Connect with us

Featured

Statele grupului de la Viszegrád, ca și cele balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă

Publicat

pe

Sunt întrebat adesea dacă este justificată și fezabilă ideea retragerii României din alianța cu SUA și, în caz afirmativ, ce ar putea pune România în loc. Asemenea întrebări sugerează că România nu are alternativă la parteneriatul strategic cu SUA (al cărui inițiator, reamintesc, eu am fost, în calitate de ministru de externe al României în 1997), acesta fiind cumva etern. Cum se poate răspunde?

Există un principiu pe care îl repet și care este valabil atât pentru noi, cât și pentru toți aliații noștri: alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se stabilesc în funcție de alianțe. (Desigur, dacă nu ești în măsură să constitui alianțe puternice, îți vei mai modera și ambițiile, dar asta nu schimbă fundamental regula.)
Atunci când interesele strategice ale două sau mai multor state coincid ori sunt convergente, parteneriatul acelor state are caracter strategic. Când acele interese nu mai coincid sau sunt divergente, declarat sau nu, parteneriatul strategic nu mai are nici o rațiune de a exista și moare. Insistența menținerii lui în viață, prin mijloace artificiale, este contraproductivă; ea poate crea mai multe probleme decât lipsa acelui parteneriat.
Cum interesele sau nivelul puterii ce poate fi mobilizată în susținerea lor sunt variabile în timp (uneori chiar satisfacerea unor interese dă naștere altora noi sau generează un context favorabil formării altor alianțe în cadrul cărora vechile interese se redefinesc), și alianțele sunt variabile. A spus-o deja Lordul Palmerston: nimeni nu este menit a fi prietenul sau dușmanul nostru veșnic; veșnice sunt doar interesele noastre. Palmerston se referea la Anglia, desigur. Nici România nu poate face excepție de la acest principiu.
Care era situația internațională în anii în care parteneriatul strategic româno-american s-a impus ca o necesitate pentru ambele țări? Care erau atunci interesele strategice ale României și SUA?

Chiar la începutul ultimului deceniu al secolului XX, întregul sistem de securitate al României, creat în condițiile sistemului mondial bipolar, se prăbușea. Acel sistem avea trei piloni principali: Pactul de la Varșovia (în planul securității militare), CAER (în planul securității economice), ONU și procesul Helsinki (în planul securității cooperative sau al coexistenței pașnice a blocurilor comunist și capitalist). Putem vorbi mult și bine despre natura forțată și conflictuală a raporturilor româno-sovietice, dar, dincolo de analizele sentimentale și prejudecățile ideologice, trebuie spus că umbrela nucleară sovietică oferea întregii Europe orientale o protecție similară celei oferite de umbrela nucleară americană Europei occidentale și, tocmai la umbra acesteia România, beneficiară și a privilegiului de a nu avea trupe străine pe teritoriul său, își putea permite în deplină siguranță, dacă nu chiar în condiții favorizante, deschideri și conivențe euro-atlantice, de natură a-i spori și securitatea și (cel puțin teoretic) prosperitatea.
Odată cu retragerea armatei sovietice din Europa de est (cam tot așa cum armata americană se retrăsese din Vietnam ori, mai recent, s-a retras din Afganistan) și desființarea Pactului de la Varșovia, precum și cu dispariția nu doar a CAER, dar și a cvasi monopolului deținut de sistemul mondial comunist asupra piețelor lumii a treia, România a rămas pe cont propriu. Formal, visul său de independență părea împlinit, dar independența sa nu era durabilă. Pe de o parte, se profila spectrul redeșteptării poftelor hegemonice ale vechilor imperii europene (inclusiv cele ale Rusiei post-sovietice), împotriva căreia nu exista nici o garanție; pe de alta, exista amenințarea izolării internaționale. Echilibrul între fuga de dominare și fuga de izolare nu putea fi menținut decât prin parteneriatul cu o putere globală interesată în existența unei Românii independente și puternice, singură sau integrată într-un sistem de securitate (sub) regional, care să confere viabilitate arhitecturii de securitate concepută de respectiva putere, împreună cu alte puteri globale, în Europa de est – la gurile Dunării și la Marea Neagră.
Din punctul de vedere al macro-echilibrelor globale, dispariția URSS a constituit cu adevărat o catastrofă geo-strategică; „catastrofă optimistă” (sic!), dar catastrofă. Cu un atare înțeles, teza Președintelui Vladimir Putin era corectă și dezordinea internațională subsecventă o confirmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât SUA a luat oferta de armistițiu a Președintelui Mihail Gorbaciov ca pe un act de capitulare a întregului bloc sovietic, și, îmbătată de iluzia victoriei în Războiul Rece, în loc să adopte reformele interne necesare adaptării ei la noua realitate internațională și să observe că lipsa unui adversar comun subminează coeziunea alianței transatlantice, s-a erijat în șerif global însărcinat să impună ordinea unui califat secular yankeu. (Așa se explică, printre altele, faptul că, în treizeci de ani de la „marea victorie” a ordinii americane, superputerea americană, sub povara unei misiuni prea ambițioase, a ajuns a-și pierde suflul, iar comunismul real, înfrânt în Europa orientală, a ajuns să învingă în SUA, sub forma comunismului / neo-marxismului cultural; regimurile politice marxiste au pierdut în est, dar ideile marxiste au câștigat în vest.)
Pe acest fundal, elitele politice române post-comuniste știau că: 1. revolta populară care dusese în decembrie 1989 la schimbarea forțată a regimului politic fusese amorsată prin intervenție externă, dar nu occidentală, ci estică, operatorii străini aparținând tocmai blocului sovietic, așa zis „frățesc” (URSS, Ungaria și chiar Iugoslavia); 2. nici un proiect post-bipolar al puterilor euro-atlantice nu integra România în structurile politice și economice ale Occidentului european, frontiera acestuia oprindu-se pe linia Carpaților Orientali, ceea ce implica fie lăsarea întregului spațiu românesc în afară, fie partajarea sa între est și vest, și, în orice caz, desprinderea sa de grupul vecinilor vestici (în special Ungaria) cu care avea o istorie comună, totdeauna marcată de tensiuni atunci când se aflaseră în tabere diferite; 3. Rusia accepta dezintegrarea imperiului său sub condiția (fie și implicită) integrării ei într-o ordine globală multipolară, în care Occidentul capitalist să îi confere un statut de egalitate cu „democrațiile” sale (Mihail Gorbaciov avea să îmi confirme aceasta, peste ani, adăugând că Moscova conta ca, în cadrul noii ordini și în „casa comună europeană”, România să fie amplasată pe palierul lăsat în responsabilitatea sa); 4. Germania, dar și Franța, faimoasele motoare ale UE, favorizau, chiar dacă din motive diferite, fragmentarea fostelor state comuniste din Europa centrală și orientală, printre care și România (alături de Iugoslavia și Cehoslovacia); 5. lipsită de datorie externă, România era lipsită și de orice contacte / credibilitate pe piața financiară internațională, în condițiile în care economia românească, supra capitalizată dar privată de vechile piețe ale țărilor în curs de dezvoltare, reorientate acum spre vest, avea nevoie de lichidități ca să se poată retehnologiza și eficientiza (creditele indispensabile în acest sens nu se puteau obține sau se obțineau la costuri mari dacă nu era acceptată ca membru al familiei euro-atlantice).

De aici decurgeau interesele strategice ale României care, în sinteză, reclamau un tip de integrare euro-atlantică apt a oferi protecție atât împotriva unei posibile (chiar probabile) renașteri a ambițiilor imperiale ruse, cât și a celor ale Germaniei reîntregite, precum și împotriva revenirii la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov. Cu alte cuvinte, integrare fără dominare cu asigurarea durabilității echilibrului între solidaritate și suveranitate. Ceea ce presupunea o politică externă de mare complexitate, care includea realizarea unui parteneriat special cu singura superputere a momentului, SUA, fără a se limita la aceasta.
Care erau atunci interesele strategice ale SUA? Pentru Washington, sabordarea URSS, lichidarea „voluntară” a blocului sovietic și dispariția Pactului de la Varșovia, oferea oportunitatea consolidării și globalizării „păcii americane” (care includea universalizarea modelului de viață american, cu „valorile” sale culturale specifice), cea a reunificării Europei, cu menținerea acesteia sub controlul strategic transatlantic, și cea a evitării unei antante ruso-germane de natură a crea un imens spațiu euro-asiatic, în opoziție cu emisfera vestică nord-atlantică. De aceea America a favorizat consolidarea independenței, suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei post-sovietice, a promovat albanizarea Balcanilor de vest (de dragul acesteia, acceptând politica germano-franceză a dezmembrării Iugoslaviei) și a stimulat atât secesiunea statelor federate ruse din Caucaz (exemplul tipic este cel al Ceceniei), cât și americanizarea republicilor transcaucaziene (în special, Georgia și Azerbaidjanul), simultan, în compensație, cu transformarea G7 în G8, prin primirea Rusiei în grupul statelor celor mai dezvoltate ale lumii, și asocierea între Rusia (alături de Ucraina) și NATO, ca prim pas, niciodată urmat de alții, către un pact defensiv global. În același timp, Washingtonul s-a opus atât unei antante ruso-germane (precum cea care în trecut prinsese într-un clește strategic letal România Mare) și emancipării strategice a Europei, tot mai germane, în raport cu concepția strategică transatlantică.
Este evident că România avea datele necesare pentru a se insera util în strategia regională a SUA. Fără a intra în detalii, să reamintim doar rolul istoric al României în formarea națiunii civice albaneze și autodeterminarea acesteia, pe vremea războaielor balcanice, ca și relația specială a Bucureștiului cu Tirana în timpul Războiului Rece, contribuția esențială a diplomației românești în adoptarea Tratatului de la Montreaux (privind regimul strâmtorilor Mării Negre) și tradiția cooperării politice româno-turce pentru asigurarea stabilității geo-strategice în spațiul pontic, capacitatea României de a crea, împreună cu Polonia și Ucraina, acel intermarium care să constituie un baraj atât în calea unei noi expansiuni rusești, cât și în aceea a unei îmbrățișări strategice anti-atlanticiste ruso-germane. Pentru ca atuurile românești să fie folosite de America, integritatea teritorială a României trebuia susținută, ca și apartenența sa la familia euro-atlantică, inclusiv prin evitarea decuplării Bucureștiului de statele grupului de la Viszegrád. De aceea, deși, din motive ce nu au a fi meționate aici, invitarea României pentru intrarea în NATO nu a venit în 1997 la Summitul de la Madrid, documentul final al acestuia atesta clar, printr-un paragraf special, egala sa eligibilitate cu statele invitate. De asemenea, pe aceeași linie de gândire, SUA a sprijinit reluarea relațiilor funcționale ale României cu FMI și BM.
Această congruență a intereselor strategice româno-americane era circumscrisă în anii 1990 de împrejurarea că pe locul întâi al priorităților politicii externe americane de atunci se afla relația cu Europa; acolo unde urmau a fi gestionate, în primul rând, urmările Războiul Rece, tocmai încheiat (cel puțin formal).
Mai este, oare, aceasta situația și astăzi, când prioritățile strategice ale SUA s-au mutat din Europa în Asia, din Orientul Mijlociu în Extremul Orient, din Atlantic în Pacific și din Marea Caspică (Caucaz și Asia Centrală) în Oceanul Indian, în timp ce, după eșecul politicii de îngrădire a Rusiei și de menținere în ascultare a Europei germane, s-a revenit la retorica și practicile Războiului Rece (extinse acum și cu privire la aliații din „vechea Europă”)?

Problema parteneriatului strategic dintre România și SUA nu se rezumă doar segregarea intereselor strategice ale partenerilor; cu precizarea că interesele SUA sunt cele care au cunoscut modificări esențiale, iar nu interesele României. Acestei evoluții i se adaugă și împrejurarea că imperiul american se deplasează pe un curs descendent care, chiar dacă nu este abrupt, îi răpește capacitatea necesară de a garanta atingerea obiectivelor amintitului parteneriat.
Imperiile se nasc și mor. Paul Kennedy, printre alții, a făcut o profundă analiză a cauzelor aflate la originea căderii imperiilor. SUA nu poate face excepție. Cu atât mai mult cu cât sistemul de recrutare a personalului care introduce date în computerele ținute pe post de decidenți în SUA, provine din universități unde Marx și Marcuse (cu al său „om unidimensional”) sunt mai admirați decât Milton Friedman sau Henry Kissinger.
Or, ar trebui, oare, ca România să rămână în alianțe cu imperii senile mai preocupate de a-și săpa propria groapă, decât de a le oferi aliaților securitate militară, investiții, scutire de vize de călătorie, susținere politică, acces la tehnologii etc? Este România condamnată să stea etern alături de aliați care, după ce o împing în aventuri militare străine de tradițiile geopoliticii ei și interesele sale fundamentale, se retrag din teatrele de luptă fără a le păsa de soarta camarazilor fideli lăsați în urmă? Evident că nu! Ce poate aștepta România de la aliați care nu pot soluționa nici o criză la ei acasă, dar îi dau lecții de cum să rezolve crizele pe care chiar ei i le-au transferat? La ce servesc aliați care nu pot aduce pacea durabilă nicăieri în lume, chiar dacă sunt în stare să câștige războaiele, adesea chiar de ei provocate? Aliați care nu pot face față, nici în țara lor nici în lume, provocărilor unei pandemii, dar profită de aceasta pentru a limita pretutindeni drepturile și libertățile indivizilor ce nu vor să li se supună? Aliați care își reneagă trecutul istoric și se prăbușesc în confuzii identitare, care încearcă să impună lumii pseudo-valori străine de cultura acesteia și potrivnice legilor naturii? De ce să stai lângă asemenea aliați? Cine ar sta?! Nici SUA nu stă.
Retragerea din Afganistan, fără cea mai mică grijă pentru a negocia securitatea aliaților români, prezenți acolo exclusiv din solidaritate cu America, este doar ultimul și cel mai relevant exemplu al decadenței /neputinței acesteia. Există, însă, și exemple mai vechi.
Unul ar fi abandonarea sprijinului economic pentru Cecenia, după ce Rusia lui Boris Elțîn, inclusiv sub presiune internațională, acceptase să îi recunoască independența. Rezultatul a fost transformarea Ceceniei într-un stat eșuat și împingerea ei înapoi în brațele Federației Ruse. Ceea ce s-a repetat și în 2008, când, după inflamarea veleităților geopolitice și alimentarea politicii rusofobe a Președintelui Mihail Shakashvili, pe care nu a avut puterea de a o susține până la capăt, SUA a lăsat Georgia la discreția Moscovei, practic abandonându-și strategia caucaziană.
„Retragerea din Balcani”, cu tulburarea echilibrelor geopolitice regionale și violarea dreptului internațional prin impunerea secesiunii kosovare, poate fi văzută ca o „soluție afgană” avant la lettre. După ce România acordase sprijin intervenției americane în regiune (inclusiv prin interzicerea survolului forțelor armate ruse în drum spre Priștina), simultan cu anumite gesturi de susținere a Serbiei (ex. adăpostirea flotei civile aeriene sârbe la Timișoara), în speranța că toate părțile vor fi aduse la negocieri de natură a evita distrugerea completă a Iugoslaviei (dorită de Germania) și a păstra echilibrul de putere regional (în spiritul Păcii de la București din 1913), românii s-au văzut în brațe cu o decizie inacceptabilă pentru ei (recunoașterea autodeterminării Kosovo, fără existența unui acord cu Serbia, refuzată până și de Președintele Băsescu, servul necondiționat al „Marelui Licurici”), urmată de plecarea tiptilă a Americii din Balcani, curtea din spate a României, înainte ca o reală „pax balcanica” să se fi conturat.
În schimb, pe altarul parteneriatului, Bucureștiul a trebuit să renunțe la proiectul unui gazoduct care ar fi trebuit să lege Marea Caspică (respectiv riveranii acesteia) de Marea Egee, trecând prin Transcaucazia, Marea Neagră și România spre a ajunge în Italia, pe motiv că, tranzitând și Serbia (singura rută economică), ar fi adus avantaje naționalismului sârb americano-sceptic. România nu a fost niciodată compensată pentru acest sacrificiu, cu efecte vizibile inclusiv astăzi când facturile la energie explodează.
Ucraina este un alt exemplu. După ce, fără consultarea partenerului român, ba chiar împotriva politicii promovate de reprezentanți ai României în OSCE și UE (sunt unul dintre aceștia), a pus gaz pe focul naționalismului ucrainean și a aruncat în aer un și așa fragil acord între Președintele Ianukovici și opoziția mobilizată în Piața Maidan (doamna Victoria Nuland, revenită acum în conducerea Departamentului de Stat, a fost acolo și a lăsat urme de neșters), contribuind astfel la secesiunea Crimeii și Malorusiei, urmate de izbucnirea războiului civil în Donbas, constatând că nu are nici resursele nici interesul de a apăra frontierele sovietice stabilite de Stalin și Hrușciov, SUA a încercat să își transfere „acțiunile ucrainene” Germaniei sau chiar Rusiei, fără grijă pentru haosul lăsat în urmă. În acest context, României i se cere să ducă pe contul și riscul său o luptă de partizani pe frontul ucraineano-rus, în pofida propriilor sale interese, obligată fiind să acționeze ca ariergardă a partenerului transatlantic în retragere.
Înfrângerea din Afgansitan, în care a fost antrenată și România, este, așadar, capacul pus pe oala parteneriatului strategic româno-american, din care supa intereselor comune, lăsată necugetat pe foc pentru prea multă vreme, s-a evaporat cu totul. Să adăugăm că, legat de Irakul vecin, unde armele de distrugere în masă care au justificat războiul nu s-au găsit niciodată, în ciuda unui alt eșec al statului american, cel puțin acțiunile firmei Halliburton (apropiată fostului vicepreședinte Dick Cheney) au crescut de 500 de ori. Aceasta în timp ce României i se cere să dea pe nimic companiilor occidentale (inclusiv americane) hidrocarburile din Marea Neagră.
Este limpede că imperiul american, altădată necesar, se zbate acum să supraviețuiască, refuzând să accepte verdictul istoriei. În acest sens, de înțeles, dar de neacceptat, aruncă din nacela balonului său geopolitic, care pierde constant înălțime, printre altele, parteneriatele care nu îi mai sunt necesare. Este trist pentru România. Trebuie, oare, însă, și România să ignore mersul istoriei, numai pentru că parteneriatul româno-american a fost o idee bună la nașterea sa, cu un sfert de secol în urmă? La urma urmei, nu România a părăsit principiile parteneriatului, ci SUA.

John Kennedy și Henry Kissinger sunt creditați cu maxima potrivit căreia „este periculos să fii dușmanul SUA, dar să îi fii prieten poate fi letal”. Este un avertisment la care România trebuie să gândească foarte serios. Și, din păcate, are tot mai multe argumente pentru a o face de urgență. Totuși, România a existat și a trăit și fără parteneriatul cu SUA.
Adagiul „ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” își găsește aplicare atunci când prietenii te tratează de o manieră în care dușmanii nici nu mai sunt de trebuință. Ceea ce se întâmplă atunci când îți cer să rupi alianțe vechi, care s-au dovedit esențiale în momente istorice dificile pentru siguranța ta (ex. solidaritatea Chinei cu România în condițiile invaziei Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968, a contat mai mult decât metaforele patetice ale Președintelui Johnson referitoare la „câinii războiului”), ca să te implice într-o confruntare contrară tuturor instinctelor tale geopolitice și tuturor intereselor tale vitale, cu un vechi aliat, tocmai când acesta, o îndepărtată putere emergentă lipsită de orice tradiții expansioniste, este pe punctul de a deveni cel mai important actor global.
În astfel de situații este uneori mai bine să nu ai nici un fel de aliați, decât să îi ai pe unii care te bagă în încurcătură cu promisiunea, niciodată respectată, de a te scoate de acolo atunci când nu vei mai putea face față. (Studiul documentelor declasificate a arătat că SUA a intrat în viesparul afgan, la începutul anilor 2000, fără nici o „strategie de fugă” – așa numita „exit strategy”, iar când fuga, fie ea rușinoasă, a devenit singura soluție sănătoasă, a fugit fără a-i păsa de aliații români.)
În ciuda celor menționate aici, nu cred că suntem chiar în situația ca parteneriatul cu SUA să ne fie letal, dar evoluțiile trebuie urmărite, iar de se va ajunge acolo, ceea ce nu este imposibil, ba chiar se conturează a fi probabil, vom fi obligați să ne amintim și de zicala că mai aproape decât haina este cămașa. De americani ne poate fi milă (și o observație șocantă este tocmai aceea că în vremea din urmă SUA nu mai inspiră nici respect, nici admirație și nici chiar teamă, ci… milă); de noi, însă, ni se rupe inima.
Este bine ca toate aceste lucruri să fi spuse limpede și tare acum, atât pentru a-i pune în stare de alertă pe analiștii și planificatorii noștri politici, atrăgându-le atenția că în Spielkrieg (jocul de-a războiul) nici o ipoteză nu este exclusă, cât și pentru a-i preveni loial pe prietenii americani că dacă o țin într-una cu nebuniile și continuă să ne ignore interesele, sfaturile și mândria, s-ar putea să ne vadă „întorcând armele”. Am mai făcut-o.
Asemenea avertismente sunt menite atât a ne proteja pe noi, cât și a-i proteja pe aliații noștri și alianțele noastre. Nu vrem să scăpăm de aceste alianțe, ci să le salvăm. Dacă aliații țin, însă, să se sinucidă, ei au a ști că în nici un caz nu vom fi dispuși să mergem cu ei în mormânt.
Nu ne putem dori (încă) ieșirea din parteneriatul cu SUA, deși nu îi prea mai găsim temeliile strategice, dar trebuie să fim atenți a nu trece de punctul în care costurile sale depășesc beneficiile sau a nu ajunge să îi fim noi mai fideli decât americanii.
De altfel, în acest sens sunt și semnalele venite de la Washington. Președintele George Bush Jr. însuși, prezent la București cu ocazia intrării României în NATO, îndemna România să construiască punți spre Rusia. Marele strateg american George Friedman, fondatorul Stratfor, insista că România, Polonia și celelalte țări central și est europene nu trebuie să conteze pe solidaritatea militantă a SUA în cazul unei crize majore în regiune, fiind mai înțelept să se asocieze între ele spre a face față sfidărilor geopolitice. Aflat la București, în octombrie 2018, profesorul John Mearsheimer, reputat politolog de la Universitatea din Chicago, a vorbit, inclusiv cu prilejul unei întâlniri la care am participat, despre politica externă a SUA și influența acesteia asupra Europei și, în particular, a României. În context, a subliniat nevoia urgentă ca România să își normalizeze raporturile cu vecinătatea sa estică (și nu avea în vederea Ucraina sau Moldova, ci Rusia), stabilind parteneriate în spațiul euro-asiatic. Dl. Mearsheimer nu a sugerat, în nici un fel, abandonarea parteneriatului cu SUA, dar a făcut clar că supraestimarea și absolutizarea sa sunt contraproductive.
Românii care insistă în ignorarea acestor mesaje nu sunt pro-americani, ci clienți ai unor cercuri de interese din America sau fanatici ai unor curente de gândire născute acolo pe care toți americanii cu scaun la cap le repudiază.

Maxima care avertizează că sunt pline cimitirele de oameni indispensabili se aplică și imperiilor care se cred indispensabile. Pentru a ne convinge este suficient să privim spre Afganistan – cimitirul imperiilor care se credeau nemuritoare.
Imperiul american, nu este, însă, încă mort, ci numai pe moarte; iar moartea sa va fi lentă și grea, căci încă dispune de cea mai performantă armată a lumii, incapabilă totuși să ajungă la păci durabile, de o economie situată pe unul din primele două locuri în ierarhia mondială, incapabilă totuși de creștere și de soluționare a crizelor, și de tehnologii avansate, incapabile totuși să țină pasul cu ritmul progresului tehnologic asiatic. O moarte, totodată urâtă, care va trage la fund și pe alții, în special din rândul aliaților. (Lovitura neloială dată Franței, cu mâna Australiei, prin denunțarea unui mare contract având ca obiect livrarea câtorva zeci de submarine de luptă de producție franceză, vorbește tocmai despre asta.)
Lucrurile se vor petrece așa nu pentru că imperialismul american ar fi mai rău decât altele, ci pentru că aceasta este conduita tuturor imperiilor decadente care, în loc să încalece înțelept valul istoriei, încercând să folosească atuurile rămase (putere militară, competitivitate economică, creativitate tehnologică) pentru negocierea unui statut post-imperial rezonabil, i se opun. Împlinirea destinului nu poate fi însă evitată, ci, cel mult, amânată; iar costurile amânării sunt mari pentru toată lumea.
Iată o altă problemă pe care o are de rezolvat România: cea a tranziției de la „pax americana” la „pax post-americana”. O problemă ce se cere rezolvată de pe poziția partenerului loial; respectiv a partenerului care nu dă exemplul rău al reorientărilor oportuniste, ci sfatul bun al asocierii cu puterile emergente, astfel încât intrarea Americii (și aliaților ei) în ordinea viitorului (în speță, în secolul Asiei) să nu se facă prin recul, ci printr-un marș al convergențelor.
De asemenea, și în politică funcționează principiul vidului: când o putere dispare, locul lăsat gol este imediat ocupat de alta (nu neapărat mai bună sau mai simpatică, întrucât toate puterile au, în ultimă instanță, logici și psihologii similare). Așa va fi și deja este cu vidul creat de reculul puterii americane. Nu avem de ce ne uita în globul de cristal. Este suficient să ne uităm pe hartă și pe statistici.
Așadar, când va sosi momentul, ceva / cineva de pus în loc se va găsi. Totul este ca până atunci România să nu se fi pus în situația de a nu mai fi acceptată de nimeni ca aliat sau ca interesele sale obiective să fi devenit, ca urmare a deciziilor sale subiective, incompatibile cu interesele tuturor aliaților potențiali relevanți.
Ideea pe care noi, românii, trebuie să o avem mereu în minte, însă, nu este aceea de a căuta să înlocuim un aliat vechi cu unul nou mai bun, cu atât mai mult cu cât marile puteri potențial aliate nu sunt nici bune nici rele, ci adecvate sau inadecvate în promovarea intereselor noastre vitale, ci să adăugăm vechilor aliați pe alții noi, astfel încât alianțele noastre să fie tot mai eficiente în atingerea scopurilor noastre.
Întrebarea cu cine înlocuim SUA este simplistă și de două ori eronată, în măsura în care sugerează că stingerea parteneriatului strategic la care, repet, Washingtonul a renunțat înainte ca Bucureștiul să fi renunțat, implică, pe de o parte, excluderea Americii din sistemul de alianțe românesc și, pe de altă parte, identificarea unei puteri similare cu care să formăm o alianță similară. Nu acesta este jocul.
Când România a fost membră a Pactului de la Varșovia, a stabilit relații cordiale cu SUA, liderul alianței adverse. Moscovei nu i-a convenit, dar a trebuit să se adapteze, pentru a nu risca o defecțiune românească totală. Cam la fel cum face acum SUA în relația cu neo-otomanismul turc.
Astăzi, o bună relație cu Rusia nu înseamnă să fim împotriva Americii; tot așa cum intrarea noastră în NATO nu s-a făcut împotriva Rusiei. Am afirmat asta atunci, atât noi cât și SUA; trebuie să o reafirmăm și acum. Ar fi o expresie de consecvență și onestitate.
În 1997, pe când România bătea energic la porțile NATO, izbindu-se de vetoul american (să nu uităm), aflați în vizită de stat în China, cu președintele Emil Constantinescu, le-am spus liderilor chinezi că dorim să păstrăm parteneriatul strategic româno-chinez dincolo de schimbările politice și ideologice. Chinezii ne-au răspuns că nu sunt de acord cu extinderea NATO în condițiile unei ordini mondiale monopolare, dar că au deplină înțelegere pentru motivele care determină România să devină membru NATO și susțin aspirațiile sale în acest sens, cu convingerea că împlinirea lor va aduce Chinei un prieten în cadrul Alianței Nord-Atlantice. De ce nu am spune astăzi același lucru SUA. Politica este arta posibilului. Dacă într-adevăr, suntem un partener real și prețios, SUA va înțelege și interesele noastre și, în loc să renunțe la noi, își va adapta interesele astfel încât să rămânem compatibili, dacă nu în convergență.
Tot în 1997, România a creat o serie de structuri regionale (parteneriate, trilaterale etc.) în dublul efort de a se plasa în poziția de lider regional, de pe care, așezată fiind la masa liderilor regionali, să poată negocia mai bine cu puterile globale, și de a ajunge la un nivel de securitate rezonabil chiar și în absența integrării euro-atlantice. Aceasta din urmă nu era opțiunea preferată, dar era o variantă acceptabilă.
De ce nu am încerca să resuscităm imediat aceste parteneriate locale?! Demersul ar fi cu atât mai fezabil cu cât și statele grupului de la Viszegrád, ca și cele balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă. Astfel ne-am putea oferi, eventual, și condiții pentru redefinirea parteneriatului cu SUA și reabilitarea sa pe baze noi.
Într-un sistem de alianțe complex și flexibil, partenerii nu se schimbă (neapărat), ci se schimbă accentele, astfel încât echilibrele de putere să se mențină, în condițiile în care atât interesele, cât și mijloacele pentru promovarea lor sunt în dinamică.
În fine, în politică elementul timp contează. Fiecare decizie își are timpul ei. După expresia Ecleziastului, există un timp când vii și un timp când pleci, un timp al începutului și unul al sfârșitului. Totul este ca momentul oportun să nu treacă fără să îl observăm. Până atunci, nu are rost nici să speculăm excesiv nici să ne punem toate cărțile tactice pe masă. Este necesar doar să ne amintim că gospodarul bun își face iarna car și vara sanie, precum și că așa cum ne așternem azi, așa vom dormi mâine.

Adrian Severin

Exclusiv

BINGO PE MUNTELE DE GUNOI: Ploieștiul, orașul unde „Independentul” Polițeanu și „Magicianul” Ganea joacă „Alba-Neagra” cu 10 milioane de euro și sănătatea cetățenilor!

Publicat

pe

De

În „Republica lui Caragiale”, mizeria nu mai este demult o chestiune de estetică urbană, ci a devenit o formă de artă penală, sub privirile admirative ale unei administrații care pare să confunde Primăria cu un cazinou clandestin. În timp ce ploieștenii inhalează, la preț de parfum franțuzesc, emanațiile toxice din Cartierul Florilor, la butoane se joacă un „Bingo” pe miliarde, unde lozul câștigător aparține întotdeauna băieților deștepți cu epoleți, iar biletul de intrare este plătit, cu vârf și îndesat, de cetățeanul de rând.

Magia neagră a legilor moarte: Ganea, specialistul în „cadavre” legislative și tarabe de brânză

Maestrul de ceremonii al acestui sabotaj administrativ este Cristian Mihai Ganea, fostul „dirijor” al ADI Deșeuri Prahova. Conform investigațiilor demarate de Incisiv de Prahova și confirmate de Decizia CNSC nr. 971/2026, Ganea a reușit o performanță demnă de Cartea Recordurilor la capitolul incompetență (sau complicitate): a ticluit o licitație de miliarde bazându-se pe regulamente și legi abrogate încă din 2015.

Să folosești „stârvuri legislative” pentru a reglementa salubritatea din 2026 nu este doar prostie, ci pare a fi o strategie chirurgicală de a arunca licitația în aer, lăsând orașul ostatic actualului operator, Bin Go Solutions. După ce a pus cruce licitației, „magicianul” Ganea a făcut o rotire de cadre spectaculoasă, aterizând direct în fotoliul de director la SC Hale și Piețe. Probabil că expertiza sa în „putrefacție” a fost considerată vitală pentru administrarea pătrunjelului, sub binecuvântarea politică a noii administrații.

Polițeanu, „Independentul” mut: De la urlete anti-mafie, la valsul cu SRI-ul pe ritm de fanfară

Dacă anul trecut Mihai Polițeanu promitea „curățenie generală” și tuna împotriva „jafului de 10 milioane de euro”, astăzi edilul pare să fi suferit o lobotomie a conștiinței politice. Marea miză – cele 10 milioane de euro reprezentând „bunurile de retur” (zeci de autospeciale și mii de pubele plătite deja de ploieșteni prin tarife) – s-a evaporat subit. Deși raportul LEXEXPERT AUDIT S.R.L. confirmă că aceste bunuri trebuiau să revină gratuit orașului, Polițeanu a adoptat „poziția ghiocelului”.

Coincidență sau nu, tăcerea primarului a devenit asurzitoare imediat ce la conducerea operatorului de salubritate a apărut un fost ofițer SRI. Brusc, „mafia” s-a transformat în partener de dialog, iar Polițeanu a schimbat lupta cu mizeria pe organizarea de festivaluri, fanfare și cursuri de gimnastică la Hipodrom. În timp ce orașul se scufundă sub datorii de 7 milioane de lei către Blue Planet și riscă insolvența, primarul-fanfară ne dă „pâine și circ” – doar că pâinea lipsește, fiind confiscată de penalitățile de întârziere.

Noaptea minții la ADI Prahova: Licitația anulată prin „act de deces” pe 20 aprilie 2026

11a

Cireașa de pe muntele de gunoi a fost pusă chiar ieri, 20 aprilie 2026, printr-un document oficial care probează „noaptea minții” administrative. Directorul executiv al ADI Prahova, Silviu-Cristian Voicu, a semnat actul prin care procedura de licitație pentru Zonele 2 și 6 este anulată definitiv. Motivul? O recunoaștere penibilă a propriei neputințe: ADI consideră că termenul de 15 zile impus de CNSC prin Decizia nr. 1228/03.04.2026 nu este „suficient pentru remedierea întregii documentații”.

Această decizie condamnă Ploieștiul la un viitor incert, unde orașul nu mai poate scăpa de operatorul Bin Go, nu mai primește niciun leu din redevențe și poate să-și ia adio de la bunurile de retur de 10 milioane de euro. Este, practic, victoria totală a incompetenței programate, prin care interesele obscure sunt protejate în detrimentul bugetului local.

Schizofrenie juridică și festivaluri pe datorie: Când până și „vechea gardă” pare performantă (aici), (aici), (aici), (aici), etc

Situația a devenit atât de absurdă încât până și amintirea fostelor administrații începe să pară o epocă de aur a managementului deșeurilor. Sub „intelectualul” Polițeanu, Ploieștiul a ajuns un laborator de experimente juridice ilegale. În timp ce Prefectura a acționat în instanță Primăria (Dosar 5650/II/B/3) pentru „invenții” precum „încetarea aplicabilității” unor hotărâri, Poliția Locală amendează un operator pe care Primarul îl numește „ilegal”, deși funcționează sub nasul său.

În acest timp, consilierii municipali par să fi intrat într-o hibernare colectivă, ignorând faptul că ploieștenii plătesc printre cele mai mari tarife din țară tocmai pentru că utilajele care trebuiau să fie ale lor sunt „închiriate” pe banii lor.

Concluzia:

Dacă spectacolul de prost gust numit „Bin Go” continuă, singura igienizare reală care mai poate salva orașul este referendumul de demitere. Ploieșteni, nu uitați: când plătiți factura la gunoi, nu finanțați curățenia, ci sponsorizați luxul unei grupări care a transformat Primăria într-o sucursală a unui joc de noroc unde cetățeanul pierde întotdeauna. Vom reveni. (Cristina T.).

Sursa informațiilor: Investigațiile Incisiv de Prahova, Raport LEXEXPERT AUDIT, Deciziile CNSC 971/2026 și 1228/2026, Document ADI Prahova din 20.04.2026.

Citeste in continuare

Exclusiv

FEUDA DIN JILAVA: SINDICATUL CARE NU APĂRĂ, CI ÎNGROAPĂ. CUM S-A TRANSFORMAT SNPP ÎN „COOPERATIVA” DE ȘANTAJ ȘI CURĂȚAT RAHATUL LUI „ROSSO”

Publicat

pe

De

Într-o țară în care sindicatul ar trebui să fie ultima redută în fața abuzurilor puterii, la Penitenciarul București-Jilava, sub oblăduirea „dinastiei” Teoroc, realitatea a bătut orice scenariu de film despre dictaturi bananiere. Ceea ce trebuia să fie un scut pentru polițiștii de penitenciare s-a transformat, conform unui raport incendiar al Corpului de Control al ANP din noiembrie 2025, într-un mecanism de teroare, umilință și servilism grotesc. Jilava nu mai este doar o închisoare, ci feuda personală a doamnei Cristina Teoroc, soția președintelui SNPP, unde legea este dictată de interese de clan și capricii de „stăpână”.

Cotizația sau „Taxa de Liniște”: Bine ai venit în sindicat fără să știi!

Strategia de recrutare a SNPP Jilava pare desprinsă din manualele de estorsiune ale anilor ’90. Conform mărturiilor șocante din raportul de control, „aderarea” la sindicat nu este un act de voință, ci o condamnare automată. Angajații se trezesc membri de sindicat direct prin „metoda fluturașului”: află că sunt apărătorii cauzei abia când văd banii reținuți abuziv din salariu.

Nota de relație nr. 46758 descrie un peisaj al groazei profesionale: oamenii plătesc cotizația nu din convingere, ci ca pe o taxă de protecție. E „răul cel mai mic” pe care trebuie să-l accepți ca să nu devii ținta furiei conducerii sindicale. În acest univers kafkian, să fii lăsat în pace a devenit un lux care se plătește lunar, sub amenințarea voalată a unui sistem care te zdrobește dacă îndrăznești să spui „nu”.

Groteasca viață de slugă: Epopeea câinelui Rosso și epuizarea demnității sub talpa „Doamnei”

Dacă credeați că fișa postului pentru personalul de secretariat include sarcini administrative, v-ați înșelat amarnic. În „Era Teoroc”, secretarele au fost promovate forțat în funcția de bone pentru patrupede. Abuzul de putere a atins cote de un ridicol sinistru: documentele oficiale menționează cum doamna Cristina Teoroc își aducea frecvent câinele personal, Rosso, la birou, lăsându-l în grija subalternilor.

Vârful degradării umane este atins atunci când o angajată a fost obligată să curețe excrementele prețiosului Rosso. Este imaginea perfectă a sistemului de la Jilava: în timp ce liderii sindicali se bat cu pumnul în piept pentru drepturile angajaților, în realitate, polițiștii sunt transformați în servitori umili, obligați să strângă mizeria lăsată în urmă de câinele „șefei”. Este un atac frontal la demnitatea umană, menținut printr-un regim de teroare funcțională.

Vânători de vrăjitoare în uniformă: Jigniri, hărțuiri și un mediu de lucru cu iz de budoar toxic

Pentru cei care nu se aliniază „dictaturii subiective”, tratamentul este standard: degradarea profesională și linșajul verbal. Notele de relație (cum este cea cu nr. 46788) vorbesc despre un mediu de lucru toxic, unde acuzațiile nefondate și jignirile sunt la ordinea zilei.

Mai grav, raportul scoate la iveală aspecte de o toxicitate extremă: hărțuirea cu tentă sexuală. Personalul feminin care nu intră în grațiile conducerii devine ținta unor aluzii și comportamente nepotrivite, transformând instituția statului într-o zonă gri, unde profesionalismul moare sufocat de mizerii interpersonale. „Unitatea angajaților”, invocată ipocrit în antetele documentelor sindicale, este doar un paravan pentru un sistem de pile și hărțuire unde polițistul de rând este strivit fără milă.

Întrebări de un milion de stele: Cum se fabrică un chestor prin cumetrie și „dat în gât”?

Marea enigmă care plutește deasupra Penitenciarului Jilava rămâne ascensiunea fulminantă a doamnei Cristina Teoroc. Cum a ajuns această doamnă chestor este o întrebare care bântuie holurile ANP. Să fie vorba de meritocrație sau de rețeaua complexă de influență?

Nu putem ignora încrengătura de cumetrie: soție de lider sindical și nașă a lui Românu Claudiu, fostul DGA – personajul care l-a „onorat” cu un denunț chiar pe fostul director general. Acest păienjeniș de relații, în care „datul în gât” și influența sindicală se împletesc cu gradele de general, transformă Jilava într-o enclavă a corupției morale. Jurnalul acestui „jihad” împotriva propriilor membri este acum pe masa organelor de cercetare penală, iar noi rămânem cu o întrebare amară: cine îi păzește pe paznici atunci când sindicatul devine călău?

Vom reveni, pentru că mizeria de sub preșul SNPP Jilava este mult mai adâncă decât pare! (Cristina T.).

Consultati arhiva: (aici),  (aici),  (aici),  (aici),  (aici), (aici) , (aici) ,  (aici) ,   (aici) , (aici), (aici),  (aici), (aici), (aici),  (aici), (aici), (aici), (aici), (aici),  etc

Citeste in continuare

Exclusiv

OPERAȚIUNEA „PENALA LA NATO”: CUM SE JOACĂ DARĂU ȘI OPREA DE-A ARMATA CU CARACATIȚA MIRON LA BUTOANE

Publicat

pe

De

În timp ce România se preface că exportă inteligență strategică la Bruxelles, sub fustele Ministerului condus de Irineu Darău se coace o rețetă de succes pentru dezastru: cum să pui praf de pușcă în mâna unor persoane cu dosar penal, sub binecuvântarea „reformistă” a USR și a vechilor sforari din PSD.

Vitrina de la Bruxelles și mizeria de sub preșul ROMARM

Evenimentul „Romania Industry Day”, desfășurat între 19 și 21 aprilie 2026 la Bruxelles, trebuia să fie momentul în care industria noastră de apărare strălucea în fața partenerilor NATO. În realitate, a fost doar un paravan poleit pentru o mizerie sistemică. Investigăm astăzi cum „competența” a devenit un cuvânt obscen în Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT), unde ministrul Irineu Darău semnează ordine de numire cu aceeași ușurință cu care alții își semnează condica, ignorând complet mirosul de dosar penal care o înconjoară pe protejata sa, Adriana Laura Miron.

Ordinul 107: Cum să transformi un „pion” penal în regină peste armament

Investigația noastră scoate la iveală un document care ar face să roșească orice manual de integritate: Ordinul nr. 107 din 29 ianuarie 2026. Prin acest act, ministrul „reformator” Ambrozie-Irineu Darău o instalează pe Adriana Miron la cârma „Carfil” S.A., subunitate strategică a ROMARM. Miron nu e doar un biet consilier care plimbă mape; prin acest ordin, ea a fost unsă „Administrator Special”. Adică, un fel de „stăpân peste bani și puști”, cu puteri extinse asupra unei fabrici de armament, deși biografia ei este pătată de lupa DNA-ului în dosarele de la Brașov.

Triunghiul Bermudelor: Darău, Parcălăbescu și „Umbrela” Oprea

În acest angrenaj de tip „caracatiță”, responsabilitățile sunt împărțite ca între complici. Ministrul Darău pune semnătura, dar „eșalonul ROMARM”, reprezentat de Răzvan Parcălăbescu, asigură „unda verde” tehnică. Parcălăbescu, cel care ar trebui să fie garantul managementului curat, pare să fi suferit o amnezie selectivă în fața riscurilor de securitate.

Dar spectacolul nu ar fi complet fără Radu Oprea, actualul Secretar General al Guvernului și eminența cenușie din PSD. Oprea este arhitectul acestui sistem pervers în care companii precum Carfil S.A. sunt „curățate” și controlate prin administratori speciali, fentând elegant legea guvernanței corporative (OUG 109/2011). Sub „umbrela” lui Oprea, deciziile lui Darău se traduc în numiri de încredere în teritoriu, transformând industria de apărare într-o feudă personală.

Ordinul 183/2005: Invenția juridică pentru controlul „special” al banilor

De ce a fost nevoie de Ordinul 183/2005? Pentru că este „pârghia” perfectă pentru a ocoli transparența. Acest act îi permite Adrianei Miron să suspende drepturile manageriale clasice și să devină un mic dictator financiar la Carfil S.A. Ea analizează contracte de achiziție, plăți și fluxuri financiare, deși are un istoric penal activ tocmai în gestionarea banilor publici. Este ca și cum ai pune un lup expert în inventarierea oilor să păzească stâna de armament a țării.

Diplomată la NATO, „Supraveghetoare” penală acasă

Ironia este de-a dreptul sinistră: în timp ce Adriana Miron se afișează la Bruxelles, discutând tehnologii avansate cu agențiile NCIA și NSPA (NATO), acasă ea gestionează destinele financiare ale unei fabrici de armament fără a avea, se pare, avizul de securitate ORNISS. Această breșă de securitate strigătoare la cer în sistemul ROMARM cade direct pe umerii lui Parcălăbescu și Darău, care au trimis-o la discuții cu partenerii strategici fără a asigura filtrele de integritate elementare.

Întrebări care ard pentru „băieții deștepți” din industrie

Investigația noastră se încheie cu câteva întrebări la care redacția așteaptă răspunsuri urgente, înainte ca securitatea națională să fie complet vândută la taraba intereselor politice:

  • Pentru Radu Oprea: Domnule Secretar General, este strategia de „supraveghere financiară” prin interpuși penali metoda dumneavoastră preferată de a păstra controlul politic asupra ROMARM?
  • Pentru Ministrul Darău: Cum dormiți noaptea știind că ați delegat controlul unei unități militare unei persoane cercetate penal, compromițând total imaginea României în fața NATO?
  • Pentru SRI și Corpul de Control al Guvernului: Când aveți de gând să vă treziți din somnul cel de moarte și să verificați lipsa avizelor ORNISS pentru acești administratori „speciali”?

Dacă Ilie Gavrilă Bolojan, Radu Oprea și restul decidenților au tolerat acest circ, atunci suntem martorii unei capturi politice totale. Până când această rețea de „oameni de încredere” nu va fi măturată de criterii reale de integritate, industria de apărare a României va rămâne o jucărie în mâinile unor indivizi a căror singură „performanță” este prezența în dosarele instanțelor de judecată. (Cerasela N.).

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România. Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național? Garantăm confidențialitatea! Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503 Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com Departament Investigații - Secția Anticorupție

Știri calde

Exclusiv13 ore ago

BINGO PE MUNTELE DE GUNOI: Ploieștiul, orașul unde „Independentul” Polițeanu și „Magicianul” Ganea joacă „Alba-Neagra” cu 10 milioane de euro și sănătatea cetățenilor!

În „Republica lui Caragiale”, mizeria nu mai este demult o chestiune de estetică urbană, ci a devenit o formă de...

Exclusiv13 ore ago

FEUDA DIN JILAVA: SINDICATUL CARE NU APĂRĂ, CI ÎNGROAPĂ. CUM S-A TRANSFORMAT SNPP ÎN „COOPERATIVA” DE ȘANTAJ ȘI CURĂȚAT RAHATUL LUI „ROSSO”

Într-o țară în care sindicatul ar trebui să fie ultima redută în fața abuzurilor puterii, la Penitenciarul București-Jilava, sub oblăduirea...

Exclusiv13 ore ago

OPERAȚIUNEA „PENALA LA NATO”: CUM SE JOACĂ DARĂU ȘI OPREA DE-A ARMATA CU CARACATIȚA MIRON LA BUTOANE

În timp ce România se preface că exportă inteligență strategică la Bruxelles, sub fustele Ministerului condus de Irineu Darău se...

Exclusiv2 zile ago

GENERALUL „VRAJA-MĂRII” ȘI ALCHIMIȘTII NORILOR: FERMIERII CER PROBA CU NEURONUL PENTRU „PLOILE DE 20%” FABRICATE LA RADIO!

România, țara unde norii sunt „dresați” prin stație, iar bugetul de stat e „însămânțat” cu rachete de milioane, trăiește un...

Exclusiv2 zile ago

BINGO PE 10 MILIOANE DE EURO: Ploieștiul se îneacă în gunoi, dar dansează la fanfară sub bagheta „Independentului” mut și a Magicianului de la Hale!

Orașul lui Caragiale a depășit oficial faza de vodevil și a intrat în epoca „penalului de aur”, unde mirosul de...

Exclusiv2 zile ago

Secretomanie cu „virgulă” la MAI: Neo-securiștii care au uitat alfabetul în fața instanței

Într-o țară în care „secretul de stat” este adesea doar paravanul sub care incompetența se odihnește pe bani publici, asistăm...

Exclusiv2 zile ago

MAREA DEZINFECȚIE A BARONULUI NAN: CUM SE SPALĂ URMELE DE FECALE TEHNOLOGICE LA COCA-COLA PLOIEȘTI ÎNAINTE DE „ZBORUL” CĂTRE ȚĂRILE CALDE!

Într-o Românie unde instituțiile statului par anesteziate cu sirop de fructoză „fantomă”, la curtea „Sultanului Sifonului” de la Ploiești, Dragoș...

Exclusiv3 zile ago

Bolid de lux, creier în revizie: „Marele Premiu” de la Popeni s-a terminat în chitanțierul poliției

Se pare că plaiurile mioritice au devenit prea strâmte pentru ego-urile gonflate ale tinerilor „piloți” de ocazie, care confundă ulițele...

Exclusiv3 zile ago

Prahova, raiul imposturii: „Morții” penali din instituții și festivalul diplomelor scoase din joben (I)

Județul Prahova a devenit, în ultimii ani, un soi de mausoleu al legalității, unde instituțiile statului nu mai miros a...

Exclusiv4 zile ago

„Mafia Antigrindină”: Radiografia unui ospiciu atmosferic. Marea „pârjoleală” de 5.000% și rachetele-ruletă care vânează conducte de gaz sub nasul Prefectului

România, 19 aprilie 2026. Bine ați venit în rezervația naturală a absurdului, unde statul român a reușit imposibilul: a transformat...

Exclusiv4 zile ago

Buna Vestire a tablelor indoite: Cum a „sfințit” miliția prahoveană paharul de Ziua Poliției

Sărbătoarea Poliției Române, menită să onoreze uniforma și legea, s-a transformat la I.P.J. Prahova într-un spectacol grotesc, unde onoarea s-a...

Exclusiv4 zile ago

Safari cu emoții pe strada Minerva: Ploieștiul, orașul unde gropile mănâncă mașini sub nasul poliției rutiere

În timp ce administrația locală pare ocupată cu număratul frunzelor de pe asfalt, strada Minerva din Ploiești s-a transformat într-un...

Exclusiv4 zile ago

IPJ NEAMȚ ȘI LOGICA DE BIROU: CUM SĂ LOCUIEȘTI ÎNTR-UN SERTAR ȘI SĂ TE CREZI PROPRIETAR DE PALAT

Într-o desfășurare de forțe intelectuale care ar lăsa orice filosof al absurdului fără replică, geniile administrative de la IPJ Neamț...

Exclusiv5 zile ago

Ospiciul „sărăcește-norul”: Marea pârjoleală de 5.000% și „Agenții 007 ai gliei” care au demascat mafia argintului sub privirile mute ale statului

România anului 2026 a devenit oficial rezervația naturală a absurdului, unde „specialiștii” statului au reușit o performanță demnă de Cartea...

Exclusiv5 zile ago

JUSTIȚIA DIN VĂLENII DE MUNTE: „PROTECȚIE” CU PORȚIA ȘI CITARE PRIN TELEPATIE (I)

Procedura „Houdini”: Cum să judeci un om fără să-l inviți la proces, dar să pretinzi că-l aperi Să trăiți, stimată...

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Criptomonede Taxi Heathrow London

Top Articole Incisiv