu totul alt unghi – reglementarea căsătoriei militarilor români – în conformitate cu legile care s-au tot schimbat în diverse etape ale existenţei acestei ţări. Informaţii obţinute de la Serviciul Istoric al Armatei, şeful acestei instituţii, comandorul doctor Marian Moşneagu, fiind cel care a şi realizat un amplu documentar pe această temă.
Domnule ofiţer – sau subofiţer, după caz – ai 23 de ani împliniţi? Da. Atunci, conform legii, te poţi însura. De la acest prim punct începeau procedurile. Armata aştepta de la viitoarea doamnă documente legate de zestre. De pildă, femeia să aibă un capital, un fel de depozit bancar, cum i se spune azi, din care să fie asigurată o dobândă anuală. Ei bine, această dobândă trebuia să fie de 2.500 de lei, în cazul în care domnişoara se mărita cu un locotenent. Dacă domnul era căpitan, venitul anual se putea reduce la 1.500 de lei. După probabilul principiu – soldă mai mare, zestre mai mică. Nu numai banii puteau constitui dota. Poate că domnişoara avea de la familia ei titluri de stat – aducătoare de venituri în sumele deja prezentate. Sau proprietăţi – imobile, terenuri – la fel de profitabile. Toate fiind certificate în prealabil la tribunal. Actele doveditoare erau prezentate comandantului Corpului de Armată, cel care emitea autorizaţia de căsătorie pentru subalternul său.
Ministerul de Război primea raportul despre nuntă
Viaţa intra pe făgaşul ei – nunta, petrecerea. Dar ofiţerul nu uita că mai are o procedură de îndeplinit, în cel mult o lună din momentul în care şi-a unit destinul cu femeia lui. Era obligat, la întoarcerea în garnizoană, să dea raportul – la ce biserică s-a căsătorit şi ziua exactă a evenimentului. Toate aceste date erau înscrise în Registrul Matricol al ofiţerului. Informaţiile erau trimise apoi la Ministerul de Război. Pe aceeaşi filieră – unitatea militară şi Minister – circulau, în timp, toate etapele vieţii ostaşului, când i s-au născut copiii, dacă a divorţat, când s-a căsătorit a doua oară. Dacă se întâmpla ca ofiţerul se se recăsătorească, atunci cea de-a doua soţie trebuia să aibă şi ea propria-i zestre.
Aportul nevestei la solda ofiţerului
Nu trebuie să ne imaginăm însă că statul român lua zestrea cu totul şi o punea în braţele ofiţerilor. Soldaţii aveau dreptul numai la veniturile obţinute din dota soţiei, nu la capitalul însuşi. Avem, iată, nişte date din anul 1897, ca să ne dăm seama cum funcţiona acest principiu. Dacă un locotenent avea pe atunci solda de 400 de lei, venitul său se rotunjea cu încă 125 de lei pe lună – bani rezultaţi din ceea ce producea, în numerar, zestrea. Am mai primit şi alte calcule, de data asta din perioada interbelică, mai precis anul 1937. Un sublocotenent câştiga anual suma de 5.640 de lei, însemnând totalul soldei şi al venitului din zestre. Câştigul unui locotenent – soldă plus dotă – ajungea la 6.192 de lei, tot pe an.
Consiliu de Război pentru cine se căsătorea fără aprobare
Legea era foarte aspră cu cei care încălcau aceste principii. Dacă îndrăzneai, ca militar, să te căsătoreşti fără acceptul superiorilor tăi, cazul era imediat raportat comandamentului Corpului de Armată, în subordinea căruia se afla unitatea la care activa incriminatul. Fără niciun fel de discuţii, ofiţerul în cauză era dat afară din Armată prin Înalt Decret Regal. Şi nu numai atât, pentru că se putea ajunge la ceva mult mai grav, dacă erai încadrat la nesupunere şi act de indisciplină. Pentru aşa ceva riscai să fii judecat în Consiliul de Război.
Căsătoria neregulamentară desfăcută la ordin
Dacă alte state europene – Franţa sau Italia – aveau şi ele reglementări în privinţa căsătoriei militarilor, în schimb legislaţia românească se remarca prin intransigenţă. Cum altfel să priveşti situaţia în care era pus un ofiţer de-al nostru care încălcase regulile, când căsătoria putea fi desfăcută la ordinul superiorilor lui?! Situaţia s-a mai îmblânzit pe parcurs, vinovatul fiind amânat de la avansări. Cert este că, aşa cum se arată în documente, viaţa de familie a ofiţerilor Armatei Române era mereu în atenţia eşaloanelor superioare.
O încercare de-a elimina concubinajul, în 1921
Dar, cum se întâmplă mereu la noi, românii găsesc portiţe de-a ocoli legea, astfel că în rândul militarilor apare fenomenul concubinajului. Conducerea ţării ia act de situaţie şi, în 1921, prin Înalta Apostilă a Regelui, se acordă o lună, între 27 februarie şi 27 martie, timp în care cei care depuseseră cereri de căsătorie au primit aprobare de nuntă fără să mai fie nevoie ca soţia să aibă zestre. Acesta era şi motivul pentru care cuplurile nu se căsătoriseră – ofiţerul se îndrăgostise de o fată săracă. Autorităţile nu renunţă totuşi, sub niciun chip, la sfântul principiu al moralităţii. Acest aspect fiind rezolvat, se dă aviz faborabil rapoartelor Ministerului de Război – având numerele 13352 şi 13353 – din anul deja menţionat. Se impune însă o condiţie decisivă ofiţerilor – să recunoască oficial copiii rezultaţi în timpul concubinajului. Vizată în acest sens era perioada cuprinsă între anii 1919 – 1921.
Nevasta nu trebuia să ştie neapărat limba română
Pe cât de dură, pe atât de lipsită de discriminare era totuşi legislaţia românească. O nouă reglementare a căsătoriei militarilor apare în 4 aprilie 1931. Soţiile ofiţerilor români puteau fi de orice etnie sau religie. Noua lege nu impunea femeilor nici măcar să cunoască limba română, în cazul în care domnul pusese ochii pe o divă din altă ţară. Zestrea nu mai era nici ea o povară. Pe lângă reducerea cuantumului dotal acordat în fiecare an militarului, apare ceva nou – soţiile ofiţerilor superiori sunt scutite de această responsabilitate. Moralitatea rămâne, în continuare, decisivă pentru domnişoarele dornice de-a se mărita cu un ofiţer al Armatei Regale.
Corupţie versus moralitate
Moralitatea, bat-o vina! Un subiect delicat asupra căruia, în 1937, se apleacă colonelul magistrat Vasile Chiru, consilier la Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, într-un amplu material publicat în „Pandectele militare”, luând în discuţie tot angrenajul legislativ al mariajului militarilor români. Şi ce scoate în evidenţă autorul – „modul de constatare a moralităţii viitoarei soţii şi a familiei sale, aşa cum cere regulamentul, nu prezită eficacitatea cerută”. Altfel spus, femei cu un trecut îndoielnic puteau ajunge soţii de militari în baza acelui certificat de bună purtare, o hârtie, iată, fără valoare, dacă era mistificată. „De aici se naşte apoi un rău pentru familia militară, de o gravitate excepţională, adică pierderea sentimentului de camaraderie între ofiţerii însuraţi”, trage concluzia specialistul în privinţa slăbiciunilor legii.
Te însori numai cu românce
Se putea oare ca politica să nu-şi bage coada şi-n sentimentele militarilor noştri?! Mai întâi, războiul intră cu bocancii în viaţa intimă. Vedem ce s-a întâmplat în 1941. Atunci sunt emise două decrete – 1867 şi 1909 – în luna iunie. Primul elimină, pentru toate categoriile de soldaţi, condiţia zestrei de la viitoarea soţie. Dar impune alor noştri să se însoare numai cu românce. Al doilea decret transmite ofiţerilor că, în afară de românce, se pot uita şi după italience sau nemţoaice. Că doar erau reprezentantele aliaţilor noştri la vremea aceea, nu-i aşa?!
Comisarul politic
Tot despre politică, de data asta în regimul comunist. Noua orânduire vrea, e drept, dintr-o cu totul altă perspectivă, să controleze viaţa privată a militarilor români. Viitoarele neveste erau verificate, dar nu la moralitate, ci numai în ceea ce priveşte originea socială, de unde să reiasă „devotamentul faţă de Republica Populară România”. Dacă ataşamentul femeii faţă de culoarea roşie a drapelului era de netăgăduit, atunci comisia – formată din comandantul unităţii şi adjunctul său – aproba căsătoria. Nu peste mult timp îşi va face apariţia în „peisaj” şi ofiţerul politic al unităţii militare. El va avea ultimul cuvânt în obţinerea permisiunii de căsătorie, în conformitate cu măsurile impuse prin Decretul 352 din 18 martie 1950. Istoria consemnează, cel puţin scriptic, după perioada Gheorghiu-Dej, eliminarea tuturor obstacolelor – birocratice, politice sau de altă natură – în calea iubirii pe care un militar o nutreşte faţă de aleasa lui. Azi au rămas doar amintirile. E-he, de pe vremea când era bunica fată… (Dan Gheorghe).
După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de anticorupție – la rubrica „așa nu” – povestea lui Marius Lucian Fulga la Penitenciarul Giurgiu pare să se fi încheiat, în sfârșit, cu un „adio” lacrimogen pe grupul de WhatsApp al unității. Dar întrebarea nu este cum a plecat Fulga, ci cum de a fost ținut în brațe atâta timp. Și, mai ales, de ce un întreg sistem a acceptat ca Penitenciarul Giurgiu să devină o combinație între SRL de familie, sală de forță pe steroizi și cimitir statistic pentru deținuți.
Incisiv de Prahova a documentat, în repetate rânduri, acest carusel grotesc de incompetență și complicități – de la morți suspecte și evadări, până la „afaceri dentare” de familie. Demiterea de acum nu este un fulger pe cer senin, ci doar confirmarea oficială a unui eșec managerial prelungit, girat ani de zile de Administrația Națională a Penitenciarelor și de Ministerul Justiției.
Giurgiu, mormântul miniștrilor: patru revocări, zero lecții
Penitenciarul Giurgiu a fost prezentat, ani la rând, ca un model de siguranță maximă. În realitate – așa cum a relatat Incisiv de Prahova – a devenit un caz-școală de „așa se face praf o instituție”.
Sub bagheta lui Marius Lucian Fulga, justiția a fost trimisă la colț, iar regulamentele au ajuns hârtie igienică administrativă. Omul a fost revocat de mai multe ori, de miniștri diferiți, pentru „grave nereguli”. Apoi, miraculos, readus în funcție, de fiecare dată mai lustruit în funcție decât înainte.
În dreptul lui Fulga s-au adunat, în timp, acuzații și scandaluri pe care, într-un stat normal, nici măcar nu le-ai pune în aceeași propoziție cu termenul „director de penitenciar”:
- puneri în libertate eronate, urmate de operațiuni de recapturare costisitoare – detalii relatate în investigațiile Incisiv de Prahova;
- evadări în serie de la Giurgiu, inclusiv deținuți „foarte periculoși” strecurați printre foi de externare medicală;
- un deces în timpul unui control inopinat al Corpului de Control al ministrului Justiției Cătălin Predoiu – coincidență administrativă, desigur;
- sancțiuni disciplinare pentru acte de corupție, constând în primirea de bunuri de la familia unui deținut;
- un dosar penal „rezolvat” la nivel de sancțiune administrativă, după cum a semnalat presa, în loc să fie dus până la capăt în instanță.
Și, peste toate, eterna întrebare: cum ajunge un astfel de personaj să fie „împuternicit” iar și iar, fără concurs, în fruntea unei unități de maximă siguranță?
Clanul Fulga: de la celulă la biroul directorului, tur-retur
Dacă tot vorbim despre „resurse umane”, cazul Fulga seamănă mai degrabă cu o dramă de familie decât cu o organigramă serioasă.
Potrivit informațiilor apărute în presă, inclusiv în Incisiv de Prahova, fratele lui Marius Fulga, poreclit „Struțu”, și cumnata sa se află în detenție la Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova pentru trafic de persoane și alte fapte penale. O coincidență de destin: rude după sânge, despărțite doar de tipul de legitimație – unii cu card de acces, alții cu cartela de deținut.
Nici soția nu lipsește din tablou. Ofițer educator la Penitenciarul Giurgiu, aceasta este cercetată penal, conform relatărilor din presă, pentru fals în înscrisuri, uz de fals și înșelăciune, într-un dosar privind deconturi medicale fictive pentru lucrări stomatologice inexistente. Decontul acestor „lucrări” ar fi fost aprobat chiar de directorul Fulga, în calitate de șef al unității – motiv pentru care și el a ajuns vizat într-un dosar de abuz în serviciu.
Când fratele și cumnata sunt la Craiova pentru trafic de persoane, soția e în dosar cu deconturi „cosmetizate”, iar tu, director, ești asociat cu abuz în serviciu și scandaluri succesive, nu mai vorbim de „imagine instituțională”. Vorbim de un caz-școală al prăbușirii credibilității unei întregi structuri.
Dosarele se spală la ANP: „împăcări” cu pixul și ședințe la UPU
Pamfletarul ar râde, dar juriștii se înfioară. Incisiv de Prahova a dezvăluit cum, pentru a-și salva soția și, implicit, propria poziție, Marius Fulga ar fi încercat în repetate rânduri să-și împingă subalternii în zona penală.
Concret, comisarul Dinu Dănuț, director adjunct pe pază, ar fi fost presat să semneze în locul directorului un acord de împăcare între părți, în dosarul privind deconturile medicale. Actul ar fi fost oricum ilegal, împăcarea nefiind posibilă în lipsa recuperării prejudiciului și a acordului real al părților.
Omul, nevrând să devină complice, a ales soluția disperată: „boală administrativă”. A lipsit de la ședințele cheie invocând stări de rău și ajungând la UPU Giurgiu exact când se pregătea „spălătoria” de dosar. Când cadrele de conducere intră în Urgențe ca să nu intre în ilegalitate, sistemul nu mai e bolnav. E în colaps moral.
Pe alt palier, Fulga ar fi reușit să obțină semnătura directorului Direcției Management Resurse Umane din ANP pe un astfel de acord, în ciuda unei adrese clare a directorului general al ANP care interzicea explicit semnarea oricărui document legat de dosar. Acolo unde litera legii spune „nu se poate”, pixul „relațiilor” a scris „ba se poate”.
Giurgiu – unde morții răspund la apel și steroizii intră pe poartă
În timp ce conducerea jongla cu acorduri, rude și intervenții, în penitenciar se murea. La propriu.
Incisiv de Prahova a relatat despre cazuri de deținuți găsiți morți în celule, în condiții suspecte. În martie 2022, un deținut a fost descoperit decedat, existând suspiciuni că ar fi fost victima unei agresiuni, pe fondul unei violențe tot mai greu de controlat în interiorul unității. Cel mai recent, pe 2 ianuarie 2026, un deținut de 55 de ani, condamnat pentru conducere sub influența alcoolului, a fost găsit fără suflare la apelul de dimineață. Oficial, „fără urme de violență”. Neoficial, după atâtea episoade obscure, încrederea în comunicatele standard a ajuns la zero.
La capitolul „siguranță”, Giurgiu a bifat și evadări care au făcut deliciul presei. Un deținut considerat periculos a reușit să fugă de sub escortă, din spital (Floreasca sau Bagdasar Arseni – detaliul exact e insignifiant într-un tablou general de haos).
Pe partea de integritate a personalului, Incisiv de Prahova a prezentat cazul unui angajat prins cu aproape 400 de comprimate de dianabol, substanță dopantă, încercând să le introducă în penitenciar. Când unitatea începe să semene cu un amestec între sală de forță, farmacie la negru și cimitir statistic, oricât „comunicat oficial” ai emite, realitatea urlă mai tare.
Mascații, ultimul capitol: cine plătește nota de plată?
Elementul de noutate: mandatul lui Marius Lucian Fulga la conducerea Penitenciarului Giurgiu s-a încheiat. Plecarea lui este privită de mulți angajați nu ca o reformă, ci ca o constatare tardivă a unui eșec managerial pe care ei îl suportă de ani de zile.
În paralel, un nou scandal lovește unitatea: mai mulți angajați ai structurii de intervenție sunt cercetați pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu. Pentru oamenii din interior, întrebarea este clară: de ce răspund doar cei de jos, în timp ce arhitecții climatului toxic au fost protejați ani la rând?
Lipsă de personal, volum uriaș de muncă, ore suplimentare, stres cronic, riscuri profesionale gestionate defectuos – toate acestea nu pot fi separate de deciziile conducerii. Orice manager minimal decent știe că răspunderea nu înseamnă doar semnături pe programe, ci asumarea efectelor acelor decizii asupra oamenilor din subordine.
ANP, între orb și complice: cum se reciclează un director cu probleme
Demiterea actuală nu este primul episod în care numele lui Fulga dispare de pe ușa biroului de director. Au existat și alte revocări, alte „pauze”, alte rocade de culise.
Inevitabil apare întrebarea: care sunt criteriile reale după care Administrația Națională a Penitenciarelor selectează, evaluează și menține managerii în funcții de conducere?
Când un director:
- este revocat de mai multe ori;
- este asociat public cu dosare disciplinare și penale;
- are familia direct implicată în scandaluri judiciare;
- conduce o unitate unde au loc decese suspecte, evadări, scandaluri de corupție și trafic de substanțe;
… și totuși este reîmputernicit din nou și din nou, problema nu mai este „cazul Fulga”. Problema este sistemul care îl reangajează în vârf.
Aici nu mai vorbim de o eroare de resurse umane. Vorbim de un mecanism de protecție reciprocă, în care managerul cu schelete în dulap devine, paradoxal, mai ușor de controlat.
Mesajul de adio: lacrimi pe grup, tăcere în fișele de post
„Bună ziua. Dragi colegi țin să va mulțumesc pentru activitatea desfășurată pe perioada cât am îndeplinit atribuțiile de director al unității.
Sunteți oameni minunați, oameni care știu să facă lucrurile cât mai bine, oameni cu care mă mândresc. Din păcate în aceste zile unitatea s-a confruntat cu un incident f grav, pe care nu și l-a dorit nimeni. Ca urmare a acestei situații, am solicitat încetarea împuternicirii în funcția de director al unității. Urmează ca în viitor să avem un nou director care va ști să facă unitatea să funcționeze la alte standarde sub îndrumarea conducerii eșalonului superior.
Le mulțumesc tuturor pentru activitatea desfășurată în această perioadă. În această unitate sunt oameni deosebiți. În această unitate, mulți oameni țin la această unitate și pun mult suflet în activitatea desfășurată. Vă doresc tuturor multă sănătate și mult succes în continuare în tot ceea ce vă propuneți să realizați. Cu deosebit respect, Marius Fulga”.
Este mesajul de adio al lui Marius Lucian Fulga pe grupul penitenciarului. Un text plin de cuvinte calde, de elogii la adresa personalului și de regret față de „incidentul foarte grav” care, iată, „l-a obligat” să ceară încetarea împuternicirii.
Nicio vorbă însă despre:
- dosarele disciplinare și penale relatate de presă;
- evadările și morții de la Giurgiu;
- presiunile asupra subordonaților;
- climatul de frică și uzură profesională;
- „afacerile” de familie care au compromis moral instituția.
Un mesaj de adio impecabil ca formă, gol ca asumare. Exact tipul de discurs care a îngropat credibilitatea sistemului penitenciar: politicos, corect gramatical, complet divorțat de realitate.
După Fulga, potop sau reformă?
Demiterea lui Marius Lucian Fulga nu trebuie tratată ca schimbarea unui nume în organigramă, ci ca proba scrisă a falimentului unui model de management.
Angajații Penitenciarului Giurgiu – cei care trag ture suplimentare, intră în secții cu risc, gestionează conflicte și se întorc acasă cu stres și oboseală cronică – au dreptul la ceva mai mult decât lozinci și „mulțumesc pentru activitate”. Au dreptul la:
- criterii clare și stricte de numire a directorilor;
- evaluări reale, nu formale;
- protecție în fața abuzurilor de sus;
- un climat de lucru în care integritatea nu e opțională.
Incisiv de Prahova a descris, pas cu pas, cum Penitenciarul Giurgiu a devenit oglinda strâmbă a unui sistem întreg: combinație toxică de incompetență, complicitate politică și lipsă totală de asumare.
Dacă după acest episod ANP și Ministerul Justiției se mulțumesc să numească „un alt Fulga” cu alt nume, spectacolul grotesc va continua. Morții vor răspunde în continuare la apel prin „fără urme de violență”, evadările vor fi „incidente izolate”, iar mesajele de adio vor curge lacrimogen pe grupuri interne.
EPILOG:
Mascații pot închide, pentru o zi, ușa unui birou de director. Dar doar o lustrare reală a criteriilor de numire și menținere în funcție poate închide, cu adevărat, fabrica de scandaluri numită „management penitenciar la români”.
Până atunci, cortina rămâne întredeschisă. Pentru că, în România, chiar și când pare că s-a terminat spectacolul, de obicei urmează… bis-ul. (Cerasela N.).
Exclusiv
REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”
Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică
România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o republică a cărților de vizită fără nume, unde miliarde de euro se decid la „diverse” pe ordinea de zi a unor ședințe secrete, sub pretextul comod și elastic al „securității naționale”.
Cazul în care gigantul tehnologic chinez Huawei a dat în judecată statul român – solicitând anularea Deciziei Prim‑ministrului nr. 81/2024 și a Hotărârii CSAT nr. 35/2024, prin care i s-a respins autorizarea pentru 5G – a smuls cortina de pe una dintre cele mai toxice aberații legislative din ultimii ani: Legea nr. 163/2021. Aceasta, prezentată public drept gardian al „infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național” și al „condițiilor implementării rețelelor 5G”, este, în fapt, manualul prin care structurile de securitate națională își bagă bocancul direct în piața economică liberă.
Textul complet al minunii legislative poate fi admirat, în deplină splendoare birocratică, în Monitorul Oficial, prin intermediul portalului legislativ al statului român:
https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/279515
CSAT – noul regulator de piață: „Nu-ți spun de ce, dar ești periculos”
Mecanismul e simplu și brutal: CSAT emite un aviz – negativ, desigur – pe baza unor criterii atât de vagi și geostrategice încât nici măcar nu mai contează realitatea tehnică. Nu trebuie demonstrat nimic public, nu trebuie făcut niciun audit tehnic transparent, nu trebuie explicat cum, când și de ce este un furnizor periculos. E suficient să fie „dintr-un stat care nu ne place la știri”.
În baza Legii 163/2021, aceste avize secrete devin, practic, acte de condamnare economică. Companii reale, cu investiții reale, cu echipamente reale, sunt decapitate prin hârtii clasificate, inaccesibile, transformate în ghilotine administrative puse în mișcare de Guvern, cu Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024 ca exemplu de manual.
Întrebarea elementară rămâne: cum poate o companie să se apere de acuzații pe care nu are voie să le citească, să le verifice sau să le combată?
Curtea de Apel București oprește banda rulantă: „Până aici!”
Sistemul juridic de la București, în ciuda reflexului tradițional de „executare cu explicațiile la dosar”, a intrat într-un blocaj interesant. Curtea de Apel București a făcut un gest rarisim: a admis cererea Huawei și a trimis Legea 163/2021, în întregime, în fața Curții Constituționale a României (CCR), ridicând o excepție de neconstituționalitate care zguduie din temelii întreaga construcție legislativ-securistică a „5G-ului românesc”.
Ca să fie circul complet, instanța a pus cauza și pe pauză, până când Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) va lămuri, prin cauza-pilot C‑354/24 – Elisa Eesti AS, cum se împacă „securitatea națională” cu dreptul european, atunci când politicienii încearcă să pună lacăt pe piața telecom sub acoperire militarizată.
La termenul din 1 iulie 2026, Curtea de Apel București a decis suspendarea judecății. Soluția consemnată în stilul inimitabil al limbii de lemn judiciare spune, de fapt, un lucru foarte clar: instanța nu mai este dispusă să semneze în alb deciziile secrete ale CSAT:
„În baza art. 413 alin.1 indice 1 CPC suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea de către CJUE a cauzei C‑354/24 Elisa Eesti. Prorogă aprecierea asupra oportunităţii suspendării cauzei în temeiul disp art 413 al 1 CPC generată de sesizarea CCR, până la reluarea judecăţii cauzei. Prorogă examinarea cererii privind suplimentarea probatoriului, inclusiv asupra aspectelor referitoare la tardivitatea formulării cererii de suplimentare a probatoriului în şedinţa din data de 03.06.2026, până la reluarea judecăţii. Cu recurs pe toată durata suspendării. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 01.07.2026.”
Documentul oficial poate fi consultat, în toată gloria lui tehnică, pe portalul instanțelor:
https://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000433823&id_inst=2
Dublul front: Constituția vs. CSAT, Europa vs. „Strict Secret”
Legea 163/2021 se află acum sub un dublu microscop – unul național, la CCR, și unul european, la Luxemburg.
1. CCR: Constituția, decor sau instrument real?
Prin sesizarea CCR, Curtea de Apel București a recunoscut, implicit, că ceva este profund putred în structura Legii 5G. Îndoielile nu sunt „tehnice”, ci de esență:
- CSAT primește puterea de a emite avize negative pe baza unor „criterii” care nu trec nici testul clarității legii, nici pe cel al controlului judiciar: factori „geostrategici”, suspiciuni difuze, evaluări care nu au nevoie să fie susținute de expertize tehnice transparente.
- Deciziile bazate pe aceste avize secrete afectează direct drepturi și libertăți fundamentale: libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil, principiul proporționalității. Cu alte cuvinte, Constituția este invitată politicos să ia loc în spate, în timp ce CSAT conduce mașina.
Miza la CCR este uriașă: se va decide dacă România mai are un stat de drept funcțional sau doar un decor constituțional, folosit pentru poze festive în timp ce deciziile reale se iau în birouri fără ferestre.
2. Secretizarea probelor: Justiție „în orb” la ordin
În fața instanței, statul român nu s-a obosit cu argumente tehnice: a fluturat, în schimb, stegulețul roșu al „secretului de stat”. Hotărârile CSAT sunt clasificate, deci nu se discută, nu se verifică, nu se contrazic. Guvernul a urmat linia, mecanic, prin Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024, transformând un act politico-militar opac într-o condamnare administrativă fără motivare tehnică publică.
Rezultatul: compania afectată nu are acces la acuzațiile care o privesc în mod direct. Statul se judecă cu tine invocând documente pe care nu ai voie să le cunoști. Iar această farsă procedurală este vândută drept „stat de drept” și „protecția interesului național”.
Luxemburgul taie macaroana: securitate națională, da; cec în alb, nu
În timp ce autoritățile române par convinse că sintagma „securitate națională” funcționează ca un detergent universal pentru orice abuz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin cauza C‑354/24 – Elisa Eesti AS, vine cu o analiză rece și devastatoare pentru asemenea practici.
În concluziile sale, Avocata Generală Tamara Ćapeta – document public disponibil aici, în limba română:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document/C/2024/C-0354-24-00000000RP-01-P-01/CONCL/317929-RO-1-html
și referința de pe portalul de jurisprudență:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D354%252F24%2522&publishedId=C-354%2F24 – trasează câteva linii roșii clare:
- Securitatea națională nu anulează dreptul UE. Articolul 4 alineatul (2) TUE spune clar că securitatea națională rămâne responsabilitatea statului membru. Dar măsurile adoptate trebuie să respecte Directiva (UE) 2018/1972 – Codul European al Comunicațiilor Electronice (CECE). Cu alte cuvinte, nu poți pune ștampila „Strict Secret” pe o decizie și să pretinzi că ești deasupra dreptului european.
- Nu există interdicții pe bază de „miros” geopolitic. Excluderea unui furnizor de pe piață este o restricție severă a libertății de a presta servicii (art. 12 CECE). Ca să fie acceptabilă, trebuie justificată printr-o analiză de risc concretă și demonstrabilă:
- Cum influențează statul terț furnizorul?
- Ce parte din rețea este afectată – nucleul (Core) sau doar segmentul periferic (RAN)?
- Care este natura și intensitatea riscului? Suspiciunile politico-mediatice, conferințele de presă și comunicatele alarmiste nu țin loc de probă.
- Proporționalitate și drept de proprietate (art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale). Interdicția nu poate transforma echipamente cumpărate legal în fier vechi peste noapte, doar pentru că așa a decis, pe tăcute, un consiliu de securitate. Statul trebuie:
- să prevadă perioade de tranziție rezonabile;
- să minimizeze pierderile disproporționate pentru operatori;
- să evite, pe cât posibil, declanșarea unor avalanșe de despăgubiri plătite din bani publici.
Cu alte cuvinte, ceea ce în București se vinde ca „strategie de securitate” riscă să fie interpretat la Luxemburg drept simplă improvizație abuzivă, ascunsă sub mantia secretului.
Factura finală: cine plătește delirul securistic?
Dincolo de limbajul tehnic, litigiul dintre Huawei și statul român este un test de maturitate instituțională. Și, ca orice test serios, vine cu costuri concrete:
- Consumatorii români vor plăti, în facturi, prețul jocurilor de culise:
- investiții blocate;
- întârzieri în extinderea rețelelor de mare viteză;
- tarife mai mari pentru servicii digitale, pentru că piața este ciuntită cu dalta politico-securistică.
- Bugetul public este plasat într-o loterie rușinoasă:
- dacă Legea 163/2021 va fi declarată neconstituțională de CCR;
- dacă deciziile administrative vor fi sancționate la nivel european pentru lipsă de proporționalitate;
- dacă vor apărea cereri masive de despăgubiri. Toate acestea vor fi plătite, desigur, nu de arhitecții legii sau de semnatarii avizelor secrete, ci de contribuabil.
- Statul de drept devine o lozincă golită de conținut atunci când deciziile economice strategice sunt luate pe baza unor anexe clasificate ale CSAT, inaccesibile controlului public și aproape intangibile pentru controlul judiciar.
Lecția amară: magistrații nu mai vor să fie notari la decizii secrete
Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea de Apel București și trimiterea Legii 163/2021 pe masa CCR, concomitent cu suspendarea procesului până la decizia CJUE în cauza Elisa Eesti, arată un lucru rarisim în peisajul autohton: o parte a magistraturii române refuză să mai joace rolul de mașină de parafat hotărâri venite „de sus”.
Mesajul este clar: securitatea cibernetică și securitatea națională nu pot fi construite pe:
- avize secrete inaccesibile celor afectați;
- criterii geostrategice elastice și nedovedite;
- decrete de stat major ferite de ochii justiției și ai publicului.
Într-o democrație reală, securitatea se construiește pe:
- audit tehnic serios;
- reguli clare și transparente;
- garanții constituționale respectate, nu ocolite;
- control judiciar efectiv, nu mimat.
Până când CCR și CJUE vor vorbi, România rămâne suspendată între două lumi:
una a Constituției, a dreptului european și a principiilor,
și alta a deciziilor cu ștampilă „Strict Secret”, unde nici dreptul, nici economia și nici logica nu au voie să pună întrebări. (Cristina T.).
Exclusiv
O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani
DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”. Oameni care ar trebui să știe să calculeze, să verifice și să explice drepturile salariale au ajuns să fie, în practică, dactilografi ai aplicației Maisal: apasă butoane, scot hârtii, ridică din umeri. Restul – „se decide la centru”.
Centralizare cu orice preț: fluturaș unic pentru toată poliția din România
Sindicatul „Diamantul” semnalează tranșant: structurile de financiar din teritoriu nu au habar să calculeze și să explice singure drepturile salariale. S-a ajuns în punctul în care unitățile de poliție cu personalitate juridică nu au nici măcar dreptul să stabilească un format propriu al fluturașului de salariu.
Totul este făcut de Maisal, aplicația informatică administrată exclusiv de Direcția Generală Financiară (DGF) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Rezultatul: un fluturaș de salariu unic, „model național obligatoriu”, în care polițistul trebuie să creadă pe cuvânt, iar finanțistul local doar îl tipărește și îl distribuie. Explicații? „Așa scoate sistemul”.
Răspuns oficial de la IPJ Dâmbovița: noi doar printăm, nu gândim fluturașul
Toată această absurditate este confirmată negru pe alb de Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița, în adresa nr. 15542 din 21.07.2026, transmisă Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, în atenția președintelui Vitalie Josanu (solicitare formulată prin e-mail la petitii.sprdiamantul@yahoo.com).
Sindicatul „Diamantul” a cerut lămuriri în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Cererea, înregistrată la IPJ Dâmbovița sub nr. 15524 din 20.06.2026, viza modul de prezentare și conținutul fluturașului de salariu, precum și competențele unității în adaptarea lui la nevoile polițiștilor.
Răspunsul IPJ Dâmbovița, document oficial:
- salarizarea personalului se realizează „centralizat, pentru întreg aparatul propriu al Ministerului Afacerilor Interne, exclusiv cu ajutorul aplicațiilor informatice”, în conformitate cu art. 86 alin. (7) din anexa VII a Legii nr. 153/2017;
- aplicația Maisal, gestionată de DGF, „generează fluturașii de salarizare într-un format unic, pentru întreg personalul”.
Concluzia IPJ Dâmbovița: inspectoratul nu are competența de a modifica sau elabora un înscris distinct, în format fizic sau electronic, asemănător fluturașului de salariu, adaptat cerințelor salariaților. Mesajul către propriii angajați: „nu noi decidem fluturașul, nu noi îl înțelegem, noi doar vi-l dăm”.
Legea 153/2017, scutul de protecție al DGF: nu e vina noastră, așa zice legea
În aceeași adresă nr. 15542/21.07.2026, IPJ Dâmbovița se baricadează regulamentar în spatele Legii nr. 153/2017:
- art. 86 alin. (7), anexa VII: salarizarea se face centralizat și exclusiv prin aplicații informatice;
- art. 86 alin. (1), anexa VII: documentele specifice resurselor umane se elaborează, se avizează și se aprobă la nivelul fiecărei instituții publice.
Interpretarea practică este halucinant de comodă:
- când polițiștii cer un fluturaș clar, adaptat, li se spune că doar DGF, prin Maisal, poate modifica formatul;
- când vine vorba de responsabilitate, fiecare unitate dă din colț în colț: „nu avem competență, totul e centralizat, totul e pe aplicație”.
În același timp, în baza titlului II al anexei VI la Legea nr. 153/2017, compartimentele de resurse umane și financiar au, teoretic, obligații clare:
- întocmesc, verifică și prezintă spre aprobare statele de funcții;
- calculează și verifică drepturile salariale;
- consiliază salariații în domeniul salarizării.
Teoretic, adică pe hârtie. Practic, consilierea se rezumă la formula magică: „verificați cu DGF, noi nu putem schimba nimic, Maisal știe mai bine”.
Maisal, oracolul salarial al MAI: dacă a ieșit din aplicație, devine adevăr absolut
Aplicația Maisal, gestionată exclusiv de DGF, capătă statut de zeitate tehnologică în salarizarea polițiștilor:
- generează fluturașul unic pentru întreg personalul MAI;
- impune formă, structură și conținut;
- elimină, practic, rolul de specialist al finanțiștilor din teritoriu, reduși la funcția de „operatori de calculator”, exact cum dezvăluie Sindicatul „Diamantul”.
Polițistul întreabă ce reprezintă o anumită sumă sau o anumită reținere de pe fluturaș.
Finanțistul din unitate, care ar trebui să fie capabil să explice, indică spre imprimantă și apoi spre DGF: „așa a venit din sistem, noi doar am tipărit”.
Sindicatul „Diamantul” scoate la iveală un adevăr crud:
- structurile financiare nu mai calculează efectiv și nici nu-și mai asumă explicații detaliate;
- unitățile cu personalitate juridică nu au voie să adapteze nici măcar forma grafică a fluturașului la nevoile polițiștilor;
- toată puterea de informare și interpretare este capturată în mâinile DGF și ale aplicației Maisal, prezentate ca intangibile.
Concluzie amar-ironică: polițistul întreabă de salariu, sistemul răspunde „vezi la Maisal”
Documentul IPJ Dâmbovița nr. 15542 din 21.07.2026, emis ca răspuns la solicitarea sindicală formulată în baza Legii nr. 544/2001 de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, descrie involuntar un tablou de pamflet:
- finanțiștii din teritoriu, descriși de sindicat ca fiind reduși la statutul de simpli operatori de calculator, nu-și mai exercită real meseria;
- DGF controlează formatul, conținutul și „adevărul oficial” al fluturașului prin aplicația Maisal;
- unitățile de poliție cu personalitate juridică sunt transformate în puncte de distribuție de printuri, fără drept de inițiativă;
- polițistul de rând rămâne cu un fluturaș tipărit centralizat, greu de înțeles și imposibil de adaptat.
Lanțul „responsabilității” arată așa:
- polițistul întreabă: „ce înseamnă suma asta?”;
- financiarul local spune: „nu știm, așa a venit din Maisal”;
- Maisal tace, dar fluturașul e deja „lege”;
- DGF privește de sus, acoperită de Legea 153/2017 și de centralizarea absolută.
Textul acesta e scris ca pamflet. Din păcate, ceea ce îl inspiră nu e ficțiune satirică, ci un răspuns oficial al unei instituții a statului român, care confirmă exact ce acuză Sindicatul „Diamantul”: finanțiști reduși la operatori de calculator, polițiști lăsați în ceață, iar adevăratul șef al salarizării – o aplicație informatică numită Maisal, păzită cu strășnicie de Direcția Generală Financiară. (Cristina T.).
Mascații închid lumina la Giurgiu: „Mandatul” lui Fulga, evacuat cu escortă morală
După ani de scandaluri, morți la apel, evadări ca-n filme proaste și o „afacere de familie” demnă de manualul de...
REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”
Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o...
O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani
DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”....
O nouă eră în aplicarea „selectivă” a legii: șeful Poliției Române și pixul care face ravagii la baza sistemului
Șeful e în toane bune, legea e pe modul „opțional” Șeful Poliției Române este în toane excelente zilele acestea, după...
Furtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene
România, primul cobai electoral aruncat sub roțile algoritmilor În decembrie 2024, România a intrat în istoria politică mondială nu printr-o...
O nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”
Când arestul devine risc profesional: „Diamantul” sună alarma la IPJ Sibiu Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” a ajuns să facă...
O frână de mână trasă la Palatul Victoria: instanța transformă „marea reformă a salarizării” în spectacol cu martori asistenți
Consultarea publică „la mișto” este oprită cu acte în regulă Consultarea publică pe Legea salarizării a fost suspendată de instanță,...
Hipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor
Culise murdare la trap: regulamentul, călcat în picioare Pe hipodromul din Ploiești nu se mai aleargă doar caii, ci și...
IPJ CONSTANȚA, MANUAL DE ABUZ INSTITUȚIONAL: NU CONTEAZĂ LEGEA, CONTEAZĂ TURNĂTORUL!
PRIORITATE ZERO LA IPJ CONSTANȚA: VÂNĂTOAREA DE „VINOVAȚI” CARE SPUN ADEVĂRUL La IPJ Constanța, urgența nu poartă uniformă, nu are...
„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale
Adam Smith, sindicalist post-mortem: ce nu vor să audă politicienii când deschid „Avuția națiunilor” Când polițiștii și militarii cer bani,...
TIR-istul cu „curaj” de cauciuc: beat criță, fără permis și cu tupeu cât DN 57
Așa arată inconștiența la volan: 40 de tone, alcool și zero creier AȘA CONDUCE UN ȘOFER INCONȘTIENT! – o spun...
„Specialii” din noroi și experții din pixeli: când militarii cară nămol, vitejii de internet cară comentarii
„Unde s-au evaporat experții de serviciu?” Unde sunt acum „experții” care strigă, cu mâna pe tastatură și curajul în spatele...
De la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
Grădinița de cadre – sezonul XXIX: întoarcere la Blejoi, unde cadrele cresc pe tractor Serialul „Grădinița de cadre – IPJ...
„Prescripția salvează hoția”: cum a ajuns România cimitirul dosarelor cu fonduri europene, pus la zid de CJUE
„Dragi hoți de fonduri europene, nu vă mai bazați pe calendar!” Prescripția dosarelor cu fonduri europene din România a fost...
MAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor
Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” cere, în baza Legii 544/2001 și a Constituției, să afle cine, de ce și cum...
-
Exclusivacum 3 zile
De la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 4 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum o zi
Hipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor
-
Exclusivacum 4 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum 3 zile
MAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor
-
Exclusivacum o zi
O nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”
-
Exclusivacum o zi
Furtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene
-
Exclusivacum 2 zile
„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale