Connect with us

Featured

Statele grupului de la Viszegrád, ca și cele balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă

Publicat

pe

Sunt întrebat adesea dacă este justificată și fezabilă ideea retragerii României din alianța cu SUA și, în caz afirmativ, ce ar putea pune România în loc. Asemenea întrebări sugerează că România nu are alternativă la parteneriatul strategic cu SUA (al cărui inițiator, reamintesc, eu am fost, în calitate de ministru de externe al României în 1997), acesta fiind cumva etern. Cum se poate răspunde?

Există un principiu pe care îl repet și care este valabil atât pentru noi, cât și pentru toți aliații noștri: alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se stabilesc în funcție de alianțe. (Desigur, dacă nu ești în măsură să constitui alianțe puternice, îți vei mai modera și ambițiile, dar asta nu schimbă fundamental regula.)
Atunci când interesele strategice ale două sau mai multor state coincid ori sunt convergente, parteneriatul acelor state are caracter strategic. Când acele interese nu mai coincid sau sunt divergente, declarat sau nu, parteneriatul strategic nu mai are nici o rațiune de a exista și moare. Insistența menținerii lui în viață, prin mijloace artificiale, este contraproductivă; ea poate crea mai multe probleme decât lipsa acelui parteneriat.
Cum interesele sau nivelul puterii ce poate fi mobilizată în susținerea lor sunt variabile în timp (uneori chiar satisfacerea unor interese dă naștere altora noi sau generează un context favorabil formării altor alianțe în cadrul cărora vechile interese se redefinesc), și alianțele sunt variabile. A spus-o deja Lordul Palmerston: nimeni nu este menit a fi prietenul sau dușmanul nostru veșnic; veșnice sunt doar interesele noastre. Palmerston se referea la Anglia, desigur. Nici România nu poate face excepție de la acest principiu.
Care era situația internațională în anii în care parteneriatul strategic româno-american s-a impus ca o necesitate pentru ambele țări? Care erau atunci interesele strategice ale României și SUA?

Chiar la începutul ultimului deceniu al secolului XX, întregul sistem de securitate al României, creat în condițiile sistemului mondial bipolar, se prăbușea. Acel sistem avea trei piloni principali: Pactul de la Varșovia (în planul securității militare), CAER (în planul securității economice), ONU și procesul Helsinki (în planul securității cooperative sau al coexistenței pașnice a blocurilor comunist și capitalist). Putem vorbi mult și bine despre natura forțată și conflictuală a raporturilor româno-sovietice, dar, dincolo de analizele sentimentale și prejudecățile ideologice, trebuie spus că umbrela nucleară sovietică oferea întregii Europe orientale o protecție similară celei oferite de umbrela nucleară americană Europei occidentale și, tocmai la umbra acesteia România, beneficiară și a privilegiului de a nu avea trupe străine pe teritoriul său, își putea permite în deplină siguranță, dacă nu chiar în condiții favorizante, deschideri și conivențe euro-atlantice, de natură a-i spori și securitatea și (cel puțin teoretic) prosperitatea.
Odată cu retragerea armatei sovietice din Europa de est (cam tot așa cum armata americană se retrăsese din Vietnam ori, mai recent, s-a retras din Afganistan) și desființarea Pactului de la Varșovia, precum și cu dispariția nu doar a CAER, dar și a cvasi monopolului deținut de sistemul mondial comunist asupra piețelor lumii a treia, România a rămas pe cont propriu. Formal, visul său de independență părea împlinit, dar independența sa nu era durabilă. Pe de o parte, se profila spectrul redeșteptării poftelor hegemonice ale vechilor imperii europene (inclusiv cele ale Rusiei post-sovietice), împotriva căreia nu exista nici o garanție; pe de alta, exista amenințarea izolării internaționale. Echilibrul între fuga de dominare și fuga de izolare nu putea fi menținut decât prin parteneriatul cu o putere globală interesată în existența unei Românii independente și puternice, singură sau integrată într-un sistem de securitate (sub) regional, care să confere viabilitate arhitecturii de securitate concepută de respectiva putere, împreună cu alte puteri globale, în Europa de est – la gurile Dunării și la Marea Neagră.
Din punctul de vedere al macro-echilibrelor globale, dispariția URSS a constituit cu adevărat o catastrofă geo-strategică; „catastrofă optimistă” (sic!), dar catastrofă. Cu un atare înțeles, teza Președintelui Vladimir Putin era corectă și dezordinea internațională subsecventă o confirmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât SUA a luat oferta de armistițiu a Președintelui Mihail Gorbaciov ca pe un act de capitulare a întregului bloc sovietic, și, îmbătată de iluzia victoriei în Războiul Rece, în loc să adopte reformele interne necesare adaptării ei la noua realitate internațională și să observe că lipsa unui adversar comun subminează coeziunea alianței transatlantice, s-a erijat în șerif global însărcinat să impună ordinea unui califat secular yankeu. (Așa se explică, printre altele, faptul că, în treizeci de ani de la „marea victorie” a ordinii americane, superputerea americană, sub povara unei misiuni prea ambițioase, a ajuns a-și pierde suflul, iar comunismul real, înfrânt în Europa orientală, a ajuns să învingă în SUA, sub forma comunismului / neo-marxismului cultural; regimurile politice marxiste au pierdut în est, dar ideile marxiste au câștigat în vest.)
Pe acest fundal, elitele politice române post-comuniste știau că: 1. revolta populară care dusese în decembrie 1989 la schimbarea forțată a regimului politic fusese amorsată prin intervenție externă, dar nu occidentală, ci estică, operatorii străini aparținând tocmai blocului sovietic, așa zis „frățesc” (URSS, Ungaria și chiar Iugoslavia); 2. nici un proiect post-bipolar al puterilor euro-atlantice nu integra România în structurile politice și economice ale Occidentului european, frontiera acestuia oprindu-se pe linia Carpaților Orientali, ceea ce implica fie lăsarea întregului spațiu românesc în afară, fie partajarea sa între est și vest, și, în orice caz, desprinderea sa de grupul vecinilor vestici (în special Ungaria) cu care avea o istorie comună, totdeauna marcată de tensiuni atunci când se aflaseră în tabere diferite; 3. Rusia accepta dezintegrarea imperiului său sub condiția (fie și implicită) integrării ei într-o ordine globală multipolară, în care Occidentul capitalist să îi confere un statut de egalitate cu „democrațiile” sale (Mihail Gorbaciov avea să îmi confirme aceasta, peste ani, adăugând că Moscova conta ca, în cadrul noii ordini și în „casa comună europeană”, România să fie amplasată pe palierul lăsat în responsabilitatea sa); 4. Germania, dar și Franța, faimoasele motoare ale UE, favorizau, chiar dacă din motive diferite, fragmentarea fostelor state comuniste din Europa centrală și orientală, printre care și România (alături de Iugoslavia și Cehoslovacia); 5. lipsită de datorie externă, România era lipsită și de orice contacte / credibilitate pe piața financiară internațională, în condițiile în care economia românească, supra capitalizată dar privată de vechile piețe ale țărilor în curs de dezvoltare, reorientate acum spre vest, avea nevoie de lichidități ca să se poată retehnologiza și eficientiza (creditele indispensabile în acest sens nu se puteau obține sau se obțineau la costuri mari dacă nu era acceptată ca membru al familiei euro-atlantice).

De aici decurgeau interesele strategice ale României care, în sinteză, reclamau un tip de integrare euro-atlantică apt a oferi protecție atât împotriva unei posibile (chiar probabile) renașteri a ambițiilor imperiale ruse, cât și a celor ale Germaniei reîntregite, precum și împotriva revenirii la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov. Cu alte cuvinte, integrare fără dominare cu asigurarea durabilității echilibrului între solidaritate și suveranitate. Ceea ce presupunea o politică externă de mare complexitate, care includea realizarea unui parteneriat special cu singura superputere a momentului, SUA, fără a se limita la aceasta.
Care erau atunci interesele strategice ale SUA? Pentru Washington, sabordarea URSS, lichidarea „voluntară” a blocului sovietic și dispariția Pactului de la Varșovia, oferea oportunitatea consolidării și globalizării „păcii americane” (care includea universalizarea modelului de viață american, cu „valorile” sale culturale specifice), cea a reunificării Europei, cu menținerea acesteia sub controlul strategic transatlantic, și cea a evitării unei antante ruso-germane de natură a crea un imens spațiu euro-asiatic, în opoziție cu emisfera vestică nord-atlantică. De aceea America a favorizat consolidarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei post-sovietice, a promovat albanizarea Balcanilor de vest (de dragul acesteia, acceptând politica germano-franceză a dezmembrării Iugoslaviei) și a stimulat atât secesiunea statelor federate ruse din Caucaz (exemplul tipic este cel al Ceceniei), cât și americanizarea republicilor transcaucaziene (în special, Georgia și Azerbaidjanul), simultan, în compensație, cu transformarea G7 în G8, prin primirea Rusiei în grupul statelor celor mai dezvoltate ale lumii, și asocierea între Rusia (alături de Ucraina) și NATO, ca prim pas, niciodată urmat de alții, către un pact defensiv global. În același timp, Washingtonul s-a opus atât unei antante ruso-germane (precum cea care în trecut prinsese într-un clește strategic letal România Mare) și emancipării strategice a Europei, tot mai germane, în raport cu concepția strategică transatlantică.
Este evident că România avea datele necesare pentru a se insera util în strategia regională a SUA. Fără a intra în detalii, să reamintim doar rolul istoric al României în formarea națiunii civice albaneze și autodeterminarea acesteia, pe vremea războaielor balcanice, ca și relația specială a Bucureștiului cu Tirana în timpul Războiului Rece, contribuția esențială a diplomației românești în adoptarea Tratatului de la Montreaux (privind regimul strâmtorilor Mării Negre) și tradiția cooperării politice româno-turce pentru asigurarea stabilității geo-strategice în spațiul pontic, capacitatea României de a crea, împreună cu Polonia și Ucraina, acel intermarium care să constituie un baraj atât în calea unei noi expansiuni rusești, cât și în aceea a unei îmbrățișări strategice anti-atlanticiste ruso-germane. Pentru ca atuurile românești să fie folosite de America, integritatea teritorială a României trebuia susținută, ca și apartenența sa la familia euro-atlantică, inclusiv prin evitarea decuplării Bucureștiului de statele grupului de la Viszegrád. De aceea, deși, din motive ce nu au a fi meționate aici, invitarea României pentru intrarea în NATO nu a venit în 1997 la Summitul de la Madrid, documentul final al acestuia atesta clar, printr-un paragraf special, egala sa eligibilitate cu statele invitate. De asemenea, pe aceeași linie de gândire, SUA a sprijinit reluarea relațiilor funcționale ale României cu FMI și BM.
Această congruență a intereselor strategice româno-americane era circumscrisă în anii 1990 de împrejurarea că pe locul întâi al priorităților politicii externe americane de atunci se afla relația cu Europa; acolo unde urmau a fi gestionate, în primul rând, urmările Războiul Rece, tocmai încheiat (cel puțin formal).
Mai este, oare, aceasta situația și astăzi, când prioritățile strategice ale SUA s-au mutat din Europa în Asia, din Orientul Mijlociu în Extremul Orient, din Atlantic în Pacific și din Marea Caspică (Caucaz și Asia Centrală) în Oceanul Indian, în timp ce, după eșecul politicii de îngrădire a Rusiei și de menținere în ascultare a Europei germane, s-a revenit la retorica și practicile Războiului Rece (extinse acum și cu privire la aliații din „vechea Europă”)?

Problema parteneriatului strategic dintre România și SUA nu se rezumă doar segregarea intereselor strategice ale partenerilor; cu precizarea că interesele SUA sunt cele care au cunoscut modificări esențiale, iar nu interesele României. Acestei evoluții i se adaugă și împrejurarea că imperiul american se deplasează pe un curs descendent care, chiar dacă nu este abrupt, îi răpește capacitatea necesară de a garanta atingerea obiectivelor amintitului parteneriat.
Imperiile se nasc și mor. Paul Kennedy, printre alții, a făcut o profundă analiză a cauzelor aflate la originea căderii imperiilor. SUA nu poate face excepție. Cu atât mai mult cu cât sistemul de recrutare a personalului care introduce date în computerele ținute pe post de decidenți în SUA, provine din universități unde Marx și Marcuse (cu al său „om unidimensional”) sunt mai admirați decât Milton Friedman sau Henry Kissinger.
Or, ar trebui, oare, ca România să rămână în alianțe cu imperii senile mai preocupate de a-și săpa propria groapă, decât de a le oferi aliaților securitate militară, investiții, scutire de vize de călătorie, susținere politică, acces la tehnologii etc? Este România condamnată să stea etern alături de aliați care, după ce o împing în aventuri militare străine de tradițiile geopoliticii ei și interesele sale fundamentale, se retrag din teatrele de luptă fără a le păsa de soarta camarazilor fideli lăsați în urmă? Evident că nu! Ce poate aștepta România de la aliați care nu pot soluționa nici o criză la ei acasă, dar îi dau lecții de cum să rezolve crizele pe care chiar ei i le-au transferat? La ce servesc aliați care nu pot aduce pacea durabilă nicăieri în lume, chiar dacă sunt în stare să câștige războaiele, adesea chiar de ei provocate? Aliați care nu pot face față, nici în țara lor nici în lume, provocărilor unei pandemii, dar profită de aceasta pentru a limita pretutindeni drepturile și libertățile indivizilor ce nu vor să li se supună? Aliați care își reneagă trecutul istoric și se prăbușesc în confuzii identitare, care încearcă să impună lumii pseudo-valori străine de cultura acesteia și potrivnice legilor naturii? De ce să stai lângă asemenea aliați? Cine ar sta?! Nici SUA nu stă.
Retragerea din Afganistan, fără cea mai mică grijă pentru a negocia securitatea aliaților români, prezenți acolo exclusiv din solidaritate cu America, este doar ultimul și cel mai relevant exemplu al decadenței /neputinței acesteia. Există, însă, și exemple mai vechi.
Unul ar fi abandonarea sprijinului economic pentru Cecenia, după ce Rusia lui Boris Elțîn, inclusiv sub presiune internațională, acceptase să îi recunoască independența. Rezultatul a fost transformarea Ceceniei într-un stat eșuat și împingerea ei înapoi în brațele Federației Ruse. Ceea ce s-a repetat și în 2008, când, după inflamarea veleităților geopolitice și alimentarea politicii rusofobe a Președintelui Mihail Shakashvili, pe care nu a avut puterea de a o susține până la capăt, SUA a lăsat Georgia la discreția Moscovei, practic abandonându-și strategia caucaziană.
„Retragerea din Balcani”, cu tulburarea echilibrelor geopolitice regionale și violarea dreptului internațional prin impunerea secesiunii kosovare, poate fi văzută ca o „soluție afgană” avant la lettre. După ce România acordase sprijin intervenției americane în regiune (inclusiv prin interzicerea survolului forțelor armate ruse în drum spre Priștina), simultan cu anumite gesturi de susținere a Serbiei (ex. adăpostirea flotei civile aeriene sârbe la Timișoara), în speranța că toate părțile vor fi aduse la negocieri de natură a evita distrugerea completă a Iugoslaviei (dorită de Germania) și a păstra echilibrul de putere regional (în spiritul Păcii de la București din 1913), românii s-au văzut în brațe cu o decizie inacceptabilă pentru ei (recunoașterea autodeterminării Kosovo, fără existența unui acord cu Serbia, refuzată până și de Președintele Băsescu, servul necondiționat al „Marelui Licurici”), urmată de plecarea tiptilă a Americii din Balcani, curtea din spate a României, înainte ca o reală „pax balcanica” să se fi conturat.
În schimb, pe altarul parteneriatului, Bucureștiul a trebuit să renunțe la proiectul unui gazoduct care ar fi trebuit să lege Marea Caspică (respectiv riveranii acesteia) de Marea Egee, trecând prin Transcaucazia, Marea Neagră și România spre a ajunge în Italia, pe motiv că, tranzitând și Serbia (singura rută economică), ar fi adus avantaje naționalismului sârb americano-sceptic. România nu a fost niciodată compensată pentru acest sacrificiu, cu efecte vizibile inclusiv astăzi când facturile la energie explodează.
Ucraina este un alt exemplu. După ce, fără consultarea partenerului român, ba chiar împotriva politicii promovate de reprezentanți ai României în OSCE și UE (sunt unul dintre aceștia), a pus gaz pe focul naționalismului ucrainean și a aruncat în aer un și așa fragil acord între Președintele Ianukovici și opoziția mobilizată în Piața Maidan (doamna Victoria Nuland, revenită acum în conducerea Departamentului de Stat, a fost acolo și a lăsat urme de neșters), contribuind astfel la secesiunea Crimeii și Malorusiei, urmate de izbucnirea războiului civil în Donbas, constatând că nu are nici resursele nici interesul de a apăra frontierele sovietice stabilite de Stalin și Hrușciov, SUA a încercat să își transfere „acțiunile ucrainene” Germaniei sau chiar Rusiei, fără grijă pentru haosul lăsat în urmă. În acest context, României i se cere să ducă pe contul și riscul său o luptă de partizani pe frontul ucraineano-rus, în pofida propriilor sale interese, obligată fiind să acționeze ca ariergardă a partenerului transatlantic în retragere.
Înfrângerea din Afgansitan, în care a fost antrenată și România, este, așadar, capacul pus pe oala parteneriatului strategic româno-american, din care supa intereselor comune, lăsată necugetat pe foc pentru prea multă vreme, s-a evaporat cu totul. Să adăugăm că, legat de Irakul vecin, unde armele de distrugere în masă care au justificat războiul nu s-au găsit niciodată, în ciuda unui alt eșec al statului american, cel puțin acțiunile firmei Halliburton (apropiată fostului vicepreședinte Dick Cheney) au crescut de 500 de ori. Aceasta în timp ce României i se cere să dea pe nimic companiilor occidentale (inclusiv americane) hidrocarburile din Marea Neagră.
Este limpede că imperiul american, altădată necesar, se zbate acum să supraviețuiască, refuzând să accepte verdictul istoriei. În acest sens, de înțeles, dar de neacceptat, aruncă din nacela balonului său geopolitic, care pierde constant înălțime, printre altele, parteneriatele care nu îi mai sunt necesare. Este trist pentru România. Trebuie, oare, însă, și România să ignore mersul istoriei, numai pentru că parteneriatul româno-american a fost o idee bună la nașterea sa, cu un sfert de secol în urmă? La urma urmei, nu România a părăsit principiile parteneriatului, ci SUA.

John Kennedy și Henry Kissinger sunt creditați cu maxima potrivit căreia „este periculos să fii dușmanul SUA, dar să îi fii prieten poate fi letal”. Este un avertisment la care România trebuie să gândească foarte serios. Și, din păcate, are tot mai multe argumente pentru a o face de urgență. Totuși, România a existat și a trăit și fără parteneriatul cu SUA.
Adagiul „ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” își găsește aplicare atunci când prietenii te tratează de o manieră în care dușmanii nici nu mai sunt de trebuință. Ceea ce se întâmplă atunci când îți cer să rupi alianțe vechi, care s-au dovedit esențiale în momente istorice dificile pentru siguranța ta (ex. solidaritatea Chinei cu România în condițiile invaziei Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968, a contat mai mult decât metaforele patetice ale Președintelui Johnson referitoare la „câinii războiului”), ca să te implice într-o confruntare contrară tuturor instinctelor tale geopolitice și tuturor intereselor tale vitale, cu un vechi aliat, tocmai când acesta, o îndepărtată putere emergentă lipsită de orice tradiții expansioniste, este pe punctul de a deveni cel mai important actor global.
În astfel de situații este uneori mai bine să nu ai nici un fel de aliați, decât să îi ai pe unii care te bagă în încurcătură cu promisiunea, niciodată respectată, de a te scoate de acolo atunci când nu vei mai putea face față. (Studiul documentelor declasificate a arătat că SUA a intrat în viesparul afgan, la începutul anilor 2000, fără nici o „strategie de fugă” – așa numita „exit strategy”, iar când fuga, fie ea rușinoasă, a devenit singura soluție sănătoasă, a fugit fără a-i păsa de aliații români.)
În ciuda celor menționate aici, nu cred că suntem chiar în situația ca parteneriatul cu SUA să ne fie letal, dar evoluțiile trebuie urmărite, iar de se va ajunge acolo, ceea ce nu este imposibil, ba chiar se conturează a fi probabil, vom fi obligați să ne amintim și de zicala că mai aproape decât haina este cămașa. De americani ne poate fi milă (și o observație șocantă este tocmai aceea că în vremea din urmă SUA nu mai inspiră nici respect, nici admirație și nici chiar teamă, ci… milă); de noi, însă, ni se rupe inima.
Este bine ca toate aceste lucruri să fi spuse limpede și tare acum, atât pentru a-i pune în stare de alertă pe analiștii și planificatorii noștri politici, atrăgându-le atenția că în Spielkrieg (jocul de-a războiul) nici o ipoteză nu este exclusă, cât și pentru a-i preveni loial pe prietenii americani că dacă o țin într-una cu nebuniile și continuă să ne ignore interesele, sfaturile și mândria, s-ar putea să ne vadă „întorcând armele”. Am mai făcut-o.
Asemenea avertismente sunt menite atât a ne proteja pe noi, cât și a-i proteja pe aliații noștri și alianțele noastre. Nu vrem să scăpăm de aceste alianțe, ci să le salvăm. Dacă aliații țin, însă, să se sinucidă, ei au a ști că în nici un caz nu vom fi dispuși să mergem cu ei în mormânt.
Nu ne putem dori (încă) ieșirea din parteneriatul cu SUA, deși nu îi prea mai găsim temeliile strategice, dar trebuie să fim atenți a nu trece de punctul în care costurile sale depășesc beneficiile sau a nu ajunge să îi fim noi mai fideli decât americanii.
De altfel, în acest sens sunt și semnalele venite de la Washington. Președintele George Bush Jr. însuși, prezent la București cu ocazia intrării României în NATO, îndemna România să construiască punți spre Rusia. Marele strateg american George Friedman, fondatorul Stratfor, insista că România, Polonia și celelalte țări central și est europene nu trebuie să conteze pe solidaritatea militantă a SUA în cazul unei crize majore în regiune, fiind mai înțelept să se asocieze între ele spre a face față sfidărilor geopolitice. Aflat la București, în octombrie 2018, profesorul John Mearsheimer, reputat politolog de la Universitatea din Chicago, a vorbit, inclusiv cu prilejul unei întâlniri la care am participat, despre politica externă a SUA și influența acesteia asupra Europei și, în particular, a României. În context, a subliniat nevoia urgentă ca România să își normalizeze raporturile cu vecinătatea sa estică (și nu avea în vederea Ucraina sau Moldova, ci Rusia), stabilind parteneriate în spațiul euro-asiatic. Dl. Mearsheimer nu a sugerat, în nici un fel, abandonarea parteneriatului cu SUA, dar a făcut clar că supraestimarea și absolutizarea sa sunt contraproductive.
Românii care insistă în ignorarea acestor mesaje nu sunt pro-americani, ci clienți ai unor cercuri de interese din America sau fanatici ai unor curente de gândire născute acolo pe care toți americanii cu scaun la cap le repudiază.

Maxima care avertizează că sunt pline cimitirele de oameni indispensabili se aplică și imperiilor care se cred indispensabile. Pentru a ne convinge este suficient să privim spre Afganistan – cimitirul imperiilor care se credeau nemuritoare.
Imperiul american, nu este, însă, încă mort, ci numai pe moarte; iar moartea sa va fi lentă și grea, căci încă dispune de cea mai performantă armată a lumii, incapabilă totuși să ajungă la păci durabile, de o economie situată pe unul din primele două locuri în ierarhia mondială, incapabilă totuși de creștere și de soluționare a crizelor, și de tehnologii avansate, incapabile totuși să țină pasul cu ritmul progresului tehnologic asiatic. O moarte, totodată urâtă, care va trage la fund și pe alții, în special din rândul aliaților. (Lovitura neloială dată Franței, cu mâna Australiei, prin denunțarea unui mare contract având ca obiect livrarea câtorva zeci de submarine de luptă de producție franceză, vorbește tocmai despre asta.)
Lucrurile se vor petrece așa nu pentru că imperialismul american ar fi mai rău decât altele, ci pentru că aceasta este conduita tuturor imperiilor decadente care, în loc să încalece înțelept valul istoriei, încercând să folosească atuurile rămase (putere militară, competitivitate economică, creativitate tehnologică) pentru negocierea unui statut post-imperial rezonabil, i se opun. Împlinirea destinului nu poate fi însă evitată, ci, cel mult, amânată; iar costurile amânării sunt mari pentru toată lumea.
Iată o altă problemă pe care o are de rezolvat România: cea a tranziției de la „pax americana” la „pax post-americana”. O problemă ce se cere rezolvată de pe poziția partenerului loial; respectiv a partenerului care nu dă exemplul rău al reorientărilor oportuniste, ci sfatul bun al asocierii cu puterile emergente, astfel încât intrarea Americii (și aliaților ei) în ordinea viitorului (în speță, în secolul Asiei) să nu se facă prin recul, ci printr-un marș al convergențelor.
De asemenea, și în politică funcționează principiul vidului: când o putere dispare, locul lăsat gol este imediat ocupat de alta (nu neapărat mai bună sau mai simpatică, întrucât toate puterile au, în ultimă instanță, logici și psihologii similare). Așa va fi și deja este cu vidul creat de reculul puterii americane. Nu avem de ce ne uita în globul de cristal. Este suficient să ne uităm pe hartă și pe statistici.
Așadar, când va sosi momentul, ceva / cineva de pus în loc se va găsi. Totul este ca până atunci România să nu se fi pus în situația de a nu mai fi acceptată de nimeni ca aliat sau ca interesele sale obiective să fi devenit, ca urmare a deciziilor sale subiective, incompatibile cu interesele tuturor aliaților potențiali relevanți.
Ideea pe care noi, românii, trebuie să o avem mereu în minte, însă, nu este aceea de a căuta să înlocuim un aliat vechi cu unul nou mai bun, cu atât mai mult cu cât marile puteri potențial aliate nu sunt nici bune nici rele, ci adecvate sau inadecvate în promovarea intereselor noastre vitale, ci să adăugăm vechilor aliați pe alții noi, astfel încât alianțele noastre să fie tot mai eficiente în atingerea scopurilor noastre.
Întrebarea cu cine înlocuim SUA este simplistă și de două ori eronată, în măsura în care sugerează că stingerea parteneriatului strategic la care, repet, Washingtonul a renunțat înainte ca Bucureștiul să fi renunțat, implică, pe de o parte, excluderea Americii din sistemul de alianțe românesc și, pe de altă parte, identificarea unei puteri similare cu care să formăm o alianță similară. Nu acesta este jocul.
Când România a fost membră a Pactului de la Varșovia, a stabilit relații cordiale cu SUA, liderul alianței adverse. Moscovei nu i-a convenit, dar a trebuit să se adapteze, pentru a nu risca o defecțiune românească totală. Cam la fel cum face acum SUA în relația cu neo-otomanismul turc.
Astăzi, o bună relație cu Rusia nu înseamnă să fim împotriva Americii; tot așa cum intrarea noastră în NATO nu s-a făcut împotriva Rusiei. Am afirmat asta atunci, atât noi cât și SUA; trebuie să o reafirmăm și acum. Ar fi o expresie de consecvență și onestitate.
În 1997, pe când România bătea energic la porțile NATO, izbindu-se de vetoul american (să nu uităm), aflați în vizită de stat în China, cu președintele Emil Constantinescu, le-am spus liderilor chinezi că dorim să păstrăm parteneriatul strategic româno-chinez dincolo de schimbările politice și ideologice. Chinezii ne-au răspuns că nu sunt de acord cu extinderea NATO în condițiile unei ordini mondiale monopolare, dar că au deplină înțelegere pentru motivele care determină România să devină membru NATO și susțin aspirațiile sale în acest sens, cu convingerea că împlinirea lor va aduce Chinei un prieten în cadrul Alianței Nord-Atlantice. De ce nu am spune astăzi același lucru SUA. Politica este arta posibilului. Dacă într-adevăr, suntem un partener real și prețios, SUA va înțelege și interesele noastre și, în loc să renunțe la noi, își va adapta interesele astfel încât să rămânem compatibili, dacă nu în convergență.
Tot în 1997, România a creat o serie de structuri regionale (parteneriate, trilaterale etc.) în dublul efort de a se plasa în poziția de lider regional, de pe care, așezată fiind la masa liderilor regionali, să poată negocia mai bine cu puterile globale, și de a ajunge la un nivel de securitate rezonabil chiar și în absența integrării euro-atlantice. Aceasta din urmă nu era opțiunea preferată, dar era o variantă acceptabilă.
De ce nu am încerca să resuscităm imediat aceste parteneriate locale?! Demersul ar fi cu atât mai fezabil cu cât și statele grupului de la Viszegrád, ca și cele balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă. Astfel ne-am putea oferi, eventual, și condiții pentru redefinirea parteneriatului cu SUA și reabilitarea sa pe baze noi.
Într-un sistem de alianțe complex și flexibil, partenerii nu se schimbă (neapărat), ci se schimbă accentele, astfel încât echilibrele de putere să se mențină, în condițiile în care atât interesele, cât și mijloacele pentru promovarea lor sunt în dinamică.
În fine, în politică elementul timp contează. Fiecare decizie își are timpul ei. După expresia Ecleziastului, există un timp când vii și un timp când pleci, un timp al începutului și unul al sfârșitului. Totul este ca momentul oportun să nu treacă fără să îl observăm. Până atunci, nu are rost nici să speculăm excesiv nici să ne punem toate cărțile tactice pe masă. Este necesar doar să ne amintim că gospodarul bun își face iarna car și vara sanie, precum și că așa cum ne așternem azi, așa vom dormi mâine.

Adrian Severin

Exclusiv

Mafia Antigrindină, rachetele de aur și ministra U.S.R. care se ascunde după nori

Publicat

pe

De

Într‑un colț de Europă numit România, cineva a avut o idee genială: „Dacă tot nu putem conduce agricultura, hai măcar să conducem norii.”

MAFIA ANTIGRINDĂ SAU CUM A ÎNVĂȚAT STATUL SĂ TRAGĂ CU RACHETA ÎN NORI ȘI CU FACTURA ÎN FERMIER (DOCUMENTE)

Așa s‑a născut Sistemul Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor – SNACP.
Pe scurt: niște oameni plătiți din bani publici au decis că, între Dumnezeu și fermier, mai lipsea cineva: funcționarul cu racheta și Excelul cu hectare „protejate”.

De atunci, povestea oficială curge așa: – fără SNACP, fermierul moare;
– cu SNACP, fermierul înflorește;
– grindina tremură de frică;
– iar bugetul… se topește „natural”, ca zăpada de primăvară.

În realitate, singura grindină constantă este aia de facturi.

FERMIERUL CU SAPA, STATUL CU RACHETA, ELECTROMECANICA CU DEVIZUL

Distribuția:

– Fermierul: personajul principal pe afiș, figurant în buget.
– Statul: regizor, scenarist și încasator de bilete.
– AASNACP: Autoritatea pentru Administrarea Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor, cunoscută în popor ca:
„Cei cu racheta, gardul și betonul la 5X prețul pieței.”
– Electromecanica Ploiești: vedeta tehnică, Sfânta Treime a achizițiilor publice –
furnizor de rachete,
firmă de construcții,
firmă de garduri,
firmă de instalații electrice,
și, după cum arată cifrele, firmă de „visat prețuri”.

În timp ce fermierul numără boabele în hambar și ratele la bancă, băieții de la SNACP numără:

– puncte de lansare,
– garduri „strategice”,
– metri cubi de beton inspiraționali,
– ore de „pază și conservare” a unor rachete care nu se trag, dar se facturează impecabil.

ROMÂNIA, ÎMPĂRȚITĂ ÎN DOUĂ: CERUL LUI DUMNEZEU ȘI CERUL LUI AASNACP

Există două Românii, care nu se întâlnesc decât pe hârtie:

  1. România cu sapa, unde fermierul se uită la cer cu frică și la bancă cu panică.
  2. România cu racheta, unde funcționarul se uită la cer doar ca fundal pentru pozele de la inaugurarea punctului de lansare.

Pe hârtie, SNACP e NASA rurală:
– studii de impact,
– licențe,
– hectare „protejate”,
– procente de eficiență,
– rapoarte cu ștampilă.

În câmp, SNACP e mai aproape de Monty Python:
– ani întregi fără o singură tragere, dar cu sute de milioane de lei la „pază și conservare”;
– ani cu rachete trase haotic, grindină tot cade, dar Excelul iese impecabil: „eficiență ridicată”.

Excelul e mereu bun. Recolta… depinde de Dumnezeu, nu de SNACP.
Dar SNACP ia banii în numele lui Dumnezeu și dă vina pe natură când nu iese.

RACHETA DE AUR: ZERO LANSĂRI, FACTURĂ MAXIMĂ

Scenă de antologie din administrația românească:

– Depozit antigrindină plin cu rachete.
– Rachetele: nu se trag, se contemplă. Obiect de muzeu.
– Paznicul: plătit la zi să păzească nimicul.
– Fermierul: îngenuncheat în brazdă, uitându‑se la cer.
– Bugetul: alergând sprinten din contul statului în contul furnizorului, pentru „pază și conservare”.

În 2025, aproape 96 de milioane de lei pentru sistemul antigrindină.
Peste 82 de milioane – pentru paza și conservarea „tezaurului”: rachete netrase.

Rachetă de aur, să zicem. Aur în conturile unora, plumb în buget, argint „în nori”.

Întrebarea fermierilor: „De ce plătim pentru a nu se trage?”
Răspunsul sistemului: „Nu înțelegeți știința. Tăceți și plătiți.”

EXPERIMENTUL DIN PRAHOVA: DOI ANI FĂRĂ RACHETE, CU CER LIBER ȘI RECOLTE BUNE

În Prahova, cineva a uitat să pornească spectacolul.
Din motive de „disfuncționalități”, rachetele au stat. Cerul – liber. Fermierii – singuri.

Rezultatul: – Agricultura nu a murit.
– Satele nu au dispărut.
– Recoltele la grâu și rapiță au fost bune, foarte bune.

Fermierii întreabă calm, dar tăios: „Dacă fără rachete am avut producții record, de ce să mai plătim pentru rachete?”

Statul, prin ministrul interimar al Agriculturii: – îi face sabotorii științei,
– „dușmani ai progresului”,
– „pericol pentru agricultura națională”.

Agricultura națională, între timp, e pusă în pericol de altcineva:
nu de fermierul care pune întrebări,
ci de cei care au făcut din rachetele netrase o religie bugetară.

CATEDRALA EXCELULUI

Curtea de Conturi și Corpul de Control al prim‑ministrului descoperă:

– licențe incomplete sau întârziate,
– studii de impact vechi (Bilanț de mediu din 2007 pentru o climă din 2026),
– lipsă de monitorizare independentă a eficienței,
– proceduri alambicate, logici tehnice discutabile.

Pe scurt:
„Noi avem hârtii, ce contează că cerul nu le citește?”

PUNCTUL DE LANSARE: PUȚUL DE PETROL CU GARD ȘI BETON

Adevărata acțiune e la „punctul de lansare”.

Punctul de lansare e un puț de petrol bugetar: – când îl deschizi, curg:
– metri de gard „strategic”,
– metri cubi de beton „tehnic”,
– containere, magazii, grupuri electrogene,
– instalații electrice, iluminat, împământare,
– proiectări, consultanțe și tot ce vrei.

Întrebările fermierilor (Prahova, apoi Vrancea) sunt atât de simple că dor:

– Cât costă, pe bune, un punct de lansare, de la prima coală până la ultimul șurub?
– De ce ceea ce în piață costă X, la AASNACP costă 3X, 5X sau 10X?
– De ce gardurile, betoanele, cablurile și containerele banale sunt cumpărate prin furnizor unic, pălite cu tehnologie „secretă”?
– Câte contracte și acte adiționale s‑au pus pe același punct de lansare, ca să nu se prindă nimeni de nota finală?

Răspunsul nescris, dar mirosit: „Pentru că se poate.”

ELECTROMECANICA PLOIEȘTI: DE LA RACHETE LA GARDURI

Electromecanica Ploiești e eroul multiplu: – produce rachete,
– face garduri,
– toarnă betoane,
– montează instalații,
– încasează pachetul complet, la preț de „tehnologie de vârf”.

Fermierii nu cer secrete militare.
Cer strict partea economică: – devize,
– justificări,
– sursa prețurilor,
– comparație cu piața.

AASNACP răspunde prin tăcere: „Nu vă băgați între noi și norul nostru bugetar.”

CONTRACTE FELIATE: NU FRAGMENTĂM, DOAR TĂIEM SUBȚIRE

Același punct de lansare, împărțit în 3, 5, 7 contracte.

– Când e vorba de economie și funcționalitate, punctul e unul singur.
– Când e vorba de licitație și transparență, brusc apar „părți componente”, „loturi”, „etape”.

Fermierii întreabă: – De ce nu s‑a considerat valoarea totală când s‑a ales procedura?
– De ce se repetă contractele pe termen scurt cu aceiași furnizori, pentru același punct?

Răspunsul: „Conform prevederilor legale.”

Traducere: „Am tăiat cât trebuia, unde trebuia, ca să nu ne deranjeze concurența.”

CINE NUMĂRĂ GARDURILE ȘI BETOANELE?

Alt punct sensibil: recepția.

Fermierii vor să știe: – Cine numără efectiv metrul de gard și metrul cub de beton?
– Cum se verifică, pe teren, că ce s‑a facturat chiar există?
– Cine face parte din comisiile de recepție și cum se evită conflictul de interese?

Acolo se întâmplă miracolul: – ce era scump pe hârtie devine „realizat conform proiectului”,
– ce nu există în câmp există perfect în documente,
– iar dacă apare Curtea de Conturi, toți ridică din umeri:
„Noi doar am semnat, că așa scria.”

CÂND VINE CURTEA DE CONTURI

Fermierii din Prahova au fost primii declarați nebuni. Au întrebat de studii, licențe, eficiență, bani. Li s‑a spus: „Nu înțelegeți știința, sunteți manipulați.”

Apoi apare Vrancea. Sesizarea lor ajunge la Curtea de Conturi.

Curtea răspunde: – confirmă auditul de conformitate la AASNACP;
– emite un Plan de măsuri pentru remedierea neregulilor;
– constată nevoia de reorganizare și redefinire a activității AASNACP;
– cere respectarea reală a Legii 173/2008;
– trimite speța la Direcția de Control și Antifraudă a MADR.

Traducere oficială: „Nu fermierii sunt nebuni. Sistemul are probleme serioase.”

MINISTRA CARE SE ASCUNDE DUPĂ NORI

Fermierii prahoveni nu s‑au lăsat.
Nu s‑au oprit la AASNACP, la MADR sau la Curtea de Conturi. Au bătut acum la ușa ministerului care, în teorie, păzește ceva mai mare decât un depozit de rachete: mediul.

Pe 6 august 2026, Asociația Producătorilor Agricoli de Cereale și Plante Tehnice Prahova îi scrie oficial ministrei Mediului, Apelor și Pădurilor, doamna Diana‑Anda Buzoianu.

Nu o întreabă de preferințe politice, nici de agenda de partid. O întreabă ceva banal, dar letal:

„Doamnă ministru,
care este poziția instituțională a ministerului dumneavoastră față de intervențiile active în atmosferă, inclusiv SNACP, din perspectiva:

– dreptului constituțional la un mediu sănătos (art. 35 din Constituție);
– obligațiilor statului privind exploatarea resurselor naturale și echilibrul ecologic (art. 135);
– principiului precauției din art. 191 TFUE;
– jurisprudenței CEDO în cauza Tătar vs România (când România a mai fost prinsă cu „tehnologie” riscantă, pe bază de cianuri)?”

Adică exact întrebarea pe care orice ministru de mediu responsabil ar trebui să o pună singur, înainte să o primească de la fermieri.

Scrisoarea lor nu e pamflet.
E o lucrare de seminar de drept constituțional și european:

– enumeră toate demersurile făcute din 2024 încoace la MMAP, Garda de Mediu, ANM, ANMAP;
– arată cum autoritățile de mediu au răspuns vag, evaziv, cu pasări de responsabilitate;
– arată cum nimeni nu a vrut să spună clar:
– există sau nu evaluare de impact de mediu pentru SNACP, conform legii?
– se aplică sau nu principiul precauției?
– cine răspunde pentru iodura de argint și alte substanțe aruncate deliberat și repetat în atmosferă?

Fermierii cer explicit ministrei:

– să clarifice dacă lipsa evaluării impactului asupra mediului și lipsa monitorizării independente a SNACP sunt compatibile cu obligația statului de a asigura „mediu sănătos și echilibrat ecologic”;
– să spună dacă intervențiile active în atmosferă intră în categoria activităților care cer analiză de risc extinsă și consultarea publicului;
– să explice cum înțelege MMAP să își exercite rolul de supraveghere și control, nu de spectator tăcut;
– să spună ce solicitări de cooperare a primit de la MADR/AASNACP și ce a făcut cu ele.

În plus, fermierii lipesc de scrisoare: – răspunsul CSAT către Forumul APPR (da, a ajuns subiect de securitate națională);
– toate petițiile și non‑răspunsurile din anii anteriori.

Cer un singur lucru:
„Vă rugăm să ne comunicați răspunsul în termenul legal.”

Și aici intră în scenă noua vedetă:
Ministra USR a Mediului, doamna Buzoianu.

Rolul ei, în filmul „Mafia Antigrindină”: – instituția pe care o conduce e gardianul constituțional al mediului,
– dar în practică joacă rolul de gardian al tăcerii.

Pentru că, în loc de un răspuns legal, fermierii primesc ceea ce cunosc deja foarte bine de la alte instituții:
tăcere administrativă.

Legea spune: ministrul trebuie să răspundă.
Realitatea spune: ministra se ascunde.

Întrebarea lor devine și întrebarea pamfletului:

Ce are de ascuns ministra USR a Mediului, dacă refuză să spună clar, în scris, ce poziție are ministerul față de rachetele antigrindină și chimia din nori?

IMG_20260920_0001

– E teamă de cifrele reale ale impactului asupra mediului?
– E teamă să spună că SNACP funcționează fără evaluare de mediu și fără monitorizare independentă, deși se aruncă ioduri și alte substanțe în atmosferă?
– E teamă să aplice principiul precauției și să atingă un „jucăuș” bugetar de sute de milioane de lei?

Sau, mai simplu: – e mai comod să protejezi liniștea unor contracte decât dreptul constituțional al comunităților rurale la un mediu sănătos?

În cauza Tătar vs România, CEDO a spus clar:
statul român a încălcat drepturile oamenilor pentru că nu aplicat principiul precauției la o tehnologie cu risc.
Acolo era vorba de cianuri.
Aici e vorba de ioduri și „creșterea precipitațiilor”.

Întrebarea fermierilor, în 2026, e aceeași în esență cu cea de la CEDO:

„Pe cine protejează, în realitate, statul român?
Pe cetățeni și mediul lor, sau pe cei care fac profit din tehnologii cu impact necunoscut și neverificat asupra mediului?”

MINISTERE CARE TAC, NORI CARE VOR VORBI

Fermierii și‑au pus numele și CUI‑ul sub întrebare.
Au citat Constituție, tratate europene, jurisprudență CEDO, rapoarte ale Curții de Conturi, documente ale Corpului de Control al prim‑ministrului.

Ministra nu și‑a pus încă semnătura sub un răspuns.

Dacă nici măcar atunci când ți se pun în față: – articole constituționale,
– tratate UE,
– hotărâri CEDO,
– sesizări de la Curtea de Conturi,
– experimente reale din Prahova („fără rachete, cu recolte record”),

nu găsești curajul să îți asumi instituțional o poziție, atunci nu mai e vorba de politică.
E vorba de complicitate prin tăcere.

Epilog provizoriu

Dacă, după: – rapoarte de la Curtea de Conturi,
– constatări ale Corpului de Control,
– sesizări oficiale ale fermierilor din două județe,
– intervenții la CSAT,
– și acum, o adresă detaliată către ministra Mediului din 06.08.2026,

Mafia Antigrindină merge mai departe ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat, iar ministresa Mediului își permite să ignore termenul legal de răspuns, atunci nu mai vorbim doar despre un „sistem scump și ineficient”.

Vorbim despre un regim de impunitate:

– Cerul: al naturii.
– Bugetul: al băieților deștepți.
– Tăcerea: a politicienilor, indiferent de culoarea de pe afiș.
– Nota de plată: a fermierilor.

Fermierii – Eroii tragici ai gliei și singurii care mai citesc Constituția la lampă în grajd.
Mafia Antigrindină – băieții deștepți cu rachete de jucărie și facturi de lux.
Ministra Mediului – gardianul unui drept constituțional care, la nevoie, poate fi pus „pe silențios”.

Restul?
Restul e fum de rachetă, iodură în nori și o tăcere vinovată, imposibil de apărat cu orice „brand de partid”.

Până la proba contrarie, rămâne valabilă singura concluzie cinstită: Fermierii –  Eroii tragici ai gliei, finanțatori ai adevărului

Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.

Până atunci, fermierii rămân în același rol grotesc în care i‑a pus statul:
plătesc impozite, sunt declarați „beneficiari” pe hârtie, dar în realitate sunt doar decor în marele experiment de îmbogățire cu garduri, betoane și rachete păzite cu 82 de milioane pe an.

Consultati arhiva: (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (AICI), (aic),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici),  (aici), (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici), (aici),  (aici),

Citeste in continuare

Exclusiv

Republica T.C.E. PLOIEȘTI:  CV-ul cu 16 vieți, fina tuturor banilor și Raportul care nu există

Publicat

pe

De

 

Dl. Taboi, omul-orchestră care cântă doar la… raport

În imperiul lui Nae Comisionaru’, unde clanul conduce iar autobuzele crapă din toate șuruburile, apare un personaj nou:
Taboi Florin Mădălin, administrator – membru în Consiliul de Administrație al TCE Ploiești.

Conform CV-ului publicat pe site-ul TCE, dl. Taboi are 16 locuri de muncă bifate. Șaisprezece. Ca și cum ar fi trăit vreo trei vieți în paralel sau ar fi făcut naveta între firme mai repede decât schimbă șoferii treptele la un autobuz din ’86.

Lista e așa, ca la loto:

  1. PETROUTILAJ 3DRD SRL
  2. RAIL CONTAINER SRL PLOIEȘTI
  3. UNICOM TRANZIT SA BUCUREȘTI
  4. MECANOVAGON LOGISTIC SRL PLOIEȘTI
  5. VTG RAIL EUROPE GMBH
  6. MECANO VAGON LOGISTIC SRL PLOIEȘTI
  7. REPARAȚII FEROVIARE DARC SA
  8. CONPET SA PLOIEȘTI
  9. REPARAȚII FEROVIARE DARC SA (din nou, că de ce nu?)
  10. CONPET SA PLOIEȘTI (iar)
  11. GAVAL CONSULTING EXPERT SRL PLOIEȘTI
  12. REIL CONTAINER PLOIEȘTI (cu o literă în plus sau în minus, banii tot la fel miros)
  13. GRUP FEROVIAR ROMÂN SA BUCUREȘTI
  14. CONPET SA PLOIEȘTI (a treia oară, deja devine hobby)
  15. UMERVA SA PLOIEȘTI
  16. CEFIN ROMÂNIA SRL BUCUREȘTI

Un CV ca un tren de marfă: multe vagoane, puțini pasageri, dar ceva clar se cară pe-acolo.

Și cu această „experiență vastă”, dl. Taboi face ce știe mai bine:
cere, cere, cere.

– Rapoarte!
– Analize!
– Situații!
– Detaliere pe puncte!
– Și iar rapoarte!

TESA lucrează nonstop: se scot printuri, se fac excel-uri, se pun ștampile, se retrimit, se adnotează. O fabrică de hârtie plătită din bani publici.

Iar la final?
Nicio decizie. Niciun punct de vedere. Nimic.

Dl. Taboi cere, oamenii muncesc, timpul trece, banii curg. Singurul lucru care lipsește e actul de administrare reală.

Raportul 1729 – hârtia care nu există pentru dl. Taboi

Și acum, cireșul de pe tort:
despre Raportul 1729/05.11.2025, acest document-blestem care arată gaură de 21,8 milioane lei pe an și 1,5 milioane lei îngropate în „baza sportivă a nimănui”…
Pentru dl. Taboi, raportul nici măcar nu există.

Omul cu 16 locuri de muncă, specialist în rapoarte, analize și situații, trăiește într-un univers paralel în care:

  • Raportul 1729 nu e citit.
  • Nu e întrebat.
  • Nu e dezbătut.
  • Nu e asumat.

Există doar în realitatea fraierilor care plătesc bilet, abonament și taxe la bugetul local.

Eficiență administrativă marca „Republica TCE”:
se scriu munți de hârtii inutile, dar singurul document care contează este băgat la sertar și tratat ca o legendă urbană.

Și Consiliul de Administrație – cu Taboi inclus – stă pe el de parcă ar fi un dosar de securitate nucleară, nu o radiografie a jafului din bani publici.

„Organigrama cu chiloți” – ediția „Fina tuturor banilor”

Dacă prima serie de articole a Incisiv de Prahova a arătat că „organigrama cu chiloți” este un instrument de epurare, acum vedem și miza reală:
concentrarea tuturor banilor TCE în mâinile unei singure persoane – fina lui Nae.

Serviciul Tarife Vânzări Subvenții (TVS) are deja în frunte pe:

Șef Serviciu: Cătălina Ciofu Stoica – fina lui Nae Comisionaru’, cu studii politice, nu economice.

În varianta de organigramă care se pregătește să fie băgată sub nas Consiliului Local pentru aprobare, această fină:

  • preia de la Serviciul Juridic Compartimentul Contracte, adică:
    • toate contractele de închiriere spații,
    • contractele pentru stâlpi,
    • utilizare terminal,
    • publicitate pe mijloacele de transport în comun.

Pe românește: tot ce înseamnă venit pentru societate – fiecare leu care intră în TCE – ar trece prin mâna Finei TVS.

Recapitulare a Puterii Supreme a Finei:

  • calculează tarifele;
  • stabilește subvențiile;
  • emite facturile către Primărie;
  • controlează vânzarea de bilete și abonamente;
  • dacă organigrama trece, controlează și toate contractele de închiriere și publicitate.

Practic, TCE devine un bancomat unde:

  • șoferii și mecanicii sunt sclavi pe plantație,
  • orașul pompează subvenții,
  • iar „fina cu studii politice” devine stăpâna fluxurilor de bani.

Legalitate? Control? Separarea atribuțiilor?
Serviciul Juridic este scos din joc, emasculat, redus la tăcere.
Exact cum au anticipat materialele anterioare ale Incisiv de Prahova.

Circuitul subvențiilor – de la Fina 1 la Fina 2

Foarte important: cum circulă, de fapt, banii de subvenții?

La sfârșitul fiecărui an, circuitul clasic era:

  1. La TCE:
    • Serviciul TVS (condus de fina lui Nae, Stoica Ciofu Cătălina)
    • calculează subvențiile, diferențele de tarif și compensațiile,
    • emite facturile către Primărie.
  2. La Primărie:
    • Serviciul Mobilitate și Trafic Urban,
    • Șef Serviciu: Ivan Andreea – altă fină a lui Nae Comisionaru’ (șefă până la 1 iulie 2026),
    • verifică documentele, le avizează și acordă „bun de plată”.

Deci, banii publici circulă astfel:

Fina 1 (TCE) → emite facturile → Fina 2 (Primărie) → pune ștampila „bun de plată”.

Clanul nu e metaforă, e structură de funcții publice.

Două fine, două instituții, un singur control asupra banilor:

  • la TCE, fina calculează și facturează;
  • la Primărie, fina verifică și aprobă plata.

Iar între ele?
Consiliul de Administrație mimează controlul.
Consiliul Local doarme cu organigrama pe masă.
Raportul 1729 e la secret.

CV-ul Pantazi – 11 pagini de „semnez orice”

În acest tablou nu putea lipsi și administratorul-auditor, Pantazi Florentina.

CV-ul ei are 11 pagini, este postat pe site-ul TCE și arată un fel de omniprezență profesională. Multe funcții, multă „expertiză”, multe semnături.

Problema nu este câte pagini are CV-ul.
Problema este ce a girat acest CV de 11 pagini:

  • Raportul 1729, ținut la sertar aproape un an.
  • Audit extern de 300.000 lei care nu s-a mai făcut, dar banii au plecat.
  • Organigrama cu chiloți, croită să elimine juriștii incomozi și să protejeze rude, fine și afini.
  • Structuri parazitare menținute.
  • Epurarea profesioniștilor cu 40 de ani vechime, la 2-3 ani de pensie.

Un CV stufos nu garantează integritate.
La TCE, un CV de 11 pagini pare să garanteze doar o capacitate fantastică de a semna fără să vezi.

Republica TCE – unde frica e obligatorie, iar răspunderea opțională

În hale, oamenii sunt cronometrați la toaletă.
Accidente de muncă sunt „cosmetizate” în documente, dacă implică protejații clanului.
Sindicatele tac, că altfel pierd mărunțișul de „beneficii”.

În birouri, TESA aleargă zi și noapte după rapoartele lui Taboi:
– Mai vreau o analiză.
– Mai vreau o situație.
– Mai vreau o centralizare.
– Mai vreau un grafic.

Decizii? Nimic.
Despre Raportul 1729? Nimic.
Despre gaura bugetară și baza sportivă-fantomă? Liniște totală.

În schimb, se împinge înainte „organigrama cu chiloți”, cu următoarele efecte:

  • Serviciul Juridic – decapitat.
  • Contractele – mutate la Fina lui Nae.
  • Banii – trec prin mâna unui grup restrâns, fidel.
  • Orice control real – eliminat.

Toată povestea aceasta, demascată pas cu pas de Incisiv de Prahova, nu e un „scandal punctual”, este o schemă de capturare a unei societăți publice.

Consiliul Local – ultimul zid sau ultimul semnatar?

În acest punct, situația e clară:

  • AGA a girat deja tăvălugul.
  • Consiliul de Administrație, cu Taboi, Pantazi și restul garniturii, se preface că administrează, în timp ce ignoră Raportul 1729 și semnează pe bandă rulantă ce convine clanului.
  • Nae Comisionaru’ și finele lui au pus mâna pe:
    • tarife,
    • subvenții,
    • bilete și abonamente,
    • facturi către Primărie,
    • verificarea și aprobarea plăților,
    • viitoarele contracte de închiriere și publicitate.

A rămas un singur filtru între „organigrama rușinii” și capturarea totală a TCE: Consiliul Local Ploiești.

Consilierilor locali nu li se cere un miracol.
Li se cere ceva mult mai simplu și mai rar:

  • să citească integral Raportul 1729,
  • să compare cu ce a dezvăluit Incisiv de Prahova,
  • să vadă cui dau pe mână fiecare leu de venit al TCE prin aprobarea organigramei.

Dacă votează organigrama cu chiloți în forma aceasta:

  • consilierii nu mai pot spune „n-am știut”;
  • nu mai pot da vina doar pe CA, pe Nae, pe Taboi, pe Pantazi, pe fine;
  • devin coautori plini la prăduirea TCE și la compromiterea unui serviciu public esențial pentru oraș.

Epilog: între pamflet și denunț public

Ceea ce pare pamflet – „Nae Comisionaru’”, „organigrama cu chiloți”, „fina tuturor banilor”, „CV-ul cu 16 locuri de muncă” –
este, de fapt, cronica exactă a unei capturări instituționale.

  • Un raport financiar devastator (1729) ignorat.
  • Un CA care cere hârtii, dar fuge de adevăr.
  • Un auditor cu CV de 11 pagini, dar cu simț critic zero.
  • Două fine care controlează fluxurile de bani între TCE și Primărie.
  • O organigramă desenată nu pentru eficiență, ci pentru putere și bani.

Restul e decor: autobuze vechi, salariați speriați, hale reci, toalete cronometate.

Dacă acest text vi se pare dur, reamintim: realitatea de la TCE Ploiești este mai dură decât orice pamflet.
Pamfletul doar pune oglinda, cu nume, funcții și fapte.

Semnat, cu datele pe masă, pe baza documentelor, organigramelor și dezvăluirilor publicate in ziarul nostru de investigatii Incisiv de Prahova. Vom reveni. (Cristina T.).

Citeste in continuare

Exclusiv

Ploiești, orașul „regenerat” pe hârtie: Imperiul neregulilor sub Polițeanu, disecat de Curtea de Conturi

Publicat

pe

De

 Raportul Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova privind situațiile financiare consolidate ale U.A.T.M. Ploiești la 31.12.2025.

1A

Primarul care „salvează” orașul, dar pierde sute de milioane pe drum

Curtea de Conturi a României a intrat cu lupa în Primăria Ploiești, condusă de Mihai-Laurențiu Polițeanu, și a găsit un tablou financiar care arată mai degrabă a parodie decât a administrație responsabilă.

Conform raportului oficial, la finalul anului 2025, municipiul deținea terenuri și spații publice de peste 8,24 milioane mp care:

  • nu sunt evaluate;
  • nu sunt înregistrate în contabilitate;
  • nu apar nici în patrimoniul public, nici în cel privat al orașului.

Valoare subevaluată în bilanț, potrivit Curții de Conturi: aproximativ 782.940.717,78 lei.
Adică Ploieștiul are sute de hectare de teren „fantomă”, iar în acte pare aproape mai sărac decât este în realitate.

Terenuri precum Hipodromul Ploiești, Sala Sporturilor „Olimpia”, incinta 1 din Parcul „Constantin Stere”, parcări și parcuri – toate sunt tratate contabil ca și cum ar fi o glumă proastă, nu bunuri publice.

Investiții „eterne”: banii se cheltuie, lucrările rămân în aer

Curtea de Conturi constată că în contul „Active fixe corporale în curs de execuție” stau blocate 45,37 milioane lei, bani care:

  • fie reprezintă investiții deja finalizate și predate spitalelor și operatorului de transport (29,33 milioane lei);
  • fie reprezintă lucrări recepționate, dar neînregistrate (1,64 milioane lei);
  • fie reprezintă investiții „terminate”, dar fără recepție, amânate sau respinse, pe care nu le mai clarifică nimeni (14,4 milioane lei).

Pe scurt: investițiile fie există, fie nu, fie poate… se mai vede la următorul audit. În bilanț tot „lucrări în curs” rămân, ca să nu deranjăm realitatea cu prea multe fapte.

Regenerare urbană marca Polițeanu: lucrări neexecutate, facturi plătite

La proiectul „Regenerare urbană în zona marginalizată – Cartier Pictor Rosenthal”, finanțat din fonduri externe și împrumut de la Ministerul Finanțelor, Curtea de Conturi găsește:

  • 243.508,76 lei reprezentând cantități de lucrări neexecutate, dar facturate și acceptate;
  • din care 34.219,17 lei au fost deja plăți nedatorate;
  • iar garanția de bună execuție de 123.590,32 lei nu a mai fost reținută, factura fiind plătită integral.

În plus, o factură de aproape 1,84 milioane lei emisă în decembrie 2024 este înregistrată în contabilitatea anului 2025, denaturând situațiile financiare.

Curtea de Conturi vorbește despre prejudicii, plăți nedatorate și recomandă recuperarea banilor și aplicarea garanțiilor – adică exact ce nu a făcut administrația până să vină controlul.

Străpungerea străzii Laboratorului: insolvență, lucrări neexecutate și bani decontați

Alt „capodoperă” administrativă: proiectul „Străpungere strada Laboratorului în prelungirea străzii Ghe. Gr. Cantacuzino, inclusiv deviere rețele tehnico-edilitare”.

Curtea de Conturi constată:

  • lucrări neexecutate și materiale nepuse în operă de 182.863,19 lei, înscrise în situațiile de plată;
  • factură de 1.616.438,26 lei emisă în 2025, înregistrată și plătită în 2026;
  • executantul lucrării este în insolvență (conform unei hotărâri de instanță).

Rezultatul:

  • active și datorii raportate eronat cu 1.433.573,07 lei;
  • lucrări nefinalizate la data expirării contractului, fără documente clare de finalizare sau penalități.

Curtea recomandă stabilirea prejudiciilor, recuperarea banilor și aplicarea penalităților. Până atunci, străpungerea rămâne mai mult o gaură în buget decât o legătură rutieră între cartiere.

„Grup sanitar în parc” – WC de lux cu lucrări fictive

Administrația Parcului Memorial „Constantin Stere”, subordonată Primăriei Ploiești, descoperă o nouă specie de investiție:

  • 36.333,89 lei plăți nejustificate către un prestator, pentru lucrări neexecutate la obiectivul „Grup sanitar în parc”.

Prestatorul ajunge să emită factură rectificativă, iar entitatea cere penalități de 4.360 lei. Curtea de Conturi vorbește explicit de plăți nejustificate și prejudiciu, recomandând extinderea verificărilor și recuperarea sumelor.

Adică până nu vine Curtea de Conturi, nimeni nu pare să observe că s-au plătit lucrări care nu există.

Școli „renovate” pe hârtie: plăți nedatorate la George Coșbuc și Spiru Haret

Două proiecte finanțate inclusiv prin PNRR:

  1. „Renovare clădire – Școala Gimnazială George Coșbuc, corp C2”
    • 12.030,64 lei plăți nedatorate către constructor, pentru lucrări neexecutate;
    • penalități calculate: 1.963,39 lei (doar după ce Curtea de Conturi a intrat în scenă).
  2. „Modernizare punct termic – Colegiul Spiru Haret (proiectare și execuție)”
    • 4.276,04 lei plăți nedatorate pentru lucrări neexecutate și materiale nepuse în operă;
    • penalități calculate: 959,59 lei.

În ambele cazuri, Curtea de Conturi vorbește de prejudicierea bugetului local și de plăți nedatorate, cerând recuperarea sumelor și corectarea raportărilor către bugetul de stat, acolo unde e vorba de finanțare PNRR.

Autobuze electrice și stații de încărcare: penalități neîncasate, timp pierdut

La contractul de furnizare pentru:

  • 6 autobuze electrice;
  • 20 de stații de încărcare lentă;
  • valoare totală: 61.979.367,38 lei,

Curtea constată că Primăria nu a urmărit corespunzător graficul de livrare, generând, conform contractului:

  • penalități estimate de 118.531,94 lei, care nu au fost aplicate și încasate.

Deci când e vorba să apere bugetul Ploieștiului, administrația doarme, iar când vine vorba să plătească dobânzi sau amenzi, se trezește prompt.

Fonduri europene ratate: milioane de lei care se întorc la finanțatori

Curtea de Conturi identifică o bombă cu ceas:

  • 3.465.075 lei – sume ce trebuie restituite Autorităților de Management și Agențiilor de Plăți,
    pentru 11 contracte de finanțare nerambursabilă la care Ploieștiul a renunțat în 2023–2024.

Obiective abandonate sau blocate:

  • reabilitări și dotări în unități de învățământ;
  • eficientizarea energetică a blocurilor;
  • reabilitarea locuințelor sociale;
  • creșterea mobilității traficului și modernizarea arterelor;
  • centru comunitar integrat etc.

Cheltuieli efectuate la aceste investiții în curs, în sold la începutul și sfârșitul anului 2025: 9.309.266 lei (finanțare nerambursabilă), fără clarificarea situației acestora.

Curtea consemnează:

  • rezultat patrimonial supraevaluat;
  • datorii neraportate;
  • risc de pierdere patrimonială și de abandon al investițiilor.

Prefinanțări și avansuri din fonduri UE și PNRR: contabilitate făcută „după ureche”

Curtea de Conturi detaliază o serie de abateri grave la capitolul fonduri externe:

  • 293.475 lei prefinanțare nejustificat menținută ca datorie, deși proiectul e finalizat și declarația de justificare a fost aprobată – datoriile curente sunt astfel supraevaluate, iar rezultatul patrimonial denaturat.
  • 5.307.901,46 lei prefinanțări încasate în două contracte de finanțare, peste sumele recunoscute la rambursare, care nu au fost restituite finanțatorului și nici nu au fost înregistrate corect ca „sume de restituit”.
  • 4.716.187,37 lei prefinanțări considerate neeligibile într-un proiect cu autobuze electrice (contract de finanțare 4825/2019), sumă în litigiu la Tribunalul București – în contabilitate apare ca „avansuri primite”, fără clarificări.
  • alte prefinanțări încasate și apoi restituite au fost înregistrate greșit, „umflând” veniturile anilor trecuți și denaturând rezultatul patrimonial pe 2025, prin corecții trecute direct în rezultatul reportat.

Pe scurt: milioane de lei în fonduri europene sunt plimbate prin conturi fără o logică contabilă conformă, iar Curtea de Conturi obligă Primăria să refacă procedurile și să își pună ordine în evidențe.

Gunoaiele Ploieștiului: taxe de mediu plătite, penalități neaplicate operatorului

La capitolul salubritate și deșeuri, raportul Curții de Conturi transformă Primăria într-un contribuabil docil al Fondului pentru Mediu și un paznic absent al intereselor ploieștenilor:

  • 1.298.082 lei plătiți către Administrația Fondului pentru Mediu, pentru nerespectarea obligațiilor de reducere a deșeurilor depozitate;
  • contractul cu operatorul de salubritate (delegare prin A.D.I. „Parteneriatul pentru Managementul Deșeurilor Prahova”) prevede penalități în cazul nerealizării indicatorilor de performanță;
  • niciun demers serios din partea Primăriei pentru stabilirea și recuperarea penalităților de la operator.

Mai mult:

  • taxa de mediu de 1.349.810 lei datorată pentru anul 2024 a fost înregistrată greșit:
    • doar 1.298.082 lei (sumă executată silit) apar în 2025;
    • diferența de 51.728 lei se plimbă până în 2026;
    • datoriile la 31.12.2025 sunt astfel subevaluate.

În paralel, documentația contractului de delegare a gestiunii din 2016 nu e arhivată complet: lipsesc anexe și acte adiționale în format oficial, semnate.

Haos juridic la gunoi: Ploieștiul, membru A.D.I. „după cum iese la instanță”

Curtea de Conturi atrage atenția că:

  • HCL 624/12.12.2024: Consiliul Local aprobă retragerea Ploieștiului din A.D.I.;
  • HCL 51/25.02.2025: aceeași retragere este „revocată”, dar hotărârea nu este semnată de secretarul general și este atacată în instanță.

Între timp:

  • serviciul de salubritate se derulează în baza unui contract de delegare încheiat la nivelul A.D.I. pentru zonele Boldești-Scăeni și Valea Doftanei, în care Ploieștiul e trecut ca parte, dar fără hotărâre validă de Consiliu Local și fără ca primăria să semneze contractul;
  • Primăria încearcă și o procedură separată de concesionare prin negociere fără publicare prealabilă de anunț – contractul rezultat „nu a produs efecte”.

Concluzia Curții: apartenența la A.D.I. și modul de delegare a serviciului de salubritate sunt neclarificate, iar litigiile curg pe rolul instanțelor.

Dobânzi plătite pe împrumuturi neutilizate: Ploieștiul ia credit ca să îl țină de decor

Curtea de Conturi notează:

  • 605.865,88 lei dobânzi plătite pentru împrumuturi neutilizate, contractate în 2025 prin OUG 25/2025, pentru cofinanțarea unor proiecte cu fonduri externe și PNRR.

Două cazuri elocvente:

  1. Împrumut 654059/04.08.2025 – 22.419.035 lei
    • destinat proiectului de mobilitate urbană Gara de Sud – Gara de Vest;
    • contractul de finanțare POR este reziliat la 08.12.2025;
    • din credit se folosesc doar 252.489,77 lei (1,12%);
    • restul de 22.166.545,23 lei rămân neutilizați;
    • dobânzi totale în 2025: 751.064,10 lei, din care 486.604,94 lei plătite efectiv.
  2. Împrumut 654060/04.08.2025 – 7.580.964 lei
    • 5.432.750 lei pentru proiectul „Renovare clădire – Colegiul Național Mihai Viteazul – Aripa Nord”;
    • după intrarea în vigoare a OUG 41/2025, contractul de execuție a lucrărilor nu mai poate fi încheiat;
    • creditul, deși inutilizabil, este menținut;
    • dobânzi totale în 2025: 184.076,94 lei, din care 119.260,94 lei plătite.

Curtea vorbește explicit de afectarea fondurilor prin plata de dobânzi pentru credite rămase fără obiect și de lipsa unei analize minime asupra stadiului proiectelor înainte de a te împrumuta.

Amenzi contravenționale plătite din bani publici, fără ca cineva să răspundă

La Primăria Ploiești și la două spitale subordonate, Curtea găsește:

  • 50.646 lei amenzi pentru:
    • întreținerea necorespunzătoare a drumurilor pe timp de iarnă;
    • degradarea carosabilului și a marcajelor;
    • starea de salubritate;
  • 130.685 lei amendă aplicată de Garda de Mediu pentru evenimentul „Republica de sub castani” – plătită și înregistrată pe cheltuieli, deși există plângere pe rol;
  • 9.500 lei amenzi la Spitalul Municipal Ploiești;
  • 13.700 lei amenzi la Spitalul de Pediatrie.

Nicăieri nu există:

  • analize ale cauzelor;
  • identificarea responsabililor;
  • măsuri pentru recuperarea sumelor de la cei vinovați.

Curtea semnalează clar: bugetul public plătește, nimeni nu răspunde.

„Republica lui Moș Crăciun”: târg pe domeniul public, contract „de poveste”

Un caz-școală de cum se poate folosi domeniul public „la mica înțelegere”:

  • teren de 492 mp din domeniul public, folosit de un operator privat pentru evenimentul „Republica lui Moș Crăciun”;
  • convenția care ar trebui să reglementeze utilizarea:
    • nu este înregistrată la registratura părților;
    • nu este semnată de utilizator cel puțin până la 18.12.2025, deși evenimentul începe la 28.11.2025;
    • folosește formulări confuze privind data intrării în vigoare („eliberare” interpretată după bunul plac).

Taxa de 69.332,64 lei pentru folosirea temporară a terenului:

  • trebuia plătită anticipat, ca condiție de valabilitate a convenției;
  • este plătită abia la o lună după închiderea evenimentului, după mai multe somații ale Primăriei.

În plus:

  • există debite neîncasate pentru lipsa de folosință a terenului de 83.680,11 lei, din care 24.736,07 lei nici măcar nu au fost înregistrate în contabilitatea anului 2025;
  • teren ocupat „fără formă legală” pe o suprafață de 533,68 mp, mai mare decât cea avizată.

Abia în timpul auditului se trimite cerere de chemare în judecată (dosar 7977/281/2026), iar Curtea notează și faptul că:

  • nu s-a transmis Serviciului Public Finanțe Locale documentația de constatare pentru calculul taxei pe teren și a accesoriilor (126 lei).

Dobânzi neînregistrate, rate restante și penalități suplimentare

Curtea de Conturi mai descoperă:

  • 997.502,76 lei dobânzi aferente creditelor bancare și împrumuturilor de la Ministerul Finanțelor neînregistrate în contabilitatea anului 2025;
  • 980.030,19 lei rate și dobânzi restante la 31.12.2025;
  • 11.558,95 lei dobânzi penalizatoare plătite pentru întârzieri.

Principiul contabilității de angajamente este astfel încălcat, iar situațiile financiare nu reflectă fidel datoria publică și costul real al acesteia.

Școli, colegii, teatre – investiții „în curs” de peste un deceniu

În unitățile subordonate (Teatrul „Toma Caragiu”, Școala „Nicolae Titulescu”, Colegiul de Artă „Carmen Sylva”), Curtea găsește:

  • documentații tehnice de sute de mii de lei înregistrate ca „active în curs de execuție”, deși:
    • fie au fost predate ordonatorului principal;
    • fie unitățile de învățământ absorbite nu mai există;
    • fie obiectivul (sală de concerte) este abandonat de ani buni.

Sume precum:

  • 286.087,56 lei (Teatrul „Toma Caragiu”);
  • 48.938,89 lei (Școala „Nicolae Titulescu”);
  • 275.189,13 lei (Colegiul de Artă „Carmen Sylva”)

sunt ținute în contul 231 fără documente justificative sau fără să mai aibă vreo perspectivă reală de finalizare.

Sistem de control intern managerial – mai mult decor decât mecanism de protecție

Curtea de Conturi constată:

  • sistemul de control intern managerial al U.A.T.M. Ploiești nu este adaptat dimensiunii și complexității entității;
  • nu previne, nu detectează și nu corectează erorile semnificative;
  • riscurile privind:
    • gestionarea patrimoniului;
    • întocmirea situațiilor financiare;
    • utilizarea fondurilor;
    • contractarea creditelor
      sunt tratate superficial.

În plus, măsurile dispuse în anii anteriori (decizii din 2012, 2014, 2015, 2016, 2019, 2020, 2021, 2022) au fost implementate doar parțial, astfel că erorile vechi au fost pur și simplu transferate în bilanțul pe 2025.

Concluzie: Ploieștiul, între „salvare” și auto-sabotaj

Bilanțul Curții de Conturi despre administrația Ploieștiului sub Polițeanu arată așa:

  • sute de milioane de lei – bunuri neevaluate și neînregistrate;
  • milioane de lei – prefinanțări, credite și dobânzi gestionate haotic;
  • sute de mii de lei – plăți nedatorate, lucrări neexecutate, amenzi și penalități suportate din bani publici;
  • contracte de salubritate și investiții în infrastructură înfășurate în incertitudine juridică;
  • recomandări repetate de ani de zile, ignorate sau aplicate pe jumătate.

Toate aceste constatări nu vin dintr-un discurs politic sau dintr-un pamflet de campanie, ci dintr-un Raport oficial al Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova, asupra situațiilor financiare consolidate ale U.A.T.M. Ploiești la 31.12.2025 și din Scrisoarea către conducerea U.A.T.M. Ploiești din 28.08.2026.

Articolul de față nu face decât să traducă, în limbaj jurnalistic și satiric, un adevăr rece din documentele Curții:
Ploieștiul nu duce lipsă de bani sau proiecte pe hârtie, ci de o administrație care să nu transforme orașul într-un muzeu al neregulilor contabile și al investițiilor ratate. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv10 ore ago

Mafia Antigrindină, rachetele de aur și ministra U.S.R. care se ascunde după nori

Într‑un colț de Europă numit România, cineva a avut o idee genială: „Dacă tot nu putem conduce agricultura, hai măcar...

Exclusiv10 ore ago

Republica T.C.E. PLOIEȘTI:  CV-ul cu 16 vieți, fina tuturor banilor și Raportul care nu există

  Dl. Taboi, omul-orchestră care cântă doar la… raport În imperiul lui Nae Comisionaru’, unde clanul conduce iar autobuzele crapă...

Exclusiv10 ore ago

Ploiești, orașul „regenerat” pe hârtie: Imperiul neregulilor sub Polițeanu, disecat de Curtea de Conturi

 Raportul Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova privind situațiile financiare consolidate ale U.A.T.M. Ploiești la 31.12.2025....

Exclusiv2 zile ago

Lovitura Curții de Conturi în „Mafia Antigrindină” –  Fermierii din Prahova și Vrancea nu mai sunt „nebunii” din câmp, ci martorii-cheie (DOCUMENTE)

MAFIA ANTIGRINDINĂ ÎN COLȚUL RINGULUI – Cum trage statul cu rachete în nori, cu facturi în buget și cu noroi...

Exclusiv2 zile ago

REPUBLICA T.C.E. PLOIESTI – FEUDA LUI NAE COMISIONARU’, FEMEIA-ORCHESTRĂ ȘI ORGANIGRAMA CU CHILOȚI

 Republica TCE – de la societate publică la birt de gară Într-un colț de oraș numit pompos “societate de transport...

Exclusiv3 zile ago

Republica permanenței pe dos: la IPJ Brașov, șefii încasează, fraierii veghează

Permanență de lux pentru șefi, „patriotism” gratis pentru subalterni În timp ce polițiștii de execuție din IPJ Brașov sunt împinși...

Exclusiv4 zile ago

M.A.I. – „Concursul-fantomă” de la Dinamo: când posturile se dau, dar nu se prea iau

Concurs cu final anunțat: „Se caută ofițer, preferabil deja ales” Clubul Sportiv Dinamo București a reușit, încă o dată, performanța...

Exclusiv4 zile ago

Sanatate, frate! Politia Română descoperă, după trei ani de basme, că sediile chiar au nevoie de autorizație sanitară

Trei ani ne-au ținut lecții cu „nu trebuie autorizație, totul e în regulă”, iar acum un răspuns oficial al Poliției...

Exclusiv4 zile ago

113 polițiști, salvați în ultimele 14 zile de la „destituire cu acte în regulă”. Statul român, specialist în oameni cu termen de expirare

Când nu mai ai bani, tai de la investiții. Când nu mai ai idei, tai de la dreptate. Când nu...

Exclusiv4 zile ago

„Polițiști de penitenciare cu apucături de infractori” – sau cum a ajuns Facebook noul gard al pușcăriei

Libertatea de exprimare cu cagula pe față Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor (FSANP) lovește cu o întrebare care...

Exclusiv5 zile ago

Marele frate digital și mica ușă din spate: Legea 123/2026 și aventura românească a supravegherii „cu bună-credință”

Despre imunități cibernetice, mandate devenite decor legislativ și breșe care par să aibă mai mulți spectatori decât proprietarul sistemului atacat...

Exclusiv5 zile ago

E‑pontajul, sfântul graal al MAI: îți numără fiecare minut, dar ghidul e secret de stat… cu drepturi de autor

Ministerul Afacerilor Interne a inventat aplicația perfectă: îți calculează munca, concediul și orele suplimentare, dar refuză să‑ți spună cum. Ghidul...

Exclusiv5 zile ago

Imperiul cu bule stinse: „familia” Coca‑Cola Ploiești, între cumetrii, mașini de firmă și sclavie la normă

Toamna la Coca‑Cola: frunzele cad, oamenii pică din picioare A venit toamna și la Coca‑Cola Ploiești. Doar că, în loc...

Exclusiv6 zile ago

GNM Prahova dă cu „sancțiunea”, APM Prahova spală păcatele: stația de epurare de la Corlătești, cloaca „autorizată” a Prahovei (I)

Stația fantomă care „curăță” banii, nu apele: corupție la chiuvetă în Prahova Stația care trebuia să spele apele, nu conștiințele...

Exclusiv6 zile ago

Ajutoarele de deces înghețate la 2017. Cum își ascunde Poliția Română formulele de calcul după ștampila „secret de serviciu”

Familiile polițiștilor morți în activitate sau în timpul serviciului descoperă abia la final, în fața ghișeului, că „sprijinul statului” e...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Taxi Heathrow London

www.softpas.com

Top Articole Incisiv