Judecătoare încremenită în proiect: hotărârea care nu mai vine

Publicația Lumea Justiției dezvăluie un caz care ar trebui studiat nu doar la Institutul Național al Magistraturii, ci și la Muzeul Recordurilor de Lentoare Administrativă. Judecătoarea Iuliana Gabriela Telescu, de la Judecătoria Sectorului 1, a ajuns în atenția Inspecției Judiciare nu pentru că ar fi scris prea mult, ci pentru că, spune Inspecția, nu ar fi scris aproape deloc la timp.

Potrivit informațiilor prezentate de Lumea Justiției, Inspecția Judiciară i-a făcut dosar și a trimis-o în judecată disciplinară, acuzând-o de comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor – respectiv
„neredactarea hotărârilor judecătorești, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege”.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre inspirație literară, ci despre ceva mult mai prozaic: hotărâri care trebuie scrise și nu-s.

189 de hotărâri rătăcite prin tăcere

Inspecția Judiciară susține că judecătoarea Telescu nu ar fi lăsat „pe mâine ce poate face azi”, ci mai degrabă „pe alți ani ce trebuia făcut atunci”. Concret, potrivit acuzațiilor formulate, magistrata ar fi acumulat nu una, nu zece, ci 189 de hotărâri judecătorești neredactate în termenul legal.

Cireașa de pe tortul acestei performanțe negative? Cea mai veche dintre aceste hotărâri ar data din 16 aprilie 2021. Adică o decizie care, în loc să fie motivată într-un termen rezonabil, a ajuns să numere ani, nu luni. Practic, vorbim despre o hotărâre care a trecut de mult de statutul de „întârziată” și se îndreaptă spre categoria „fosilă juridică”.

În prezentarea făcută, Inspecția Judiciară atrage atenția că toate aceste întârzieri privesc termenele prevăzute de art. 426 alin. 5 din Codul de procedură civilă, care stabilește obligația de a redacta hotărârile într-un anumit interval, nu „când om avea timp”.

„Deficiențe în activitate” sau rețeta sigură pentru a sabota dreptul la termen rezonabil

În concluziile sale, Inspecția Judiciară – condusă de judecătoarea Roxana Petcu – nu se sfiește să caracterizeze situația drept una gravă. Potrivit constatărilor citate,
„faptele doamnei judecător constând în neredactarea în termenul legal, prevăzut de art. 426 alin. 5 C. proc. civ., a 189 de hotărâri judecătorești, cea mai veche pronunțată la data de 16.04.2021, reprezintă rezultatul deficiențelor în activitatea sa de natură a produce consecinţe asupra dreptului părţilor de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil”.

Tradus din limbaj tehnic în româna crudă: nu e vorba de niște foi nescrise, ci de oameni reali, cu dosare reale, care așteaptă ani la rând ca statul, prin judecători, să binevoiască să le explice negru pe alb de ce au câștigat sau au pierdut un proces. Până atunci, ei nu își pot exercita efectiv dreptul la apel, recurs sau orice altă cale legală. Practic, justiția lor stă în comă, conectată la aparatul numit „nu am apucat să motivez”.

Justiție cu frâna de mână trasă

Cazul prezentat de Lumea Justiției scoate la lumină, într-o formă aproape grotescă, una dintre marile boli cronice ale sistemului: motivările întârziate până la absurd. Când o hotărâre din 2021 încă își așteaptă cuvintele, termenul „rezonabil” devine o glumă amară.

Dacă acuzațiile Inspecției Judiciare se confirmă, nu mai e vorba doar de un simplu „backlog” sau de „volum mare de dosare”, ci de un mod de a înțelege responsabilitatea care sfidează atât litera legii, cât și bunul-simț al oricărui cetățean care a stat în sala de judecată sperând că măcar pe hârtie va primi, într-un final, dreptate explicată.

Între timp, dosarul disciplinar își urmează cursul, iar opinia publică rămâne cu o întrebare usturătoare:
cât timp mai poate justiția română să se joace de-a „motivarea la calendele grecești” fără să-și piardă definitiv credibilitatea? (Irinel I.).

„Concurs” cu repetiție: toți premianți, nimeni responsabil

Consiliul Superior al Magistraturii a mai bifat un episod din telenovela „Cum să ne alegem șefii între noi, cu note perfecte”. Miercuri, instituția a publicat tabelul cu rezultatele obținute de procurorii înscriși la concursul pentru funcțiile de conducere de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel.

Potrivit publicației Lumea Justiției, la proba proiectului de management – adică exact la partea unde ar trebui să vedem viziune, competență și ceva coloană vertebrală – s-a produs miracolul: opt candidați au reușit performanța să ia nota 10. Adică perfecți. Impecabili. De manual. De parcă parchetele României ar fi deja modele de organizare pentru restul Europei și nu am trăi zilnic în haos, dosare uitate și anchete veșnic „în lucru”.

Opt corifei ai perfecțiunii, un fugar de la examen

Dincolo de corul de „zece pe linie”, spectacolul a avut și un personaj discret, dar savuros: un procuror care a preferat să abandoneze lupta. Nu știm dacă a fugit de emoții sau de ridicol, dar tabloul este complet: opt „genii de sistem”, un absent și restul… mediocritate ambalată frumos.

La capătul opus al clasamentului, cea mai mică notă a fost 6,71. Adică suficient cât să nu pară dezastru, dar destul de slab încât să ne amintim că nu toți pot fi artiști ai perfecțiunii birocratice. Într-un sistem normal, 6,71 la „management” pentru un viitor șef de parchet ar stârni îngrijorare. În sistemul nostru, e doar încă o cifră într-un tabel pe care nu-l citește nimeni cu adevărat.

Management de carton, note de aur

Când vezi opt note de 10 la proiecte de management în procuratură, ai două variante de interpretare:

• Fie România a devenit peste noapte patria meritocrației absolute și nu am aflat noi.
• Fie proiectele sunt scrise la indigo, corectate cu mănuși și împachetate frumos pentru a justifica rotația de cadre în același cerc închis.

Potrivit dezvăluirilor prezentate de Lumea Justiției, concursul nu este doar o procedură administrativă, ci o vitrină lustruită a unui sistem care vrea să pară impecabil pe hârtie, în timp ce realitatea din teren arată parchete sufocate, dosare uitate prin sertare și decizii discutabile.

Când nota maximă devine regula și nu excepția, nu mai vorbim de excelență, ci de farsă. Un proiect de management de nota 10, într-un parchet care abia se târăște, seamănă perfect cu faimoasele „strategii naționale” pline de grafice colorate, dar care nu schimbă absolut nimic.

Rezultate „provizorii”: se mai aranjează, se mai cosmetizează

Ca să nu stricăm decorul, CSM ne asigură că rezultatele nu sunt definitive. Ele pot fi contestate, iar notele finale vor fi afișate la sfârșitul lunii sau la începutul lui noiembrie. Cu alte cuvinte, mai este timp pentru ultimele retușuri: o contestație ici, o reevaluare colo, până iese „tabloul de familie” exact cum trebuie.

În teorie, această etapă de contestații garantează corectitudinea. În practică, într-un sistem obișnuit să-și protejeze oamenii „de încredere”, sună mai degrabă a ultim act de reglaj fin: cine trebuie să rămână sus rămâne, cine trebuie să fie „ajustat” va fi ajustat. Și, bineînțeles, totul va fi în deplină „legalitate”.

Concluzie: când toți sunt de zece, cine mai răspunde pentru eșecuri?

După acest episod, rămân câteva întrebări simple, pe care nu le poate acoperi niciun proiect de management lustruit:

• Dacă avem atâția candidați „perfecți”, de ce arată parchetele așa cum arată?
• Dacă proiectele sunt de 10, de ce justiția pentru cetățean se simte, de cele mai multe ori, sub nota de trecere?
• Dacă opt procurori sunt „olimpici” la management, cine răspunde pentru eșecurile vechi și viitoare ale sistemului?

Concursul de șefi de parchete, așa cum reiese și din relatările Lumea Justiției, pare mai degrabă o piesă de teatru trist-comică: decor strălucitor, scenariu glorios, replici pompoase – dar sală goală și publicul real (societatea) lăsat afară.

Opt note de zece, un procuror absent și un sistem care continuă să se noteze singur cu calificativul „excepțional”, în timp ce în lumea de afară, justiția încă bâjbâie între dosare pierdute și încredere prăbușită. Un pamflet perfect, doar că nu mai râde nimeni. (Irinel I.).

Fritz, din nou pe scenă: rol principal – „Victima Sistemului”

Cum apare cuvântul „DNA” prin preajma Primăriei Timișoara, cum Dominic Fritz își pune imediat costumul de martir și urcă pe scenă. Fostul primar face exact ce știe mai bine: nu lămurește, nu asumă, ci se plânge. Pe Facebook, evident, că acolo se spală imaginea, nu străzile.

După ce presa a scris pe surse că Direcția Națională Anticorupție ar lucra la un dosar penal pe numele mai multor angajați ai Primăriei Timișoara, în legătură cu Colterm, Fritz nu a avut nicio secundă de ezitare: a trecut direct la recitalul de victimizare. Un text lacrimogen, cu aerul „eroului neînțeles”, care salvează orașul în timp ce este alergat de procurori răi și media nedreaptă.

„Dosar politic”, „deturnare”, „foloase în favoarea Municipiului”: Fritz își plânge „eroii”

În postarea sa, președintele USR, Dominic Fritz, anunță dramatic că „vin și după echipa lui”. DNA ar avea, zice el, în lucru un dosar pentru „o dispută contabilă” cu Colterm veche de 5 ani, îmbrăcată în cuvântul „deturnare”.

Nu contează că procurorii încă nu s-au apucat să facă turul televiziunilor, că nu există deocamdată decât informații pe surse și o suspiciune penală. Fritz știe deja tot: nu a furat nimeni nimic, e doar încă un „dosar politic”, că „așa se poartă” în România.

Mai mult, se revoltă teatral că funcționarii ar fi acuzați de abuz în serviciu „în favoarea Municipiului Timișoara”. În logica lui, dacă scrie în rechizitoriu că beneficiarul e orașul, gata, totul e legitim și moral. Ca și cum istoria corupției nu ar fi plină de „foloase” ambalate pentru „interesul public”.

„Nu am nicio calitate în dosar, dar știu sigur că e o nedreptate”

Faza cea mai spectaculoasă: Fritz recunoaște că nu are „nicio calitate” în dosar și nu a primit niciun document oficial despre el. Dar „cunoaște speța” și „intuiește” ce se întâmplă.

Cu alte cuvinte: nu știe, dar își imaginează. Nu are acte, dar are narațiune. Nu are citare, dar are victimizare preventivă. E un fel de justiție paralelă, în care procurorul este DNA, dar judecătorul suprem este Facebook-ul lui Dominic Fritz.

67 de milioane, o iarnă grea și o dramă și mai grea: monologul de salvator

Fostul primar trece apoi la capitolul preferat: „cât bine am făcut eu pentru Timișoara”. Ne reamintește de iarna grea 2021–2022, când Guvernul a trimis bani orașelor cu termoficare, iar Primăria Timișoara a primit 67 de milioane de lei pentru Colterm.

Potrivit versiunii Fritz, totul s-a făcut „ban cu ban”, totul „conform legii”, nimeni n-a luat nimic acasă. Guvernul nu putea vira banii direct la companie, Primăria trebuia să-i treacă prin contul de „subvenții”, Ministerul de Finanțe ar fi dat în scris cum se poate face. Colterm ar fi vrut altceva, un „transfer suplimentar”, în afara contractului.

Pe scurt: Fritz explică minuțios că tot ce s-a făcut a fost „legal și corect”. Problema? Dacă totul era așa de perfect pus la punct, de ce apare, totuși, un dosar penal? O întrebare care, în loc să primească un răspuns clar, e îngropată într-un discurs patetic despre abuzuri, dosare politice și România blocată.

„Dacă făceam altfel, tot dosar aveam”: logica de tip „oricum sunt victimă”

În continuare, Fritz se declară „ferm convins” că, indiferent cum ar fi procedat, tot la DNA ajungea. Dacă banii erau virați altfel, spune el, acum ar fi fost acuzat de favorizarea Colterm și ajutor de stat ilegal.

Este varianta comodă în care orice control devine opresiune, orice întrebare devine atac, iar orice verificare a modului cum s-au cheltuit zeci de milioane de lei este automat „ridicolă și revoltătoare”.

Alte primării ar fi făcut „la fel” și nu ar avea nicio problemă cu DNA, susține el. Nume? Cazuri? Detalii? Zero. Important e să rămână ideea: Fritz e nedreptățit, ceilalți sunt protejați, iar România este o uriașă conspirație împotriva lui și a „echipei” sale.

Când DNA devine inamicul perfect: „nu caută corupția reală, ne aleargă pe noi”

În viziunea fostului primar, dosarul (dacă există) nu este doar greșit, este un atentat la însăși lupta anticorupție.

DNA, în loc să se uite la „averile obscene ale unor politicieni” și la „corupția reală”, ar „veni după funcționari care își fac treaba cu bună credință”. E un discurs perfect calibrat pentru publicul obosit de scandaluri, dar și pentru susținătorii care trebuie să aibă mereu de cine să fie indignați.

Convenabil, nu? Procurorul e de vină că îndrăznește să verifice cum s-au plimbat niște zeci de milioane de lei. Nu modul în care s-au luat deciziile, nu semnăturile, nu responsabilitatea administrației. Nu. Problema e… DNA, care „distruge” voința funcționarilor de a mai face ceva.

România „blocată” de dosare sau de modul în care se cheltuie banii publici?

Fritz plusează și trage o concluzie „filozofică”: unul dintre motivele pentru care România este blocată ar fi frica funcționarilor de a nu primi dosare penale peste ani, după ce au încercat „să rezolve lucruri”.

Adevărul incomod, pe care textul lui îl ocolește cu grație, este altul: România este blocată și de modul în care se iau decizii pe bani publici, de combinațiile făcute „pe repede înainte” în presiunea momentului, de lipsa de asumare clară a responsabilității când ceva nu e în regulă.

Dar în versiunea Fritz, funcționarul este întotdeauna un fel de erou neînțeles, iar orice anchetă este un capriciu al procurorilor care nu pricep „spiritul legii”.

1 miliard în subvenții, rețele reabilitate și un CV livrat direct în postare

În final, nu putea lipsi partea de autopromovare: de când a devenit primar, Colterm ar fi primit peste 1 miliard de lei subvenții din bugetul Timișoarei, plus sute de milioane pentru reabilitarea rețelei.

Este momentul în care postarea se transformă din „apărare” în reclamă electorală. Deși vorbește despre insolvență, neplata certificatelor din 2020 (înainte de mandatul său) și oprirea serviciului timp de 5 zile în octombrie 2021, concluzia este aceeași: el este mândru de cum a ținut termoficarea „într-o funcționare bună” și a găsit „soluții reale de salvare pentru viitor”.

Bilanțul este simplu:

• Când e vorba de dosare sau anchete, Fritz e victimă politică.
• Când e vorba de bani și investiții, Fritz e salvatorul orașului.
• Când e vorba de responsabilitate, Fritz dispare în norul dens de „spețe complexe”, „dispute contabile” și „foloase în favoarea Municipiului”.

Epilog: între Facebook și DNA, adevărul rămâne în așteptare

În loc să așteptăm să vedem exact ce anchetează DNA, ce fapte sunt suspectate și cu ce probe, suntem invitați să credem varianta construită pe emoție: lacrimi virtuale, indignare selectivă, atac la instituții și o cantitate uriașă de autoelogii.

Până când procurorii vor vorbi oficial, o concluzie se conturează clar:
Dominic Fritz nu a ratat ocazia să transforme un posibil dosar la DNA într-un nou capitol din saga sa preferată – „Eu, împotriva Sistemului”. Iar Timișoara, cu termoficarea ei, cu datoriile ei, cu problemele ei reale, rămâne din nou fundal pentru monologul principal: imaginea politică a fostului primar. (Irinel I.).