Spre deosebire de toate celelalte ideologii politice, de la dreapta la stânga, Umanismul pragmatic este conceput pornind de la un minuțios studiu al naturii umane. Premisa originală, inovatoare a Umanismului pragmatic constă tocmai în legătura pe care o stabilește între datele profunde ale naturii umane și decizia politică. Identificând nevoile, aspirațiile și dorințele individuale, Umanismul pragmatic definește mecanisme concrete de aplicare ale ideilor social liberalismului.

Bunăstarea colectivă se află, din perspectiva Umanismului pragmatic, într-o strictă conexiune cu cea individuală. Iar bunăstarea are drept condiție fundamentală libertatea individuală, în toate formele sale de expresie: dreptul de liberă inițiativă, libertatea de expresie, libertatea religioasă ș.a.m.d. Conform doctrinei umanismului pragmatic, creația reprezintă atributul definitoriu al ființei umane, iar acest atribut nu poate fi exprimat, valorificat optim, decât cu respectarea condiției esențiale ale libertății individuale.

Ceea ce diferențiază Umanismul pragmatic în ansamblul social liberalismului este originalitatea abordării. Umanismul pragmatic nu este doar conceput plecând de la atenta studiere a naturii umane, dar susține necesitatea formulării deciziei politice ținând seama de datele esențiale ale acestui studiu.

Pornind de la condiția sine qua non a libertății ca esențială condiție a exercitării atributului creației, concepția umanismului pragmatic introduce ideea că doar creația poate fi sursa bunăstării. Valoarea creată – fie ea de ordin cultural, social sau economic – devine o sursă de bunăstare atât la nivel individual, cât și colectiv.

Rolul statului – în concepția umanismului pragmatic – este acela de a garanta și de a asigura exercițiul libertății, în toate formele sale de expresie. Intervenția statului, în această privință, este limitată. Iar această intervenție trebuie circumscrisă principiului respectării atributelor esențiale ale ființei umane, adică: Demnitate, Onoare, Curaj.

Un alt rol important al statului, din perspectiva umanismului pragmatic, este acela de a asigura echilibrul și coeziunea dintre cele trei categorii de cetățeni, așa cum sunt acestea identificate de această doctrină (creator-executiv-aflat în dificultate). Relația dinamică dintre cele trei verigi ale acestei triade fundamentale asigură echilibrul și coeziunea socială. Statului îi revine datoria de a asigura acest echilibru, de a se asigura că prosperitatea generată folosește întregului ansamblu social.

Evoluția social liberalismului a cunoscut mai multe direcții, nuanțări și modulări particulare, dictate de specificul local, de contextul istoric sau de cel cultural. Dacă în cazul SUA, social liberalismul a luat forma mișcării progresiste, în cazul statelor europene există o mare diversitate de nuanțe și abordări. Elementele de specificitate au generat abordări relativ diferite, soluții diverse, dictate de necesitatea de adaptare la cadrul social concret, particular.

Umanismul pragmatic vine cu o contribuție unificatoare, prin noua abordare propusă, aceea în care se pornește nu de la analiza cadrului social al unei anumite etape, al unui anumit moment, ci de la natura umană. Mizând nu pe fragilitatea contextului istoric, ci pe perenitatea naturii umane, Umanismul pragmatic permite o aplicare universală a ideilor cuprinse în trunchiul social liberalismului.

Social Liberalismul

Social Liberalismul, cunoscut sub numele de „liberalism de stânga” în Germania, „liberalism nou” în Regatul Unit, „liberalism modern” în Stalele Unite și „liberalism progresist” în țările vorbitoare de spaniolă, reprezintă o teorie politică și o ramură a liberalismului care susține o economie de piață reglementată, precum și expansiunea drepturilor civile și politice. În cadrul social liberalismului, binele comun este văzut ca fiind în armonie cu liberatatea individuală.

Măsurile social-liberale au fost adoptate pe scară largă la nivel mondial. Ideile și partidele social-liberale sunt de obicei considerate de centru sau de centru-stânga. De la un guvern social-liberal există așteptări să abordeze probleme economice și sociale, precum sărăcia, ajutoarele sociale, infrastructura, sănătatea, educația și problemele climatice, prin intermediul intervenției guvernamentale, dar în același timp garantând drepturile indivizilor și autonomia individuală.

În Statele Unite, termenul „social liberalism” se referă uneori la abordări progresiste asupra unor chestiuni socio-politice. Pentru că liberalismul cultural exprimă dimensiunea socială a liberalismului, acesta este frecvent denumit „social liberalism”, deși nu este identic cu ideologia politică mai amplă cunoscută sub această denumire. Un adept al social liberalismului poate avea fie abordări conservatoare, fie abordări liberale asupra politicilor fiscale.

Origini

Regatul Unit

Până la finalul secolului al nouăsprezecelea, principiile liberalismului clasic s-au confruntat cu provocări precum declinul economic, o constientizare a sărăciei și a șomajului din orașele industriale moderne, precum și cu agitația provocată de mișcările sindicale. O reacție politică majoră împotriva schimbărilor determinate de industrializare și de capitalismul axat pe politica laissez-faire a venit din partea adepților conservatorismului național (democrații Tory), preocupați de echilibrul social și de introducerea celebrului Act al Educației din 1870, deși mai târziu socialismul a devenit o forță mai importantă pentru schimbare și reformă. Anumiți autori din perioada Victoriană – inclusiv Charles Dickens, Thomas Carlyle și Matthew Arnorld – s-au numărat printre primii critici influenți ai nedreptăților sociale.

John Stuart Mill a contribuit enorm la gândirea liberală, combinând elemente ale liberalismului clasic cu ceea ce a devenit ulterior noul liberalism. Noii liberali au încercat să adapteze limbajul existent al liberalismului pentru a aborda aceste circumstanțe dificile, ei considerând că acestea puteau fi soluționate doar prin intermediul unui concept statal mai amplu, intervenționist. Drepturile egale la libertate ale cetățenilor nu pot fi asigurate doar garantând că aceștia nu intervin direct în viața celorlalți, și nici doar prin legi formulate și aplicate imparțial, întrucât sunt necesare măsuri pozitive, cu caracter proactiv pentru a garanta fiecărui individ șanse egale către succes.

Noii liberali

La finalul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea, un grup de filosofi britanici cunoscuți sub denumirea de „Noii Liberali” a construit o teorie contrară liberalismului clasic axat pe laissez-faire și a susținut intervenția statului în viața socială, economică și culturală. Propunerea lor este cunoscută acum sub numele de social liberalism. Noii liberali, printre care se numărau intelectuali precum Thomas Hill Green, Leonard Hobhouse și John A. Hobson, considerau că libertatea individuală poate fi atinsă doar într-un context social și economic favorabil. Ei susțineau că sărăcia, mizeria și ignoranța în care trăia o mare parte din societate făceau să fie imposibil ca libertatea și individualitatea să se dezvolte. Noii liberali considerau că aceste condiții ar putea fi îmbunătățite doar prin acțiuni colective coordonate de un stat puternic, intervenționist, orientat către susținere socială.

Guvernele liberale conduse de Henry Campbell-Bannerman și H. H. Asquith, cu ajutorul ministrului de finanțe, mai apoi prim-ministru, David Lloyd George, au pus bazele statului social în Regatul Unit înainte de primul război mondial. Statul social complet dezvoltat în Regatul Unit, după al doilea război mondial, deși în mare parte realizat de guvernul Attlee susținut de Partidul Laburist, a fost conceput de către doi liberali, anume John Maynard Keynes (cel care a pus bazele în domeniul economic prin Revoluția Keynesiană) și William Beveridge (al cărui Raport Beveridge a fost folosit pentru a concepe sistemul statului social).

Istoricul Peter Weiler susținea că: „Deși încă parțial conectată la probleme liberale clasice privitoare la caracter, autonomie economică și piața capitalistă, această legislație a reprezentat o schimbare semnificativă în abordarea liberală asupra statului și a reformelor sociale, abordare pe care guvernele ulterioare o vor extinde treptat și care va deveni statul social după cel de-al doilea război mondial. Ceea ce aduceau nou aceste reforme era presupunerea de bază că statul ar putea fi o forță pozitivă, că indicatorul libertății individuale […] nu era reprezentat de cât de multă libertate le oferea statul cetățenilor, ci dacă acesta le asigura capacitatea de a se dezvolta ca indivizi.”

Germania

În Germania anilor 1860, policienii liberali de stânga precum Max Hirsch, Franz Dunker și Hermann Schulze-Delitzsch au fondat sindicate (după modelul britanic) pentru a îi ajuta pe muncitori să își îmbunătățească condițiile economice prin intermediul reconcilierii intereselor și al cooperării cu angajații, mai degrabă decât prin lupta de clasă. Schulze-Delitzsch este de asemenea cunoscut ca fiind fondatorul mișcării cooperatiste germane și este considerat ca fiind cel care a organizat primele cooperative de credit din lume. Câțiva economiști liberali, precum Lujo Brentano sau Gerhart von Schulze-Gävernitz, au fondat Asociația Economică Germană (Verein für Sozialpolitik) în 1873 pentru a promova reformele sociale bazate pe școala istorică germană economică (protecționismul), respingând astfel economia clasică, propunând o cale de mijloc între Liberalismul de la Manchester și revoluția socialistă în Imperiul German fondat în 1871.

Cu toate acestea, mișcarea germană liberală de stânga s-a fragmentat în mai multe aripi și partide noi de-a lungul secolului al nouăsprezecelea. Principalele obiective ale partidelor liberale de stânga (Partidul Progresist German și succesorii acestuia) erau libertatea de exprimare, libertatea de asociere, guvernul reprezentativ, votul secret și egal, dar obligatoriu, protejarea proprietății private, în același timp aceste partide opunându-se puternic la crearea statului social, pe care îl denumeau socialism de stat. Principalele diferențe între partidele liberale de stânga erau dorințele naționale, țelurile diferite ale oamenilor din diferite regiuni statale, comerțul liber, spre deosebire de Schutzzollpolitik și construirea unei economii naționale.

În 1893, expresia „social liberalism” a fost folosită prima dată de către istoricul, adept al reformelor sociale, Ignaz Jastrow, care s-a alăturat de asemenea Asociației Economice Germane. El a publicat manifestul socialist democrat „Social-liberal: misiuni ale liberalismului în Prusia” pentru a iniția un grup de acțiune pentru bunăstarea generală a oamenilor, în cadrul Partidului Social Democrat german, care, însă, a fost respins.

Asociația național-socială fondată de către pastorul protestant Friedrich Naumann a păstrat, de asemenea, conexiunile cu liberalii de stânga. El a încercat să distanțeze muncitorii de marxism, propunând un amestec de naționalism și liberalism social combinat cu valori creștine protestante, pentru a depăși antagonismele de clasă prin metode non-revoluționare. Naumann a numit această doctrină „liberalism integral proletar-burghez”. Deși partidul nu a intrat în parlament și s-a dizolvat în scurt timp, el a rămas o influență pentru teoriile liberale de stânga germane.

În cadrul Republicii de la Weimar s-a fondat Partidul Democrat German, moștenind un trecut liberal de stânga, având o aripă socială stângistă și o aripă economică de dreapta, dar susținând puternic o constituție democrată în detrimentul uneia monarhiste. Ideile sale privind o societate echilibrată, cu solidaritate, datorie și drepturi pentru toți muncitorii s-au împotmolit din cauza sancțiunilor economice impuse prin Tratatul de la Versailles, dar partidul a influențat întreprinderile cooperative locale.

După 1945, Partidul Liber Democrat a inclus majoritatea social-liberalilor, iar alții s-au alăturat Uniunii Creștin Democrate. Până în anii 1960, ordoliberalismul postbelic a reprezentat modelul german. A influențat, la nivel teoretic, liberalismul social bazat pe datorie și drepturi.

Franța

În Franța, teoria social liberalismului a fost dezvoltată în cadrul celei de-a treia Republici de către filosofi ai curentului solidarității, inclusiv Alfred Fouillée și Émile Durkheim, care au fost inspirați de sociologie și de politicieni radicaliști influenți precum Léon Bourgeois. Ei au explicat cum o diviziune a muncii mai largă generează mai multe oportunități și libertate individuală, dar în același timp determină o interdependență mai complexă. Ei susțineau că individul are o datorie către societate, promovând taxarea progresivă pentru a susține lucrările publice și sistemul de securitate socială. Cu toate acestea, ei voiau ca statul să coordoneze mai degrabă decât să administreze și încurajau scheme de asigurări comune printre cetățeni. Obiectivul lor principal era să îndepărteze barierele din calea mobilității sociale, mai degrabă decât să creeze un stat social.

Statele Unite

În Statele Unite, noțiunea social liberalismului era folosită pentru a marca diferența față de liberalismul clasic sau laissez-faire, care domina gândirea politică și economică de mai mulți ani, până când termenul s-a îndepărtat de aceaste semnificație în perioada marii crize economice și a programelor economice New Deal. În anii 1870 și 1880, economiștii americani Richard Ely, John Bates Clark și Henry Carter Adams, influențați atât de socialism, cât și de mișcarea evanghelică protestantă, au criticat aspru condițiile create de fabricile industriale și și-au exprimat susținerea față de sindicate. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a dezvoltat o filosofie politică sistematizată, abandonându-și apoi simpatiile pentru gândirea socialistă. În 1883, Lester Frank Ward a publicat Sociologia Dinamică în două volume și a oficializat principiile de bază ale social liberalismului, în același timp atacând politicile laissez-faire susținute de Herbert Spencer și William Graham Sumner. Istoricul Henry Steele Commager l-a plasat pe Ward alături de William James, John Dewey și Oliver Wendell Holmes Jr. și l-a numit părintele statului social modern. John Dewey, un pedagog influențat de Hobhouse, Green și Ward, care a scris între anii 1884 și 1930, a susținut utilizarea metodelor socialiste pentru a atinge scopuri liberale. Anumite idei social-liberale au fost incluse apoi în programele economice New Deal, care s-au dezvoltat ca răspuns la marea criză economică, atunci când Franklin D. Roosevelt a venit la conducere.

Implementare

Statul social s-a dezvoltat gradual și neuniform de la finalul secolului al nouăsprezecelea, dar s-a dezvoltat complet în urma celui de-al doilea război mondial, alături de economia mixtă. Cunoscute și sub numele de liberalism integrat, măsurile social-liberale au avut susținere amplă în întregul spectru politic, întrucât acestea reduceau tendințele perturbatoare și polarizatoare din societate, fără a contesta sistemul economic capitalist. Mediul de afaceri a acceptat  social liberalismul în fața nemulțumirilor generalizate față de ciclurile economice de tipul boom/bust ale sistemului economic mai vechi, întrucât părea să fie un rău mai mic decât modurile de guvernare mai stângiste. Liberalismul social a fost caracterizat de cooperare între întreprinderile mari, guvern și sindicate. Guvernul a putut să își asume un rol puternic pentru că puterea sa a fost consolidată de economia de război, dar dimensiunea acestui rol a variat semnificativ de la o democrație vestică la alta.

Regatul Unit

Prima implementare notabilă a măsurilor social liberalismului în Marea Britanie a avut loc sub Partidul Liberal, începând din 1906 și până în 1914. Aceste inițiative au fost cunoscute sub denumirea de Reformele bunăstării liberale. Elementele principale includeau pensii pentru vârstnicii săraci, asigurări de sănătate și de șomaj. Aceste schimbări au fost însoțite de taxarea progresivă, în special în propunerea bugetului popular din 1909. Vechiul sistem caritabil, bazat pe sistemul de legi pentru săraci și suplimentat prin evenimente de caritate, cooperative publice și companii de asigurări private, era în criză, dându-i statului încă un impuls de a se reforma. Grupul parlamentar liberal ales în 1906 conținea, de asemenea, mulți profesioniști, inclusiv din mediul academic și jurnaliști, care erau solidari cu social liberalismul. Marii industriași trecuseră în general de la liberali la conservatori, aceștia din urmă devenind partidul favorit pentru susținerea intereselor comerciale. Reformele erau de obicei contestate atât de susținătorii intereselor economice, cât și de sindicate. Liberalii care au fost asociați cu aceste reforme au fost prim-ministrul H. H. Asquith, John Maynard Keynes, David Lloyd George (în special în calitatea sa de ministru de finanțe) și Winston Churchill (în calitate de președinte al Comisiei de Comerț), precum și funcționarul public (ulterior membru al parlamentului din partea liberalilor) William Beveridge.

Majoritatea partidelor social democrate din Europa (cu includerea notabilă a Partidului Laburist britanic) au fost influențate puternic de ideologia social liberalismului. În pofida faptului că cele două partide majore britanice continuă tradiția socialismului și pe cea a conservatorismului, cele mai substanțiale dezbateri recente politice si economice sunt acelea între conceptele social liberalismului și cele ale liberalismului clasic.

Germania

Economistul german Alexander Rüstow a propus prima variantă germană a social liberalismului economic. În 1932, el a denumit „neoliberalism” aceată ramură a social liberalismului în discursul său în cadrul Asociației Politicilor Sociale, deși acest termen are acum o semnificație diferită de cea propusă de către Rüstow. El a dorit o alternativă la socialism și la economia liberală clasică dezvoltată în Imperiul German. În 1938, Rüstow s-a consultat cu diverși teoreticieni ai economiei (inclusiv Ludwig Mises, Friedrich Hayek și Wilhelm Röpke) pentru a determina metoda prin care liberalismul ar putea fi reînnoit. Rüstow susținea un stat puternic care să impună piața liberă, alături de intervenția statului pentru a corecta problemele pieței. Cu toate acestea, Mises susținea că monopolurile și cartelurile funcționau din cauza intervenției statului și a protecționismului și susținea de asemenea că singurul rol legitim pentru stat era să elimine barierele pentru intrare pe piață. El considera că propunerile lui Rüstow neagă libertatea pieței și le vedea ca fiind similare cu socialismul.

În urma celui de-al doilea război mondial, neoliberalismul lui Rüstow, acum sub denumirea uzuală de ordoliberalism sau economie socială de piață, a fost adoptat de către guvernul Germaniei de Vest, în mandatul lui Ludwig Erhard, ministru al economiei și apoi cancelar. Controlul prețurilor a fost ridicat și piața liberă a fost introdusă. În vreme ce aceste măsuri sunt considerate ca având un rol principal în redresarea economiei germane postbelice, statul social (care fusese fondat în perioada lui Bismark) devenise din ce în ce mai costisitor.

Turcia

Modelul economic kemalist a fost proiectat de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turce. Modelul său economic poate fi sintetizat ca o „economie solidar liberală”. Atatürk a pus principiul „etatismului” printre cele Șase Săgeți (cei șase piloni ai Kemalismului) și a explicat acest principiu astfel:

„Statul nu se poate substitui indivizilor, dar trebuie să îi ia în considerare pe aceștia pentru a-i determina să se perfecționeze și să se dezvolte. Etatismul include munca pe care indivizii nu o fac pentru că nu le aduce profit, precum și lucrările care sunt necesare pentru interesele națiunii. Este datoria statului să protejeze libertatea și independența țării și să reglementeze afacerile interne; de asemenea, statul trebuie să se îngrijească de educația și de sănătatea cetățenilor săi. Statul trebuie să se îngrijească de drumuri, de căi ferate, de telefonie și telegraf, de animalele țării, de toate tipurile de vehicule și de avuția generală a națiunii, să protejeze pacea și siguranța țării. În procesul de administrare și de protecție a țării, aspectele menționate anterior sunt mai importante decât tunurile, puștile și toate tipurile de arme (…) Interesele private sunt, în general, opuse intereselor generale. De asemenea, interesele private sunt bazate pe rivalități. Dar nu se poate crea o economie stabilă doar pe aceste baze. Oamenii care cred asta se află în eroare și vor greși. (…) Și munca fiecărui individ trebuie să rămână fundamentul principal pentru creșterea economică. Baza principiului democrației este ca statul, prin acțiunile sale, să nu prevină munca cetățenilor, să nu obstrucționeze libertatea individuală și inițiativa economică.”

În plus, în discursul său de pe data de 1 noiembrie 1937, Atatürk a mai zis că „Nu se poate interveni pe piață decât dacă există o necesitate absolută; în același timp, nicio piață nu poate fi complet liberă.”

De asemenea, el a menționat că principiul etatismului reprezintă un sistem economic special pentru Turcia și că acesta este diferit de socialism, de comunism și de colectivism.

Din cuvintele lui Atatürk, putem deduce că etatismul său este un sistem economic bazat pe social liberalism.

Restul Europei

Guvernele postbelice din alte țări ale Europei de Vest au urmat, de asemenea, politici social-liberale. Aceste măsuri au fost implementate în principal de către creștin-democrați și social-democrați, pe măsură ce partidele liberale europene au pierdut din ce în ce mai mult teren după apogeul lor din secolul al nouăsprezecelea.

Statele Unite

Discursul politic american a rezistat acestei turnuri către social din liberalismul european. În vreme ce măsurile economice din programele New Deal păreau Keynesiene, nu exista o revizuire a teoriei liberale în favoarea unei inițiative crescute a statului. Deși Statele Unite nu aveau o mișcare socialistă reală, măsurile din programele economice New Deal erau frecvent considerate radicale și erau atacate de cei de dreapta. Dezvoltarea separată a liberalismului modern în Statele Unite este deseori atribuită excepționalismului american care a menținut ideologia principală americană într-un spectru restrâns.

Lucrarea principală a lui John Rawls, O teorie a dreptății (1971) poate fi considerată o expunere pilot a gândirii social-liberale, susținând o combinație între libertatea individuală și o distribuție a resurselor mai echitabilă. Rawls susține că fiecărui individ trebuie să i se permită să decidă și să urmărească propria concepție despre ce este necesar în viață, în vreme ce o distribuție a bunurilor justă din punct de vedere social trebuie să fie menținută. Inegalitățile sociale și economice sunt justificate dacă și cei mai puțin avantajați membri ai societății beneficiază de creșterea economică generală. Lucrarea O teorie a dreptății combate gândirea utilitariană în tradiția lui Jeremy Bentham și urmează conceptul kantian de contract social, conturând societatea ca un acord comun între cetățeni raționali, un acord care determină drepturi și îndatoriri, în același timp stabilind și definind rolurile și sarcinile statului. Rawls a plasat principiul libertăților egale pe poziția principală, astfel încât fiecare persoană să aibă acces egal la același set de libertăți fundamentale. Acest principiu era urmat de cel al diferenței, sau al egalității de oportunități, conform căruia inegalitățile sociale și economice sunt justificate dacă pozițiile privilegiate sunt accesibile tuturor, dacă toată lumea are oportunități egale și până și cei mai puțin avantajați membri ai societății beneficiază de pe urma acestei structuri. Aceste idei au fost ulterior reluate în lucrarea Dreptatea ca echitate. Rawls a propus aceste principii nu doar pentru susținătorii liberalismului, ci ca o bază pentru toate măsurile democratice, indiferent de ideologie. Lucrările sale au promovat foarte mult ideile social-liberale în mediul academic politic și filosofic al anilor 1970. Astfel, Rawls poate fi considerat ca un „sfânt care patronează” social  liberalismul.

Declinul

În urma problemelor economice din anii 1970, gândirea liberală a suferit diverse transformări. Managementul economic Keynesian era văzut ca interferând cu piața liberă, iar cheltuielile în creștere pentru asistența socială, finanțate prin taxe mărite, generau teama de scăderea investițiilor, de scăderea consumului și de crearea unei „culturi a dependenței”. Sindicatele determinau deseori creșterea salariilor și perturbări ale industriei, iar ocuparea integrală a forței de muncă era privită ca nesustenabilă. Scriitori precum Milton Friedman și Samuel Brittan, care erau influențați de Friedrich Hayek, susțineau reversul social liberalismului. Măsurile lor, care sunt deseori numite „neoliberalism”, au avut o influență semnificativă asupra politicii statelor vestice, mai ales asupra guvernului condus de prim-ministrul Margaret Thatcher în Regatul Unit și a președintelui Statelor Unite Ronald Reagan, care a urmărit să implementeze politici pentru a dereglementa economia și pentru a reducere cheltuielile cu serviciile sociale.

O parte a motivelor care au determinat colapsul coaliției social-liberare a fost provocarea intereselor financiare capabile să opereze independent de guvernele naționale, în anii 1970. O altă cauză a fost declinul muncii organizate care a reprezentat o parte a coaliției, dar a fost în același timp un punct de sprijin pentru ideologiile de stânga care contestau consensul liberal. Declinul conștiinței de sine a clasei muncitoare, alături de augmentarea clasei de mijloc, au avut, de asemenea, un rolul semnificativ în acest colaps. Îndepărtarea de Statele Unite, care au fost cel mai puțin deschise către acceptarea social liberalismului pentru liberalizarea comerțului, a erodat și mai mult poziția sa.

Relansarea gândirii social-liberale în contemporaneitate

De la finalul secolului al douăzecilea, pe măsură ce influența sa politică scădea, liberalismul a cunoscut o relansare intelectuală prin intermediul unor autori importanți, precum John Rawls (filosofie politică), Amartya Sen (filosofie și economie), Ronald Dworkin (filosofie juridică), Martha Nussbaum (filosofie), Bruce Ackerman (drept constituțional) și alții.

Partide și organizații

În Europa, partidele social-liberale au tendița să fie mici sau medii, centriste sau de centru-stânga. Printre exemple de partide europene social-liberale de succes, care au participat în coaliții de guvernare la nivel național sau regional, se numără Liberalii Democrați în regatul Unit, Democrații 66 în Olanda și Partidul Danez Social Liberal. În politica europeană continentală, partidele social-liberale sunt integrate în grupul Renew Europe din Parlamentul European, al treilea grup ca mărime din parlament, care include partide social-liberale, partide ale pieței libere și partide de centru. Alte grupuri, precum Partidul Popularilor Europeni, Grupul Verzilor (Alianța Liberă Europeană) și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților, conțin, de asemenea, partide politice cu facțiuni social-liberale.

O listă exhaustivă a partidelor social-liberale la nivel mondial este foarte dificil de realizat, în mare parte pentru că organizațiile politice nu sunt întotdeauna pure ideologic și pentru că ideologiile partidelor se schimbă deseori în timp. Cu toate acestea, următoarele partide și organizații sunt în general considerate ca urmând ideologia social liberalismului, de către colegi din Rețeaua Liberală Africană, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, Consiliul Asiatic al Liberalilor și Democraților, Forumul Liberal European, Internaționala Liberală, Rețeaua Liberală a Americii Latine.

Partide social-liberale sau partide cu facțiuni social-liberale:

• Canada: Partidul Liberal al Canadei
• Croația: Partidul Poporului Croat – Liberal Democrați, Alianța Civică Liberală, Dieta Democrată Istriană
• Cehia: Partidul Ceh al Piraților
• Estonia: Estonia 200, Partidul Estonian de Centru, Verzii Estonieni
• Franța: Republica En Marche, Mișcarea Radicală
• Germania: Liberal Democrații, Partidul German Social Democrat
• Israel: Partidul Rezilienței Israeliene
• Italia: Partidul Democrat, Italia Viva, Partidul Republican Italian, Radicalii Italieni, +Europa, Action
• Japonia: Partidul Democrat Constituțional Japonez
• Olanda: Democrații 66
• Polonia: Primăvara, Uniunea Democraților Europeni
• Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord: Liberal Democrații
• Rusia: Partidul Democrat Unit Rus Iabloko
• Statele Unite ale Americii: Partidul Democrat
• Suedia: Liberalii
• Ungaria: Coaliția Democrată

Partide social-liberale istorice sau partide cu facțiuni social-liberale:

• Andorra: Reînnoire Democrată
• Australia: Democrații Australieni
• Belgia: Spirit
• Elveția: Cercul Independenților
• France: Partidul radical de Stânga
• Germania: Partidul Popular Radical, Partidul Democrat German, Partidul German Popular, Partidul Popular Progresist
• Grecia: Râul
• Islanda: Partidul Liuberal, Uniunea Liberalilor și a Stângiștilor
• Israel: Liberalii Independenți, Kulanu, Partidul Progresist
• Italia: Partidul de Acțiune, Partidul Radical, Partidul Liberal Italian, Alianța Democrată, Uniunea Democrată, Democrații
• Japonia: Partidul Democrat Japonez
• Letonia: Societatea pentru Schimbare Politică
• Lituania: Noua Uniune (Social Liberali)
• Luxemburg: Partidul Radical Socialist
• Moldova: Alianța Moldova Noastră
• Olanda: Liga Liberă Democrată
• Polonia: Partidul Democrat
• Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord: Partidul Liberal, Partidul Social Democrat
• Slovenia: Democrația Liberală din Slovenia, Zares
• Spania: Uniune, Progres și Democrație
• Ungaria: Alianța Democraților Liberi

Gânditori și teoreticieni notabili

Printre cercetătorii și policienii notabili care au adus contribuții semnificative pentru evoluția social liberalismului ca ideologie politică, s-au remarcat următorii (ordonați cronologic după data nașterii):

• Jeremy Bentham (1748–1832)
• John Stuart Mill (1806–1873)
• Thomas Hill Green (1836–1882)
• Lester Frank Ward (1841–1913)
• Lujo Brentano (1844–1931)
• Bernard Bosanquet (1848–1923)
• Woodrow Wilson (1856–1924)
• Émile Durkheim (1858–1917)
• John Atkinson Hobson (1858–1940)
• John Dewey (1859–1952)
• Friedrich Naumann (1860–1919)
• Gerhart von Schulze-Gävernitz (1864–1943)
• Leonard Trelawny Hobhouse (1864–1929)
• William Beveridge (1879–1963)
• Hans Kelsen (1881–1973)
• John Maynard Keynes (1883–1946)
• Franklin D. Roosevelt (1882–1945)
• Lester B. Pearson (1897–1972)
• Pierre Elliot Trudeau (1919–2000)
• Bertil Ohlin (1899–1979)
• Piero Gobetti (1901–1926)
• Karl Popper (1902–1994)
• Guido Calogero (1904–1986)
• Isaiah Berlin (1909–1997)
• Norberto Bobbio (1909–2004)
• John Rawls (1921–2002)
• Don Chipp (1925–2006)
• Karl-Hermann Flach (1929–1973)
• Vlado Gotovac (1930–2000)
• Richard Rorty (1931–2007)
• Ronald Dworkin (1931–2013)
• Amartya Sen (născută în 1933)
• José G. Merquior (1941–1991)
• Bruce Ackerman (născut în 1943)
• Martha Nussbaum (născută în 1947)
• Paul Krugman (născut în 1953)
• Dirk Verhofstadt (născut în 1955)