Mihail Sergheevici Gorbachiov, al optulea si ultimul conducător al Uniunii Sovietice, asculta atent, cu ochii pe jumătate închiși emisiunea de la radio. Se prefăcea că nu îl interesează echipa de ziariști veniți la el acasă.

La aproape 90 de ani, fostul conducător al celui mai mare imperiu comunist din lume, abia se mișcă și are nevoie de ajutor permanent. În ziua aceea brațele lui erau pline de vânătăi. Externat din același spital unde soția sa Raisa murise, cu decenii în urmă, ca urmare a unei leucemii, semnele injecțiilor și perfuziilor îi amintiseră că timpul lui biologic se scurge inexorabil. Poate doar Caesar, Ekaterina cea Mare, Napoleon să mai fi fost prezenți alături de el pe micul podium al oamenilor care prin acțiunile lor schimbaseră istoria umanității. Gorbachiov o știa bine, i se comunicase de la ministerul de externe rus că ziariștii veniseră cu întrebările pregătite de laboratorul de analize comportamentale din SUA. Decisese că limitele răspunsurilor sale erau cerul.

Întrebi de ce PCUS, partidul familiei mele și al meu, nu m-a apărat la căderea URSS? Eu pierdusem partidul cu câțiva ani înainte, atunci când l-am iertat pe golanul acela de Elțîn. Cum știi l-am dat afară din PolitBureau și i-am luat funcția de primsecretar al partidului în Moscova. În acea seara, la masă, Raisa m-a interogat despre ce se va întâmpla cu familia lui Elțîn. Fetele lui erau colege cu fiicele noastre, alte vîrste însă, la liceul Gorki. I-am spus că nu voi fi Stalin. M-a privit ciudat, cu ochii răi. Să nu faci vre-o greșeală de mic burghez, mi-a spus atunci. Știi, Raisa putea să aibă ochi răi când devenea apăratoarea mea și a fetelor, altfel era o femeie de toată isprava. Nu am lovit-o niciodată, sublinie dintr-o dată Gorbachiov.

La câteva zile după ce Elțîn fusese demis din toate funcțiile sale comuniste, la ordinul personal al lui Gorbachiov, acesta fusese transferat într-o casă a KGB, fiind în arest la domiciliu, asteptându-și condamnarea. Pierduse lupta și știa că doar mila conducătorului suprem sovietic îi mai putea salva familia de la dispariție.

Cunoștea, (aplicase el însuși acele reguli cu alții), tradiția sovietică și era convins că el personal nu mai are scăpare. Toată lumea aștepta procesul și condamnarea celui căzut in dizgrație. În aceeași săptămână șeful KGB cerea, de urgență, o audiență la Gorbachiov. Intrând în biroul secretarului general al PCUS, șeful KGB dorea să îi explice un element important, vital și critic pentru cel care conducea URSS. Dacă Elțîn nu este condamnat la moarte, sau măcar trimis în exil pe viață în Siberia, Gorbachiov pierde complet legătura cu PCUS, deci pierdea puterea supremă sovietică. Elțîn, conform informațiilor obținute de către KGB, vorbise, în secret, cu ambasadorul Germaniei Occidentale la Moscova, cerând exfiltrarea familiei sale din URSS la schimb cu oferirea unei hărți secrete a adăposturilor nucleare din jurul capitalei Moscova. Mihail Sergheevici, dacă nu îl condamni pe trădător, devii țar. Numai țarii au privilegiul de a ierta.

Lenin așa a scăpat. A fost salvat de un țar care, la numai 10 ani după aceea, va fi executat tocmai de cel de care a avut milă. Copii aceia nu au avut nici o vină, dar revoluția, sovietele cereau sângele lor. Dacă țarul ar fi fost revoluționar, nu l-ar fi iertat pe Lenin. Astăzi de aceea suntem sovietici. Tu nu ești țar ci comunist, ești primul sovietic dintre sovietici, conduci URSS, nu ai privilegiul de a ierta. Dacă îl ierți nu mai ești conducătorul nostru, nu mai ești sovietic. Și ai să pierzi totul.

În vila aceea de lângă Moscova, la ceasul serii, ultimul conducător sovietic povestea pentru prima dată lumii, momentul în care a pierdut totul. Saloanele aurite, parchetul din lemn rar, Kremlinul la dispoziția mea, toată puterea lumii într-un buton, m-au transformat din revoluționar al unei cauze pentru care muriseră cei din familia mea într-o rege mediocru al unei națiuni oarecare de pe pământ. Iar URSS nu era o națiune oarecare. Noi sovieticii eram excepția față cu mediocritatea istoriei celorlalți. Lângă noi doar piramidele, revoluția franceză sau aterizarea pe lună stăteau egale ca măreție. Am devenit atunci doar rus, căzând din Olimpul sovietic. L-am iertat pe golanul ăla neisprăvit și am plătit cu existența URSS-ului. A fost cea mai mare greșeală a vieții mele.

În noaptea târzie de iarnă, interviul aflat în două casete identice, va lua drumul spre Berlin, purtate de doi turiști diferiți, ca apoi, în cel mai sigur mod cu putință, să ajungă la New York. Profilorul american, aflat pe pista aeroportului militar, născut si el în estul european, știa că acolo se afla sfârșitul poveștii gorbacioviene. La ce nu se aștepta este ca acel interviu să fie, în fapt, confensiunea unui zeu înfrânt. Atunci când s-a încheiat interviul, minutul de final al înregistrării, vocea ultimul stăpîn absolut al URSS șoptește tainic ultima sa dorință: unii spun că dincolo așteaptă cei pe care i-ai iubit sau pe care i-ai iertat. Eu vreau ca numai Raisa să mă aștepte. Nu doresc să mă aștepte nimeni dintre cei pe care i-am iertat. Datorită lor am pierdut totul.

Interviul dovedise fără tăgadă că știa la perfecție dicționarul de cuvinte al zeilor. Avea perspectiva istoriei și locul său îi fusese explicat de timpuriu în viață. Precum toți marii conducători, pricepuse devreme că destinul său este total diferit și absolut unic. De aceea nu îl critica niciodată pe Vladimir Putin. Recunoștea în urmașul lui, revoluționarul, intransigentul, asumatul total. Exact ceea ce el a eșuat să fie până la final. Va recunoaște imediat în Vladimir pe bărbatul gata de a bate la porțile istoriei pe care el le-a ratat, pentru a devenii el însuși spermatic urmaș și slujitor al unicii femei pe care cei doi au adorat-o, venerând aerul respirat de aceasta. Este ea, Rusia, pământ și aer, ocean și fluviu, cosmos și univers, rugăciune și Ierusalim, nouă Romă sau doar Olimp înghețat. Secret, închis în cel mai întunecat ungher al sufletului lui, alături de icoana Raisei care trebuie să îl aștepte dincolo, se află această speranță, atât de necesară bătrânului izgonit din templu. Acest Vladimir Putin trebuie să reușească unde el a eșuat. Altfel Rusia lui, a lor va dispărea înghițită de neantul celorlalte popoare.

Gorbachiov a fost și este, pentru totdeauna slujitorul unei singure idei, unui singur proiect, unui singur concept: Rusia ca imperiu euroasiatic. Din stepa calmâcă până în valsul Dunării vieneze, doar Moscova poate fi euroasiatică. De aceea nici unul dintre ocupanții de la Kremlin eșuând, nu poate fi iertat, căci misiunea istoriei este necruțătoare. Iubirea aceasta, ADN-eic încrustată în bipolaritatea absolută a oricări conducător din Kremlin, de european prin sânge și de asiatic prin sabia cucaziană ce o poartă de la naștere, nu poate ierta greșiților ei. Gorbachiov, încovoiat de acest adevăr subliminat la finalul vieții sale, știe că doar un mormânt modest îl va mai primii. Realizase de mult timp că pentru el, Olimpul a pregătit doar eternitatea uitării în cel mai bun caz, dacă nu cumva permanența condamnării. De aceea dorește ca doar Raisa să îl aștepte. Ea măcar îl iubea.

Dresda – acasă nu răspunde nimeni

Tânărul locotent-colonel Vladimir Vladimirovici Putin privește atent curtea interioară a casei unde se află. În mâna dreaptă are un pistol de marcă sovietică. Degetele sale strâng cu fermitate patul armei, încâlzind fierul. Tocmai pentru a nu avea surpiza ca, datorită frigului de afară, percutorul să se blocheze când îl va folosii. Are mintea golită de gânduri.

Ce ciudat își spuse, ceilalți povestesc că îți trec imaginile familiei prin fața ochilor, că auzi tăcerea, că inima îți bate nebunește. Era imobil în unghiul mort al luminii date de reflectoarele clădirii. Vladimir privea atent umbrele care se adunau în fața porții principale. Nu era speriat. Soția si fetele lui fuseseră deja transferate din apartamentul lor din Dresda, Germania de Est, spre o unitate militară sovietică, deci erau în siguranță. El putea să rămână defintiv în pământ străin. Nu credea că are șanse multe de supraviețuire. Dar are instinctul puternic dezvoltat de către anii de judo și de luptele de stradă din Leningrad. Are încredere că va lua cu el pe câțiva din atacatori.

Pentru el era simplu. Eșuase să devină un Sorge al spionajului sovietic. Mic birocrat al temutei poliții politice sovietice, ajunge să primească un post în Germania de Est. Și acest lucru era o realizare. Față de nimicul existențial care l-ar fi așteptat în URSS, Putin considera o victorie numai și faptul de a fi fost acceptat în KGB. Cu atât mai mult să primească o misiune în străinătate, chiar dacă era în interiroul lagărului socialist european.

Umbrele deveneau mai numeroase și mai gălăgioase. Momentul deciziei se apropia. Aștepta încă sosirea soldatului retras din gheretă și trimis la centrala telefonică să vină cu un răspuns. Oare de ce nu mai vine se întrebă iritat ofițerul?

Este 5 decembrie 1989, spre orele serii. Suntem la câteva săptămâni după căderea Zidului Berlinului. Comunismul est-german moare brusc, fiind trădat de celebrul sărut al lui Gorbachiov de la chiar aniversarea creării lui. Erik Honecker nu recunoaște mirosul de cadavru adus de la Moscova de către aliatul său sovietic. Exact în aceeași săptămână, aflat în subsolul blindat al unei bănci elvețiene, șeful directoratului Europa din cadrul KGB numără tonele de aur pe care Berlinul le trimisese pentru finanțarea transferului pașnic al Armatei Roșii prezentă în Germania de Est, după ce Moscova va anunța acceptul său față de reunificarea celor doua Germanii. Din tonele originar primite, o mică parte din ele ajung la Moscova. Prea puține și prea târziu pentru ca Gorbachiov să își mai dea seama de trădarea din jur.

Propagandistic puterea oamenilor eliberați de dictatura sovietică părea irezistibilă. Mulțimile de est germani năvălesc în sediul poliției secrete comuniste Stasi. Agenții Stasi, parcă la un ordin nevăzut, nu numai că dispar de la posturile lor, dar lasă la vedere kilometrii de dosare pentru a fi preluate de un public naiv care, în acele zile, încă mai crede că democrația se naște natural și spontan, precum iarba pe câmp.

„Paznicul de la poartă s-a repezit imediat înapoi în casă”, lasând ghereta liberă, își amintește unul dintre membrii din grupul adunat în fața porții, Siegfried Dannath. La scurt timp a ieșit un ofițer – destul de mic de înălțime. Vorbea o germană foarte bună. Noi acum aveam curaj, eram pregătiți să îl îndepărtăm din fața porții. Doream să intrăm peste sovietici, să îi speriem. Era puțin agitat, ochii lui ne scrutau permanent. Se uita la noi toți, de parcă ne vedea pe toți deodată. Ne-a spus scurt, inainte de a reintra în curte și de a închide poarta: nu încercați să forțați intrarea în această proprietate. Colegii mei toți sunt înarmați și sunt autorizați să-și folosească armele în caz de urgență. După 10 ani l-am reunoscut la televizor, era el Putin, ăsta de acum de la Kremlin. Am rămas uimit în fața televizorului. În 1989 era să fiu împușcat de unul care numai după 10 ani devenea presedintele Rusiei.

Ochii de oțel ai rusului au convins grupul să se retragă. Dar ofițerul KGB știa cât de periculoasă rămâne situația. La numai câteva minute de la discuția cu grupul organizat de revoluționari, soldatul trimis să dea telefoane a raportat ceva straniu. Deși a sunat la sediul unei unități de tancuri a Armatei Roșii staționate lângă oraș pentru a cere protecție, nimeni nu i-a promis nimic. Luând el însuși telefonul în mână, Vladimir Putin a apelat din nou la comandantul unității de tancuri. Răspunsul pe care l-a primit a fost un șoc devastator, care i-a schimbat viața. Nu putem face nimic fără ordine de la Moscova, a răspuns vocea de la celălalt capăt. „Iar Moscova tace”.

Vladimir Putin cunoaște perfect mecanismul genocidului provocat de revoluția din 1917 și a marilor crime staliniene. Cunoaște în detaliu mizeria absolută în care crescuse, deasupra familiei plutind tot timpul umbra fratelui mai mare mort de foame în timpul invaziei naziste. Parinții lui supraviețuiseră miraculos asediului de la Leningrad, unde armata germană regulară, alături de hoardele de tineri SS sau milițiile antisemite și rusofobe formate din ucrainieni liberati de teroarea stalinistă, dăduse măsura totală a crimei de masă. Atunci când Leningradul a fost salvat de Armata Roșie, până și cei mai brutali ofțieri KGB veniți să reinstaureze teroarea stalinistă au rămas uluiți de lipsa de logică a genocidului executat de către armata germană. Muzeele Leningradului sunt pline și astăzi de dovezile brutalității excesive, dincolo de orice motivație, a soldatului german, dezlănțuit ca o fiară nebună la adresa societății sovietice.

Putin va înțelege încă din copilărie că marile crime germane din Leningrad și de pe tot cuprinsul URSS au fost făcute nu de zeii wagnerieni, coborâți din cerurile walhalice, ci de țăranii germani care se duceau la biserica în fiecare duminică, de micii meșteșugari din tîrgurile bucolice ale Bavariei sau de muncitorii marilor orașe industrializate ale republicii de la Weimar. Ei formau armata germană care, în numele unei propagande criminale perfect puse la punct, în baza analfabetismului funciar în care crescuseră și al credinței că rasa germanică este cea mai civilizată din lume, vor asuma ca misiune istorică distrugerea totală și absolută a rasei slavice, reprezentată în imaginarul lor bolnav de către ruși și comunism.

Pentru Vladimir Putin, concluzia firească la care a ajuns a fost aceea că trădarea din interiorul puterii centrale a URSS, provoca tăcerea Moscovei în 1989. Atunci și acolo, în Dresda, Vladimir Putin înțelege că în istoria unui stat, atunci când elita trădează, națiunea dispare ucisă de hoarde de analfabeți care confundă democrația cu ura la adresa vechii civilizații, înlocuind revoluția benefică și eliberatoare cu eșafoadelor genocidare. Acea frază, „Moscova tace” l-a bântuit de atunci pe acest om. Sfidător, dar neputincios, pe măsură ce evenimentele din 1989 si succesiv din anii următori au surpat toate planurile sale, el a înțeles ca acasă are loc o schimbare de magnitudinea egală doar cu cea pe care o învățase din cărțile de istorie, de tipul revoluției franceze sau celei bolsevice din 1917.

Devenit de peste 20 de ani președintele Rusiei, Vladimir Putin are și astăzi în minte senzația pistolului din acea noapte. Acesta nu va accepta niciodată justificările date de cei care au tăcut atunci. Îi va elimina unul câte unul pe comuniștii supraviețuitori lui Gorbachiov și ai epocii corupte a alcoolicului Elțîn. Dintre acei supraviețuitori ai lumii anilor 90, alături de cei pe care îi execută fără nici o remușcare, alături de cei care fug ei înșiși în Occidentul care le cumpărase trădarea, îi va exila fizic în posturi minore și cât mai departe de Moscova pe cei mai lași dintre ei. Va umple Siberia cu securiști sovietici de rang trei sau mai jos, cerându-le doar sa nu trădeze Rusia în favoarea Chinei. Altfel îi asteaptă glonțul.

Putin va avea un dispreț profund și distinct enunțat public la adresa noilor intelectuali care începuseră eforturile de democratizare ale unei Rusii șocate de dispariția URSS, furate zilnic, piratate de către toți șmecherii capitalismului victorios în 1989, insultată în valorile sale cele mai profunde de tot felul de activiști străini produși de o democrație lipsită de educație și respect.

Un exemplu celebru rămâne Michael McFaul, ambasadorul lui Obama la Moscova. McFaul a fost greșeala strategică a administrației Obama care a permis completa redesenare a puterii interne putiniene. Pe lângă țigările cu marijuana fumate în public și în batjocură la recepțiile oferite activiștilor anti ortodocși din Moscova, acest individ, din naștere certat cu bunul simț și respectul față de civilizațiile non americane, încuraja public prin Tweeter insultele la adresa instituțiilor Rusiei. Sunt celebre chemările sale la demonstrații pe străzile Moscovei sau ale altor orașe, cu participarea unor activști gay aduși din barurile lumpen proletariatului din Berlin sau pline de americani rătăciți prin Moscova. Scriitor de cărți despre tranziția de la comunism spre capitalism, Mcfaul nu a produs niciodată nimic intelectual serios sau de durată. Toate produsele sale editoriale au fost invalidate de către analiștii serioși, iar astazi rămâne un profesor de pe centura sulfuroasă, neo marxistă și progresistă, finanțată ocult de către clanul Clinton.

Mai mult, atunci când rușii au aflat, prin experta scurgere de informații organizată de către Kremlin, că personajul pitoresc, care se îmbăta cu nu mai puțin celebrul opozant Navalnîi prin saloanele ambasadei, fusese student în orice și nimic, timp de șapte ani la facultățile din Moscova, fără ca nimeni din instituțiile statului să îl întrebe de adevăratele sale misiuni (dacă acelea existau), rușii au fost convinși că SUA și Obama își bat joc de ei. McFaul va fi obligat la numai doi ani de la sosirea lui ca ambasador să plece cu coada între picioare, provocând cea mai gravă deteriorare a imaginii diplomației americane cunoscută după cel de-al doilea război mondial. Această imagine nu a fost recuperată nici acum, când sunt scrise aceste rânduri.

Vladimir Putin va exploata acest imens eșec diplomatic american pentru a crea un nou set de reguli în care toată opoziția internă la politica lui, organizată sau nu, să fie ruptă de ambasadele occidentale. Va introduce o lege prin care se impune publicarea oricărei finanțări externe mai mare de 500 de dolari (cu plata taxelor bancare aferente) și va legifera că ONG-urile rusești finanțate de către diverse entități occidentale sunt obligate (sub amenințarea cu dizolvarea dacă nu o fac) să se înscrie ca agenți oficiali ai intereselor unor puteri străine pe teritoriul federației. O astfel de formulă, copiată direct din legile americane în vigoare, va produce oroare rusului de rînd, care va confunda până și pe medicii de la Medecines Sans Frontiers, veniți să opereze gratuit, ca fiind agenți de spionaj. Putin reușește să dizolve influența americană agresiv promovată la prețuri de dumping prin ONG-uri care nu făceau altceva decăt să organizeze manifestații zilnice, provocând neliniște socială și instabilitate politică (procedeu identic peste tot întâlnit în țările aflate sub influența agresivă a intereselor SUA).

Lipsa respectului occidental față de Rusia și poporul rus, provocările primitive ale diverșilor neaveniți din ambasadele acreditate în Moscova la adresa valorilor istorice, culturale, religioase și morale ale rușilor au provocat furia lui Vladimir Putin. Că se va folosi de aceste inepte personaje (unele produse ale unor adevărate manii extremist-rusofobe) pentru a regla conturi cu diverse state adversare intereselor sale, nimeni nu contrazice acest adevăr. Că va individualiza sinistre caricaturi ale democrației de import pentru a exulta personalități și valori ale vechiului URSS este fără doar și poate. Că a încercat să minoreze marile crime ale sovietelor sau eșecul economiei centralizate comuniste, punând în oglindă lipsa totală de onestitate, educație, respect și sinceritate economică a unor investitori occidentali pripășiți în Rusia pentru a face afaceri cat se poate de oneroase, furând efectiv pe ce puneau mâna, nimeni nu poate nega.

Dar că aroganța de intelectual messianic aflat superior la vîrful liniei trofice a puterii mondiale și ale cărui sentințe sunt de sorginte divină pentru muritorii de rând, proiectată de către Barak Obama în lume, a suscitat adevărate fluvii de revoltă în interiorul Rusiei, acest fapt nu mai este vina Kremlinului și nici a lui Vladimir Putin.

În paralel cu dezintegrarea URSS, un fenomen extrem de nociv a avut loc în fostele republici sovietice. Întreaga minciună ideologică pe care puterile occidentale o vor arunca asupra Rusiei la finalul lui 1991 a fost nimic față de jaful sistemic la care populațiile rusofone au fost supuse prin spolierea permanentă a resurselor de care se bucurau atunci când se aflau în interiorul URSS. Acestea au reprezentat șocuri succesive atât pentru Putin cât și pentru Rusia în general. Lăsate singure în fața dictaturile lingvistice și etnice din țări precum Balticele, Ukraina, Polonia sau Georgia, minoritățile ruse au fost umilite prin nerespectarea drepturilor lor, în numele democrației. Occidentul a acceptat mult prea ușor și cinic vasalizarea rapidă, deseori violentă a minorităților ruse de către majorități deseori aflate cultural, ideologic sau politic la granița cu fascismul și xenofobia militantă. Manipularea democrației de către aceste mini dictaturi lingvistice, încurajarea percepută de Moscova ca venind din partea capitalelor occidentale, au provocat în Vladimir Putin un impuls sovietic major.

Un dezastru umanitar, economic, militar, teritorial, religios, cultural și moral pe care Rusia nu îl mai cunoscuse de secole, de la celebra perioadă a „marilor tulburări” încheiată cu alegerea primului Romanov ca țar, va impune lui Putin refacerea accelerată a sistemului imperial rusesc și reconstrucția unui narativ sovietic care, ambele, vor intra în conflict natural cu democrația occidentală de tip expnsionist, așa cum rușii au perceput-o și o percep astăzi ca fiind cauza tuturor relelor.

Putem aserta fără a greși că în contradicție cu mentalul intelectual mic burghez în care s-a format Mihail Gorbaciov, Vladimir Putin va condamna a priori, fără milă sau iertare, lumea care i-a distrus visele sovietice. Nu va ierta trădarea din 1989, ignorându-l complet si definitiv pe fostul leader sovietic Gorbachiov.

Pentru Putin dezmembrarea URSS a fost și rămâne o trădare făcută de către elita intelectuală sovietică. De aceea, alături de „tăcerea Moscovei” din 1989, dispariția URSS va fi motivația seminală a violenței cu care va pedepsi orice trădare sau act perceput ca trădare la adresa Federației Ruse. Dacă trădarea din timpul reformelor lui Gorbachiov a dus la destrămarea URSS, atunci orice act de trădare de pe timpul Federației Ruse poate duce la destrămarea Rusiei. În cazul trădării dovedite Putin nu va avea nici cea mai mică ezitare de a folosi imensele resurse de teroare existente istoric și tradițional în Rusia. Când va fi nevoie, le va exporta fără nici o rușine sau frică. Va internaliza trădarea la adresa Rusiei ca fiind păcat capital individual și nu instituțional (își va loializa astfel instituțiile statale incapabile să descopere actele de trădare, o reală despărțire de practicile sovietice) și care are loc numai la instigarea occidentalilor, care vor sa distrugă puterea Rusiei.

Unul după celălalt, ofițerii trădători din GRU, FSB sau din alte structuri de securitate rusești, vor fi executați în mod public, folosindu-se cele mai exotice metode. Toate aceste execuții vor fi ordonate tocmai pentru ca mesajul rusesc să ajungă la guvernele străine care au cumpărat trădarea. De la celebrul agent dublu Litvinienko, care îl va acuza pe Putin de homosexualite represată cu tendințe pedofilice (a fost falsul cu care și-a cumpărat azilul politic într-un mizerabil cartier muncitoresc britanic, alături de o și mai mizeră pensie în lire sterline), pâna la Skripkal, alcoolicul dependent de droguri, care a predat unui agent american (inflitrat în chiar celebra Lomonosov) numele și adresele laboratoarelor secrete militare din Urali, toți trădătorii Rusiei lui Putin vor fi eliminați fără milă, cu zgomot și în plină zi.

După întâlnirea de la Geneva cu președintele SUA Joe Biden, Vladimir Vladimirovici Putin știe exact strategia care o va urma. Convingerea este, că pentru următorii 5 ani, Vladimir Putin nu va fi primul care va provoca războiul direct cu lumea occidentală. Va face tot posibilul însă ca toate celălalte conflicte asimetrice să fie inevitabile. Aceste conflicte vor fi localizate și perfect controlate teritorial. Regula fundamentală a acestor conflicte inevitabile va fi aceea că vor avea loc pe/sau lângă teritoriul fostei URSS din cele două continente: Europa și Asia. Extragerea de concesii economice și politice din ce în ce mai substanțiale din partea puterilor occidentale este obiectivul principal al acestei strategii.

H.D. Hartmann