Featured
Șoc la Cotroceni: Pahonțu îi face baie președintelui!
(Preluare National – Catalin Tache):
Ăsta este sistemul ticăloșit! Unul dincolo de ”destinele paradite”pe baza unor dosare copy- paste după ”plicurile galbene” care li s-au tot fluturat pe sub nas celor mai înalți demnitari și magistrați de aghiotanți care murmurau printre dinți ”citește și dă-l înapoi”… Pentru că baza adevăratului stat ticăloșit stă în gesturi cu mult mai mici… Și care, până la un anumit nivel pot părea chiar firești, omenești sau de-a dreptul amuzante…

Așa cum a fost satisfacerea ”micului capriciu” al lui Traian Băsescu de a nu ”mai traversa” până la Spitalul Militar din Capitală pentru efectuarea recuperării medicale, după operația suferită la coloana vertebrală. Cea atât de intens trâmbițată mediatic cum că a fost efectuată la București, ci nu la Viena… Numai că pe urmă ”Zeus” nu a mai avut chef să piardă timpul , ca orice pacient, pentru a urma procedurile de recuperare… Așa că, dacă nu s-a mai dus Băsescu la Spitalul Militar, atunci a avut grijă Pahonțu să vină Spitalul Militar la Băsescu!

Astfel că ”băiatul bun la toate” al oricui s-a aflat la Putere l-a însărcinat personal pe generalul Cristi Cioc, pe când acesta era mâna sa dreaptă la conducerea Serviciului de Protecție și Pază, să aducă și să instaleze o cadă specială de recuperare medicală în camera de odihnă lipită de biroul prezidențial! Chiar dacă pentru asta a trebuit spart un zid al Palatului Cotroceni, unul dintre cele mai importante monumente istorice ale României! Iar același mereu ”la datorie” Pahonțu, după ce și-a consolidat astfel poziția la vârful serviciului pe care îl conduce încă din anul 2005 s-a făcut apoi util și noii Administrații Prezidențiale. Prima oară, prin grătarul făcut chiar cu ”mânușițele” lui, la discreta locație de lângă Păltiniș. Dar mai ales după ce a rezolvat tăierea copacilor din curtea vilei prezidențiale de protocol de la Neptun, pentru că noua ”prima doamnă” era deranjată de țânțari! Și dacă tot a fost ”despădurit” malul lacului, apoi pe locul copacilor a apărut și terenul de tenis privat mult visat de familia prezidențială. Dacă generalii serviciilor secrete au ajuns să se umilească într-un asemenea hal, de mai au puțin și îi freacă pe spate pe șefii statului sau să le facă pedichiura primelor doamne, cum să nu ajungă să creadă și lideri ai țării precum Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Victor Ponta, Liviu Dragnea sau chiar Klaus Iohannis că de fapt ei sunt ”Dumnezeii sistemului”! Ce este drept, asta doar până ce ajung să se lamenteze apoi că au fost ”înfrânți” de sistemul ticăloșit! Cel pe care însă tot ei l-au încurajat, prin acceptarea unor astfel de gesturi ”faraonice”, precum spargerea unui zid al Palatului Cotroceni pentru instalarea unei căzi medicale… Sau tăierea unor copaci de zeci de ani, pentru construirea unui teren de tenis folosit strict de două persoane…
Cioc a spart zidul lui Talpeș!
Acum, pe o parte poate fi de înțeles că și generalul Cristi Cioc a lăsat ”ciocul mic”, după angajarea în compensație a soției sale și a fiului, ”peste drum”… Mai ales că, în fond și la urma urmei, nici nu prea ar avea ce să răspundă fostul director adjunct al Serviciului de Protecție și Pază la întrebarea mai mult sau mai puțin retorică de ce a ajuns să folosească luptătorii structurii cu care altfel se împăuna atâta în fața celorlalți șefi din sistem să care o cadă! Fie ea și una de recuperare medicală… Și fie chiar destinată uzului exclusiv al președintelui României, pe atunci Traian Băsescu!

Doar pentru ca astfel niciun angajat din rândurile aparatului administrativ al Administrației Prezidențiale să nu afle cumva că, pentru transportul și montarea căzii a fost nevoie să se spargă un zid interior! Din Palatul Cotroceni! Fără niciuna din aprobările și avizele necesare în cazul modificărilor aduse unui monument istoric! Dar, pentru că altfel cada nu încăpea în ”camera de odihnă” învecinată biroului de la etajul unu, cel consacrat în sistem de fostul consilier prezidențial Ioan Talpeș s-a recurs la această ”soluție inginerească” extremă! Și care ar fi trebuit să îl facă pe Traian Băsescu barem să tacă din gură atunci când a început să se vaite că este victima ”sistemului ticăloșit”…
A tăiat copacii, a pus boxele…
”Carmen Iohannis, pe urmele Elenei Ceaușescu. A tăiat copacii de la vila din Neptun ca să scape de țânțari”! Aceasta a fost ”lovitura” din ”NAȚIONAL” care l-a scos din țâțâni pe fostul primar al Sibiului într-un asemenea hal, încât nici măcar șefii serviciilor secrete mobilizați pentru a șterge orice urmă a dezvăluirii s-au codit să îndeplinească această ”misiune imposibilă”. Ce este drept, doar Lucian Pahonțu a încercat… Chiar dacă, uite că și acum ”lovitura” din 25 august 2015 rămâne publică: ” De parcă nu ar fi fost de ajuns că pădurile patriei, atât cât a mai rămas din ele, sunt tocate în stil barbar de către exploatatorii austrieci, iată că și umbra de vegetație de pe Litoral este acum exterminată peste noapte.
Însă această defrișare „pe neve” este cu atât mai surprinzătoare cu cât, după cum reiese din informațiile intrate în posesia noastră, ordinul șocant de a fi tăiați peste 40 de copaci din curtea vilei prezidențiale de la Neptun ar fi fost dar chiar de către Carmen Iohnnis. Iar motivul pentru care s-a recurs la incredibila defrișare masivă este de-a dreptul halucinant, Prima Doamnă preferând această situație radicală pentru a scăpa, chipurile, de țânțari și de celelalte insecte adăpostite de vegetație! Însă surse din anturajul prezidențial susțin că, practic, Carmen Iohannis nu a vrut decât o suprafață mai mare unde să se poată bronza în voie toată ziua, fără a mai fi nevoită să își mute șezlongul. Astfel că a fost supus schimbării și peisajul înconjurător.
Și totul în urma veritabilelor atacuri de panică ale doamnei Iohannis, cea care nu suportă neam prezența insectelor care se găseau din belșug în bogata vegetație din curtea generoasă a reședinței. Însă cum copacii care creșteau aici de zeci de ani, pe lângă faptul că erau plini de țânțari, nu permiteau nici razelor de soare să scalde curtea, soarta lor a fost decisă printr-un ordin tranșant. Ce-i drept, nu al președintelui, ci al Primei Doamne. Însă cum șeful statului nu a făcut niciun gest pentru a împiedica defrișarea cerută insistent de către soția sa, Carmen Iohannis a obținut ce și-a dorit. Astfel că, spre mirarea personalului care deservește aici de decenii bune, 42 de copaci au fost tăiați din curtea vilei NUFĂRUL, ca să nu o mai piște astfel țânțarii pe atât de sensibila Prima Doamnă a țării. Cea care astfel a obținut și mai mult soare pentru a își păstra bronzul etalat cu generozitate la partidele de tenis”. Pentru că, da, după tăierea copacilor a apărut și terenul de tenis! Iar generalul Pahonțu a putut răsufla astfel liniștit că și-a salvat încă o dată scaunul… Lucru dovedit și de faptul că, ulterior, Pahonțu și Iohannis au putut fi observați ”ca băieții, la Neptun”!
Șeful SPP petrecând chiar mini-vacanțe ”băiețești” cu șeful statului la vila ”NUFĂRUL”, atunci când Carmen Iohannis nu s –a mai deplasat de la Sibiu… Relația dintre cei doi devenind atât de neverosimilă pentru acest nivel, încât ”Pahonțu a ajuns DJ pentru Iohannis, la vila din Neptun”, după cum dezvăluiam într-o altă ”lovitură”. Cea în care avertizam din ce bani a fost cumpărat cadoul pentru ziua președintelui Klaus Iohannis, serbată tot la Neptun. Și eforturile depuse de ”seseiștii” colonelului Voroneanu de a nu se afla de decontările din bani publici a ”cadourilor” și alte ”atenții” oferite chipurile din partea Serviciului de Protecție și Pază din fonduri operative! Cum a fost cazul unei ultramoderne stații muzicale pe care ”DJ Paho” a inaugurat-o personal la vila ”NUFĂRUL”, cu ocazia ”chermezei” de ziua șefului statului. Și dacă Iohannis chiar s-a făcut că a crezut că toate cadrele SPP și-au rupt de la gură și au amânat plata ratelor la bănci ca să îi facă acest cadou, atunci chiar aceasta este cea mai bună dovadă a perversității, dar totodată și a influenței totale a sistemului ticăloșit asupra oamenilor politici. Indiferent de numele acestora!
Exclusiv
Dosarul Antigrindină – Partea a V‑a – Prahova, aleasă „unitate‑pilot” prin mister de stat. Norocul rachetelor sau blestemul fermierilor?
La început a fost o hotărâre de Guvern și o promisiune: România își construiește un sistem antigrindină modern, cu o unitate‑pilot, ca la carte.
Pe hârtie, era știință, strategie, interes public.
În realitate, după ce ridici capacul dosarului, rămâne o întrebare foarte banală și foarte incomodă:
De ce Prahova? Cine a ales, cu ce criterii, în baza căror documente – și de ce totul arată, 25 de ani mai târziu, ca o combinație de noroc industrial și amnezie instituțională?
Prin HG 604/1999, Guvernul României aprobă Programul de realizare a Sistemului Național Antigrindină. În anul 2000, trebuia să apară o „unitate‑pilot de combatere a căderilor de grindină”, în cadrul structurii meteorologice existente, proiectată, executată și omologată de Regia Autonomă „Arsenalul Armatei”.
Textul public al hotărârii? Elegant, general, inofensiv.
Criteriile pentru alegerea amplasamentului? Ascunse în anexe comunicate „numai instituțiilor interesate” – adică exact celor care nu par dornice să explice astăzi cum s‑a luat decizia.
Din documentele normative ulterioare aflăm doar atât:
cel târziu în 2002, amplasamentul fusese deja fixat în Prahova, sub denumirea „Unitatea‑Pilot de Combatere a Căderilor de Grindină Prahova”.
Nu știm de ce.
Știm doar că, între timp, Electromecanica Ploiești era deja în centrul scenei:
- fabrică de mijloace tehnice;
- implicată în realizarea și punerea în stare operațională a Unității‑Pilot;
- participantă la testarea tehnologiei;
- furnizor de documentații pentru extinderea ulterioară a sistemului.
Cu alte cuvinte, unitatea‑pilot antigrindină „Prahova” s‑a născut la umbra fabricii de rachete din Prahova.
Iar acum, când pui întrebarea simplă – cine a hotărât exact că aici trebuie să fie prima unitate a țării? – instituțiile încep să vorbească într‑un dialect special:
„nu deținem… nu mai avem… nu știm cine păstrează arhiva… anexa nu e pentru public…”.
Când „unitate‑pilot” devine pilot automat
Un sistem pilot – în orice domeniu serios – înseamnă:
- criterii clare de selecție a amplasamentului,
- obiective experimentale,
- parametri de monitorizare,
- zonă de control,
- reguli de validare sau abandon.
În cazul Unității‑Pilot Prahova, întrebările adresate autorităților demontează, punct cu punct, mitul „totul a fost gândit științific de la început”:
- Unde este documentul prin care s‑a decis, pentru prima dată, alegerea Prahovei?
- Cine a făcut prima propunere:
INMH, Ministerul Apelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apărării, Electromecanica, autoritățile județene, organizațiile de producători agricoli… sau „altă entitate”? - Există un studiu meteorologic ori climatologic care să arate că Prahova era, obiectiv, cel mai bun loc din țară pentru o unitate‑pilot?
- S‑a făcut vreo analiză comparativă între județe? Vreo matrice de evaluare, un punctaj, o analiză cost‑beneficiu?
- Au fost consultați fermierii, viticultorii, pomicultorii, comunitățile locale?
- Există un set de criterii științifice prin care rezultatele de aici puteau fi extrapolate la toată România?
Răspunsul nu mai poate fi împachetat în fraza clasică:
„sistemul este eficient, nu există motive de îngrijorare”.
Aici nu mai e vorba de eficiență declarată. Aici e vorba de actul de naștere al sistemului. Și totul arată ca o rubrica lipsă în registru.
Prahova, „aleasă” pe criterii științifice sau pe criteriul „la doi pași de fabrică”?
Întrebările transmise instituțiilor ating exact nervul pe care sistemul îl evită de două decenii:
- Existența Electromecanica Ploiești în județ a fost un criteriu de alegere a amplasamentului?
- S‑au invocat avantaje logistice: costuri de transport reduse, mentenanță ușoară, testări rapide, acces la personal tehnic, modificări de prototip „din mers”?
- A participat Electromecanica la elaborarea studiului sau propunerii pentru alegerea amplasamentului?
- A fost Electromecanica (sau structura sa predecesoare) cea care a propus formal Prahova?
- Și, dacă producătorul a influențat și amplasamentul unității‑pilot, ce mecanism de verificare independentă a existat?
Aceasta nu mai este o întrebare filozofică despre morală în achiziții publice.
Este anatomia unui posibil conflict structural de interese:
- producătorul furnizează tehnologia;
- participă la proiectare;
- are avantaje logistice dacă unitatea‑pilot se află „la el acasă”;
- apoi, ani la rând, este implicat în operare și în justificarea extinderii sistemului.
Și peste toate planează un refren juridic:
„Legea nu interzice cumulul de roluri”.
Corect. Dar, dacă nici măcar nu poți arăta documentul prin care ai ales Prahova, cu ce pretenție mai vinzi azi „garanții de independență” și „verificări riguroase”?
Știința de după factă: întâi rachetele, apoi întrebările
O „unitate‑pilot” serioasă ar trebui să arate așa:
- perioada de referință pre‑intervenție, cu date climatologice și meteorologice clare;
- variabile definite (frecvența grindinei, dimensiunea greloanelor, daune agricole, distribuția precipitațiilor);
- zonă de control, neafectată de intervenții;
- indicatori de succes: „reducem X cu Y% față de situația fără intervenție”;
- criterii prealabile pentru: validare, modificare, abandon sau extindere la nivel național.
Întrebările transmise instituțiilor scot în evidență un adevăr incomod:
nimeni nu poate indica, la acest moment, transparent și coerent:
- care au fost exact obiectivele experimentale ale Unității‑Pilot Prahova,
- ce zonă de control a fost stabilită,
- ce indicatori de succes au fost definiți dinainte și în ce document apar,
- prin ce argumente științifice s‑a decis că rezultatele de aici sunt valabile pentru regiuni complet diferite climatic și geografic.
Pe românește:
nu știm cum a fost gândit experimentul, dar ne asigură toată lumea că experimentul a reușit.
Agricultura, invitată după ce s‑a tăiat panglica
O altă linie de întrebări spulberă mitul „beneficiarilor consultați”:
- Au fost consultați producători agricoli, viticultori, pomicultori, organizații profesionale, autorități locale înainte de alegerea Prahovei?
- Există procese‑verbale, minute, invitații, poziții de acord sau opoziție, condiționări?
- Consultările – dacă au existat – au avut loc înainte sau după ce decizia fusese deja luată?
- Au fost întrebați doar viticultorii și pomicultorii sau și producători de cereale, plante tehnice, comunități din afara „suprafeței protejate”?
Fermierii prahoveni știu deja răspunsul pe pielea lor:
statul i‑a trecut „beneficiari” în documente, i‑a pus să plătească prin taxe și apoi i‑a informat, eventual, prin zvonuri că norii de deasupra lor au intrat într‑un experiment de lux.
Arhive cu memorie selectivă și anexe cu ușă dublă
Partea cea mai grotescă a poveștii este modul în care instituțiile tratează însăși cererea de documente:
- se cere cronologia procesului decizional de la HG 604/1999 la stabilirea Unității‑Pilot Prahova;
- se cer anexele complete ale HG 604/1999 și HG 1141/2000 referitoare la sistemul antigrindină;
- se cer note de fundamentare, studii, avize, corespondență între ministere, INMH, Arsenalul Armatei, ROMARM, Electromecanica, autoritățile din Prahova;
- se cer acte de omologare, documentații de testare, analize cost‑beneficiu, avize meteorologice, tehnice, aeronautice și de mediu.
Dacă unele documente nu mai sunt în arhivă, instituțiile sunt rugate:
- să spună cine le‑a făcut,
- unde au ajuns,
- în ce fond arhivistic sunt,
- dacă au fost eliminate, în baza cărei legi,
- dacă sunt clasificate, în baza cărui articol de lege.
Iar dacă nu există niciun document care să fundamenteze explicit alegerea Prahovei, atunci să spună asta clar, în scris.
Sistemul e pus în fața unei oglinzi simple:
- Ori arăți hârtiile și criteriile,
- ori recunoști că nu le ai.
Ce nu mai merge, în 2026, este teatrul „vă asigurăm noi că totul a fost în regulă, nu vă putem spune cum, dar credeți‑ne pe cuvânt”.
Prahova – unitate‑pilot sau poligon de test însăilat lângă fabrică?
După aproape doi ani de documentare, tabloul arată așa:
- Animalele de hârtie ale sistemului:
– procente ferme (75–80% eficiență), fără metodologie deschisă;
– promisiuni de „uniformizare” a precipitațiilor, fără măsurători publice;
– asigurări categorice că nu se influențează negativ ploile, dublate de precauții operaționale exact în situații cu precipitații abundente. - Constatări oficiale (Curtea de Conturi, Corpul de Control al Prim‑ministrului):
– omologări nefinalizate,
– monitorizare independentă necontractată în anii cheie,
– lipsă de evaluări de mediu corespunzătoare,
– lipsă anchete reale pentru incidentele tehnice. - Rolul Electromecanica:
– producător, proiectant, operator, furnizor de expertiză;
– implicată în testare, extindere, fundamentare de documente;
– actor central în sistemul care, surpriză, are „pilotul” chiar în județul în care își are fabrica. - Și acum, marea necunoscută:
– Cine a decis amplasamentul în Prahova?
– Pe ce bază științifică și comparativă?
– Cât a contat real interesul agricol și cât a contat confortul industrial?
– Există sau nu există în arhive măcar un document în care să scrie negru pe alb: „Prahova este cea mai potrivită locație pentru Unitatea‑Pilot pentru că… ”?
Dacă răspunsul este „nu avem un astfel de document”, atunci Unitatea‑Pilot Prahova nu este un proiect născut dintr‑o selecție științifică transparentă, ci un produs al unei decizii obscure, acoperite cu limbaj tehnic, dar lipsite de fundament public verificabil.
Iar dacă documentele există, dar nu pot fi arătate, întrebarea devine și mai simplă:
când ai un sistem critic plătit din bani publici, cu efecte meteorologice recunoscute la nivel local, cum îți permiți să ascunzi chiar actul prin care ai hotărât unde îl instalezi prima dată?
Fermierii – Eroii tragici ai gliei, din nou pe post de cobai tăcuți
La final, după patru părți de investigație și o a cincea plină de întrebări la care statul ar fi trebuit să răspundă acum 20 de ani, concluzia cinstită rămâne aceeași:
- Nu am demonstrat, în acest moment, că rachetele antigrindină au produs seceta în Prahova.
- Am demonstrat, însă, că sistemul care se laudă cu procente și certitudini:
– nu și‑a finalizat omologările,
– nu și‑a cumpărat la timp monitorizarea independentă,
– nu și‑a clarificat incidentul din Breaza și alte sute de incidente „minore”,
– nu poate arăta, clar și verificabil, de ce Prahova a fost aleasă drept locul zero al experimentului național.
Fermierii prahoveni rămân în același rol grotesc:
- plătesc impozite,
- sunt declarați „beneficiari” în documente,
- suportă consecințele oricăror erori sau necunoscute,
- iar când pun întrebări despre nori, rachete și ploi, li se răspunde cu formule standard:
„nu avem acest document”,
„nu se află în arhiva noastră”,
„nu există motive de îngrijorare”.
Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.
Până când cineva va pune, în sfârșit, pe masă:
- actul de omologare complet al Unității‑Pilot Prahova,
- documentele de fundamentare a amplasamentului,
- studiile științifice reale pe baza cărora sistemul a fost extins,
rachetele pot fi numărate, banii pot fi contabilizați, dar certitudinile nu pot fi omologate prin aplauze.
Până la proba contrarie, rămâne valabilă aceeași frază amar de exactă:
Fermierii – Eroii tragici ai gliei, finanțatori ai adevărului.
Iar Prahova, „unitate‑pilot”, rămâne cel mai scump poligon de încercare în care statul a tras cu rachete în nori, dar a ratat, cu consecvență, ținta cea mai simplă: adevărul documentat despre cum a început, de fapt, totul.
Până la proba contrarie, rămâne valabilă singura concluzie cinstită: Fermierii – Eroii tragici ai gliei, finanțatori ai adevărului
Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.
Până atunci, fermierii rămân în același rol grotesc în care i‑a pus statul:
plătesc impozite, sunt declarați „beneficiari” pe hârtie, dar în realitate sunt doar decor în marele experiment de îmbogățire cu garduri, betoane și rachete păzite cu 82 de milioane pe an.
Consultati arhiva: (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (AICI), (aic), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici),
(aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (AICI), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici) e (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici) , etc), sistemul antigrindină a fost o mafie transpartinică! Vom reveni. (Cristina T.).
Exclusiv
M.A.I. – PIXUL LUI BOSS: UNIVERSITATEA DE PROȘTI A POLIȚIEI ROMÂNE
Cum devii expert, judecător, formator și apărător al drepturilor omului cu o singură dispoziție de zi și zero ore de carte
Strul, șef de inspectorat: „Născut agent, crescut agent, de azi ești expert!”
Mai ții bancul cu Strul, oaia și peștele?
Ministerul Afacerilor Interne nu doar că îl știe, îl are regulament de personal:
- Născut agent, crescut agent, de azi ești:
- membru în consiliul de disciplină,
- expert în egalitate de șanse,
- specialist în hărțuire,
- reprezentant pe securitatea muncii,
- formator pentru alții.
Nu prin curs, nu prin examen, nu prin standard ocupațional.
Prin ce?
Prin Sfânta Taină a Dispoziției.
„Născut polițist, crescut polițist, de azi ești… ce am nevoie la ședință.”
Pixul șefului a devenit instanță de consacrare profesională. De la el pleacă tot: competență, expertiză, legitimitate. Ce nu poate căpăta polițistul prin studiu, primește prin împuternicire.
În lumea normală: să manevrezi o macara cere curs. În Poliție: să manevrezi o carieră, nu
Afara, în „lumea civilă”:
- Pentru permis de conducere:
- școală de șoferi,
- ore de condus,
- examen teoretic și practic.
- Pentru macara: calificare suplimentară, standard, curs, examen.
- Pentru motostivuitor: iarăși, calificare separată.
- Pentru a fi frizer: curs de frizer.
- Pentru a fi bucătar: curs de bucătar.
Nimeni nu se lasă pe mâna unui frizer „numit prin ordin de zi”. Nimeni nu mănâncă liniștit într-o cantină unde bucătarul e „desemnat prin dispoziție de conducător unitate”.
În Poliția Română însă, e altă religie:
- să cercetezi disciplinar,
- să decizi asupra carierei unui om,
- să stabilești dacă un coleg este vinovat sau nu,
- să judeci abateri care duc la destituire,
nu-ți trebuie nimic din toate astea:
- nici standard ocupațional,
- nici program formal de formare,
- nici certificat,
- nici examen,
- nici evaluare.
Îți trebuie doar o hârtie cu antet și semnătură: „de azi ești în consiliu”.
Legea: vrea standard, program, certificare. M.A.I.: dă un PV de ședință și un „studiu individual”
În teorie, în țara asta există ordine, regulamente, standarde, un întreg aparat:
- O.G. 129/2000 – spune clar: dacă vrei competență recunoscută, te duci la furnizor autorizat, faci program după standard ocupațional, dai examen, iei certificat cu recunoaștere națională.
- H.G. 918/2013 – definește nivelul 6: nivel de licență.
- Ordin comun Educație–Muncă – descrie ce e standardul ocupațional: biblia meseriei.
- Legea 199/2023 – spune că învățarea formală înseamnă curriculum, instituție autorizată/acreditată, evaluare, document oficial.
Pe hârtie, ca la carte.
În practică, în Poliția Română:
- „Program de pregătire” =
- o ședință pe fugă,
- o oră de videoconferință,
- o „prelucrare a aspectelor legislative”,
- ceva „studiu individual” fără termen, fără verificare.
I.P.J. Arad recunoaște candid:
„Activități care nu se realizează în baza unui curriculum, motiv pentru care acestea nu se finalizează cu evaluări sau cu certificarea unor cunoștințe sau competențe dobândite.”
Traducere:
„Ne-am făcut că le explicăm, ei s-au făcut că au înțeles. N-a rămas nimic pe hârtie, nici pe creier. Perfect.”
D.G.A. e și mai sprintenă:
- 1 oră de videoconferință,
- restul „studiu individual”,
- a doua zi consiliul de disciplină deja judecă oameni.
Nici curriculum, nici evaluare, nici certificat. Dar cu consecințe foarte reale: diminuări de salariu, treceri în funcții inferioare, destituiri.
Consiliul de disciplină: judecători fără școală, dar cu putere de viață profesională și de moarte
Legea spune că:
- consiliul de disciplină este „organism colectiv de analiză juridică și profesională”,
- concluziile privind vinovăția sunt obligatorii pentru cel care aplică sancțiunea.
În traducere simplă:
Consiliul de disciplină face, de facto, o judecată. Decide cariera omului.
Componența?
- minim un membru cu aceeași specialitate ca al celui cercetat,
- cineva licențiat în științe militare sau juridice,
- desemnări făcute „de regulă” echitabil.
Și… atât.
Niciun cuvânt despre:
- formare specifică în drept disciplinar,
- standard ocupațional respectat,
- certificare a competențelor,
- ore minime de curs,
- vreun examen.
Inspectorate precum I.P.J. Neamț o spun pe față:
„Calitatea și competența membrilor derivă exclusiv din îndeplinirea criteriilor speciale și din actul administrativ de numire.”
Adică:
- Ești membru pentru că te-am numit.
- Ești competent pentru că ești membru.
Cercul se închide perfect. Logica:
„Sunt expert pentru că am hârtie. Hârtia spune că sunt expert pentru că așa a zis șeful. Șeful e șef pentru că are și el o altă hârtie.”
Expert în egalitate de șanse, hărțuire, protecția muncii – tot prin dispoziție
În restul lumii:
- „Expert legislația muncii” – standard ocupațional, nivel 6, curs, examen.
- „Expert în egalitate de șanse” – standard, program, cost estimat la 1800 lei.
- Reprezentant SSM – obligatoriu 40 de ore curs, certificat.
În Poliție:
- comisiile de hărțuire = făcute tot prin dispoziția șefului;
- „activitate punctuală de informare” la C.M.D.T.A. Ploiești = o ședință cu șeful;
- la Orăștie, cursul de „Expert în egalitatea de șanse” e „anevoios, implică aspecte financiare”.
Concluzia ministerului:
- 1800 de lei pentru un expert real e prea mult.
- O dispoziție de șef e gratuită.
- Devii „expert în egalitate de șanse” în 30 de secunde, cât durează să se semneze o hârtie.
Securitatea și sănătatea în muncă?
- Legea spune: reprezentanții lucrătorilor „trebuie să urmeze” program de 40 ore, cu act de absolvire.
- Inspectoratele răspund: desemnarea nu e condiționată de absolvirea cursului.
- Cu alte cuvinte: întâi te punem să reprezinți lucrătorii, poate, vreodată, o să te și instruiască cineva.
„Formarea continuă”: ședințe cu proces-verbal și adeverințe valabile până la poarta unității
Ministerul are rețea de școli, centre, institute:
- Institutul de Studii pentru Ordine Publică – nu este autorizat ca furnizor de formare a adulților.
- Școli de agenți din Cluj, Slatina, Iași – nici ele nu sunt autorizate pentru adulți.
- Școala Câmpina – acreditată pentru formarea inițială, nu pentru continuă.
Ce emit ele pentru formarea continuă?
- „Certificate cu recunoaștere în M.A.I.”
- Adeverințe de participare.
- Diplome fără standard ocupațional și fără recunoaștere națională.
Academia de Poliție o spune clar:
- programele organizate doar de angajator, fără autorizare O.G. 129/2000:
- sunt recunoscute numai în cadrul unității;
- certificatele cu A.N.C. sunt utile în afara M.A.I.;
- cele „cu recunoaștere în M.A.I.” se opresc la poarta ministerului.
Cu alte cuvinte:
- ani de „perfecționare” = o ladă de hârtii care, la primul angajator civil, valorează cât o hârtie igienică folosită.
- în afară, nu dovedești nimic.
- înăuntru, dovedești un singur lucru: că ai fost dispus să reziști la ședințe.
Marea doctrină M.A.I.: „merge și așa”
Toate răspunsurile inspectoratelor, ale IGPR, ale DGA, ale școlilor de poliție au un refren comun:
- „Legea nu prevede în mod expres obligativitatea…”
- „Nu rezultă necesitatea…”
- „Nu au fost întâmpinate dificultăți…”
- „Utilizarea experților este o recomandare…”
- „Cadrul normativ nu prevede necesitatea deținerii certificatului A.N.C.”
Traducerea administrativă:
- dacă nu e scris cu bold, majuscule și subliniat de trei ori „OBLIGATORIU”,
nu facem. - dacă nu ne obligă nimeni să trimitem oamenii la cursuri reale, nu o facem.
- dacă rezultatele nu sunt verificate de nimeni, nu avem probleme.
„Merge și așa” devine politică publică:
– Comisii care nu greșesc niciodată? Simplu: nu fac aproape nimic.
– Consilii de disciplină care nu pică niciun examen? Simplu: nu au dat niciunul.
– Probleme cu egalitatea de șanse? Nu, că nu avem experți, doar desemnați.
Un singur lucru nu „merge și așa”: cariera polițistului cercetat. El plătește nota de plată a incompetenței cu diplomă internă.
Deprofesionalizarea: sistemul în care incompetența nu e rușine, ci politică de personal
Nu e vorba doar de „o chichiță” procedurală.
E vorba de un model sistemic:
- Legea cere program formal, certificare, standard –
M.A.I. livrează o ședință și un proces-verbal. - Legea cere 40 sau 80 de ore de curs –
M.A.I. trimite un om desemnat, fără oră de pregătire. - Standardele ocupaționale cer competență dovedită din afară –
M.A.I. își desenează propriile „certificate interne” fără valoare externă.
Rezultatul:
- Necalificarea nu mai e o excepție, e norma.
- Nici nu se mai vorbește despre ea ca problemă, ci ca „stare de fapt”.
- Oricine îndrăznește să întrebe de certificate, standarde, ore de curs primește:
„solicitarea nu este incidentă” sau „nu se prevede în actele normative”.
Deprofesionalizarea nu vine cu sirenă albastră.
Ea vine cu dispoziție de zi, cu „prelucrarea aspectelor legislative”, cu „studiu individual”.
E liniștită, birocratică, semnată, ștampilată și, la o adică, apărată în instanță de însuși I.G.P.R.
Academia lui „De azi ești”
În Poliția Română, cea mai mare instituție de învățământ nu se numește:
- Academia de Poliție,
- Institutul de Studii pentru Ordine Publică,
- Centrul de Formare Nicu Golescu.
Se numește:
PIXUL ȘEFULUI S.R.L. – Facultatea de Orice
Specializări oferite:
- Expert legislația muncii – fără standard, dar cu dispoziție.
- Expert egalitate de șanse – fără curs, dar cu Proces-Verbal de ședință.
- Judecător disciplinar – fără INM, dar cu „program” de o oră la videoconferință.
- Formator – fără autorizare A.N.C., dar cu „recunoaștere în M.A.I.”.
- Reprezentant SSM – fără 40 de ore obligatorii, dar cu copertă frumoasă la registrul CSSM.
Beneficii:
- Nicio taxă de școlarizare.
- Niciun risc de corigență.
- Nicio repetenție.
- Nu există examene, deci nici eșecuri.
Singura condiție de acces:
să respecți dispoziția și să nu pui întrebări.
Concluzia pe grătar
În banc, oaia botezată pește miroase, totuși, a carne. Minunea se oprește la gard.
În Poliția Română:
- polițistul „botezat” expert e expert numai în interiorul unității;
- certificatele interne sunt valabile până la poarta ministerului;
- competența declarată prin pix nu schimbă nimic în realitate, doar face sistemul să se simtă mai curat în fața propriei conștiințe.
Dar, spre deosebire de banc:
- pe grătar nu e oaia,
- pe grătar e colegul cercetat disciplinar,
- pus acolo de un consiliu care nu are nici standard, nici certificat,
dar are tot ce contează în M.A.I.:
o dispoziție și un proces-verbal de ședință. (Cristina T.). - N.R – Pamflet inspirat și construit pe articolul documentat de dr. Vitalie Josanu, președinte al Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, și pe documentele oficiale aflate la dosarul sindicatului.
Exclusiv
Florin Diaconu – Directorul din borcanul cu mercur. Episodul 1: „Directorul care se clatină, dar nu cade”
Dacă Prahova ar fi un film, atunci Florin Diaconu ar fi exact personajul ăla negativ care intră în cadru cu mâinile în buzunar, ușor clătinat, și spune cu aer grav: „Eu sunt aici să protejez mediul!”. Și în spatele lui se vede, discret, cum cade pădurea, curge levigatul și se ridică praful alb peste casele oamenilor.
Numai că la noi nu e film. E doar APM Prahova.
Directorul etern, pensionar… dar nelipsit
Într-o țară în care tinerii pleacă, banii pleacă, pădurile pleacă, doar Florin Diaconu nu pleacă nicăieri. A fost pus la APM pe filieră politică, schimbate guverne, miniștri, partide – dar el rămâne ca un Excel blocat: nu îl mai poți închide.
Între timp, omul e pensionar. Adică, teoretic, la vârsta la care ar trebui să plimbe nepoții prin parc. Practic, el plimbă autorizațiile de mediu prin birou, cu aceeași delicatețe cu care un excavator mută un morman de deșeuri toxice.
Filiera? Se știe: USR la instalare, USR la păstrare (ministra Buzoianu). Într-o Românie plină de competență „pe hârtie”, Florin Diaconu devine exemplul viu că:
- nu contează scandalurile,
- nu contează acuzațiile,
- nu contează imaginea instituției, atâta timp cât „treburile” merg înainte și cine trebuie e mulțumit.
Gardianul mediului… dar nu și al propriului mers
Scena de la Rompetrol Vega e antologică.
Prefectul Nicodin, serios, cu postare mobilizatoare pe Facebook, anunță: „Poluarea din zona rafinăriei Vega trebuie să înceteze!”. Se mobilizează alaiul: subprefect, Garda de Mediu, APM, toată floarea mediului prahovean. Oamenii se plâng de praful alb, de poluare, de ani de zile de promisiuni.
Și apare în cadru, în pas legănat, directorul APM Prahova: Florin Diaconu. Mâinile în buzunar, mers „creativ”, clătinat. În timp ce lumea vorbește de praf în plămâni, Diaconu pare să lupte cu propriul echilibru.
Nu e prima dată când în poveștile din presă, numele lui e asociat cu „betii la serviciu”. Dar de data asta, imaginea e perfectă: omul chemat să „vegheze” aerul abia veghează la propriul pas.
Dacă n-ar fi tragic, ar fi o scenă de comedie neagră: cetățenii descriu praful care le intră în case, prefectul cere măsuri, iar directorul APM își face intrarea ca după o noapte lungă la „clubul poluatorilor anonimi”.
Avere verde: dealuri de deșeuri, case la mare și prin SUA
În România, mediul nu e doar natură. E și mediu de afaceri. Iar în jurul „mediului” lui Diaconu, natura pare să fie doar decor.
Povestea averilor merge așa:
- aparat bugetar de-o viață;
- funcții în instituții publice;
- salarii de stat; și totuși…
- casă la mare,
- casă în SUA,
- alte bunuri care, ca prin magie, nu mai apar la el, ci prin copiii lui.
Ce noroc au unii copii! Să te naști direct cu proprietăți în alt continent, în timp ce alții abia își permit chiria într-un cartier plin de praf alb de la bataluri „ecologizate”.
În loc să fie exemplu de transparență, Diaconu devine exemplu de „manual de creativitate patrimonială”: ce nu poți să explici, treci pe alt nume. Natura se reciclează. Averea, și mai repede.
Mafie a deșeurilor, dar protecție de stat
Contextul e deja conturat în anchetele ziarului nostru de investigatii Incisiv de Prahova:
- ECOMASTER, OIL DEPOL, monopole pe decontaminare și tratare deșeuri;
- contracte grase, sol contaminat cu mercur, HCH, bataluri cu istoric sinistru;
- depozite și instalații descrise ca potențiale bombe ecologice.
În tot acest peisaj, Florin Diaconu e omul care:
- semnează,
- tace,
- și, când e cazul, „nu vede”.
O firmă mică face o greșeală? Se prăbușește sub amenzi. O firmă „de casă” intră în scenă? Se rezolvă. Se găsește o interpretare, o derogare, o „perioadă de conformare”.
Mediul, în această logică, nu este ceva ce aperi. E ceva ce monetizezi.
Tandemul toxic: Dana Tudorache – Florin Diaconu
Orice personaj negativ bun are un coechipier. În filmul ăsta local, se numește: Dana Tudorache, șefa Gărzii de Mediu Prahova.
La Vega, în fața oamenilor, prefectului, camerelor, ea:
- bâlbâie,
- relativizează,
- și susține că „se lucrează corect și în parametri”.
Parametri, desigur, nu sunt cei de poluare, ci cei ai liniștii de sistem: să nu deranjăm cine nu trebuie.
Tandemul Tudorache – Diaconu funcționează perfect:
- unul confirmă că e „totul sub control”,
- celălalt se clatină, dar rămâne pe poziții,
- mediul continuă să sufere,
- iar cetățenii sunt plimbați între „controale”, „note de constatare” și „planuri de măsuri”.
Directorul care nu mai pleacă
Într-o țară normală:
- un director prins cu probleme de integritate;
- un om cu acuzații repetate de alcool la serviciu;
- cu scandaluri de deșeuri, poluare, autorizații contestate în instanță; ar fi cel puțin retras, verificat, scos din poziția-cheie.
În Prahova, însă:
- e pensionar, dar rămâne director;
- e contestat, dar e păstrat pe linie politică;
- e subiect de pamflete, dar semnează în continuare pentru „protecția mediului”.
Mediul de fapt protejat este altul: mediul „băieților deștepți ai deșeurilor”.
Epilog: Serialul abia începe
Florin Diaconu este perfect ca personaj principal negativ:
- are trecut controversat,
- are prezent clătinat,
- are avere „mutantă” (care se multiplică în acte la copii),
- are în jurul lui o rețea de oameni care „nu văd, nu aud, nu știu”.
Ce n-are?
- Rușine publică suficientă cât să lase locul altcuiva.
- Respect real pentru oamenii care trăiesc lângă rafinării, bataluri, gropi de deșeuri.
- Conștiința că funcția lui nu e pe viață, nici pe moștenire. Vom reveni. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 4 zileCumetrie mare între adjunctul șefului I.P.J. Prahova și DGA Prahova: rețeaua de relații care sfidează incompatibilitatea
-
Uncategorizedacum 3 zileFEUDA PENALĂ A LUI „NAE COMISIONARU” de la T.C.E. Ploiesti: angajări de fini, fișe de post trucate și bani publici la dispoziția nașului
-
Uncategorizedacum 3 zileALARMĂ MAXIMĂ! TRIADA DE LA MEDAT ȘI OMUL CU PIXUL DE AUR – joc mortal cu Constituția și securitatea națională
-
Exclusivacum 3 zileIPJ Prahova își pansează „comartimentul”, dar lasă dispeceratele-fantomă să bântuie. Și mai naște niște secții rurale clonă
-
Featuredacum 3 zileViceprimar cu picior „administrativ”: cum a ajuns Alin Popescu să dea „explicații” direct în rotula lui Pătrănoiu
-
Exclusivacum 4 zileMEDAT! Cum rescrie un Guvern demis votul Parlamentului, Constituția și securitatea națională – sub masca „reorganizării” și a scaunelor goale economisite la buget –(Documente)
-
Exclusivacum 3 zileRepublica Coca‑Cola Ploiești: apă, gunoi și baroni în costum de corporație
-
Exclusivacum 3 zileDosarul Antigrindină – Partea a IV-a: Racheta certitudinilor și parașuta dovezilor lipsă



