Exclusiv
„La șmecherul Monaco -Dragoş Emil Săvulescu – este o întreagă complicățenie legală”
La șmecherul Monaco Săvulescu este o întreagă complicățenie legală:– are o pedeapsă cu executare la 5 ani jumătate în România dată în 2019– are un mandat european de arestare emis tot de România încă valabil în ciuda comutării pedepsei– are o pedeapsă comutată de Italia la 2 ani jumătate cu suspendare în care Italia a judecat și mandatul de arestare emis.Deci:*Cum naiba a intrat și ieșit Săvulescu în Franța ( că înainte de Grecia a fost în Franța)? De ce Franța n-a operat ca Grecia mandatul de arestare prin Interpol dacă acesta încă nu fusese retras de România în urma deciziei Curții din Napoli?*Cum a intrat în Grecia fără să fie arestat/ pe aceeași idee (mandatul european era încă valabil)?*Ce decizie vor lua Grecii pentru că avem 2 pedepse diferite pe același dosar date de 2 instante diferite din 2 tari diferite, același teritoriu UE, și 1 mandat de arestare european încă valabil, dezvaluie Sorina Ruxandra Matei?De altfel, sursa citata a publicat o investigatie compleza inca din 12 februarie 2019: „EXCLUSIV. #JafulRetrocedărilor. În timp ce în România trafichează drepturi litigioase, milionarul condamnat la închisoare al grupării Monaco, Dragoş Săvulescu s-a mutat în Los Angeles, lângă Beverly Hills, şi-a făcut un trai într-un lux orbitor şi stă într-o vilă evaluată la peste 6,6 milioane de dolari”Datele oficiale ale Secretariatului de Stat al Californiei arată că omul de afaceri, Dragoş Emil Săvulescu, condamnat definitiv în România la 5 ani şi 6 luni de închisoare cu executare în dosarul Retrocedărilor şi, ca pedeapsă complementară după executarea pedepsei, 3 ani interzicerea unor drepturi, este înregistrat de 4 ani ca agent pe teritoriul american, în Los Angeles, California, în numele firmelor pe care le-a înfiinţat în 2015 şi 2016 şi pe care le controlează – Amber Alert Entertainment Inc şi Rising Glen Entertainment Inc.
Aceleaşi date arată că de cel puţin 4 ani, Dragoş Emil Săvulescu, acum dat în urmărire internaţională de către autorităţile române, şi-a trecut ca rezidenţă atât pentru el cât şi pentru corporaţiile sale, vila din Los Angeles de aproape 4000 de metri pătraţi, evaluată pe piaţa imobiliară americană la 6,68 milioane de euro. În iunie 2018, pe aceeaşi vilă din Los Angeles, West Hollywood, de lângă Beverly Hills unde locuieşte de multă vreme, Dragoş Emil Săvulescu a înregistrat şi o societate ce aparţine noii sale soţii, fotomodelul albanez, Angela Martini, şi a înregistrat-o şi pe aceasta ca agent la aceeaşi adresă, cei doi mutându-se împreună.
Din 2016, după ce a întâlnit-o pe Martini în Los Angeles, California, viaţa afaceristului român samsar de terenuri în România, asociat al grupării Monaco, a devenit, aşa cum şi mărturiseşte, “un film”: călătorii numai cu avioane private sau elicoptere, diamante, maşini de lux cadou, petreceri de Oscar şi sejururi scumpe peste tot în lume.
Dragoş Săvulescu, băiatul din Rahova, asociat al grupării Monaco, ajuns în 6 ani milionar al României din imobiliare, drepturi litigioase şi fotbal

Dragoş Emil Săvulescu (46 de ani) este un băiat din cartierul Rahova. “M-am chinuit, am făcut business, am intrat în afaceri imobiliare, m-am chinuit şi acolo mulţi ani de zile, am muncit foarte mulţi ani de luni dimineaţa la prima oră până duminică seara până la, nu ştiu, ora 21.00, 22.00. Am fost foarte stresat. Părinţii mei mi-au asigurat totul, părinţii mei sunt ingineri. Dar am vrut mai mult decât acel “obişnuit”, decât doar să am ce să mănânc şi să dorm. În Rahova stăteam. E foarte greu, sunt foarte puţini oameni norocoşi”, mărturisea în februarie 2018, Săvulescu pentru Antena Stars. Visul băiatului din cartierul Rahova, după cum povesteşte chiar Săvulescu, a fost să facă bani: “Sunt o persoană care face afaceri, este adevărat, care trăiește într-un mediu strălucitor astăzi, numai că valorile care stau la baza a ceea ce sunt acum sunt de natură morală și spirituală. Îmi voi aminti întotdeauna de un moment din copilărie, când am văzut un bolid, în Rahova, acolo unde locuiam eu și mă întrebam dacă vreodată voi putea să am propria mașină, o astfel de mașină. Părea un vis, ceva foarte greu de realizat pe atunci”.

Astfel că din 2004, de acum 15 ani, de la 31 de ani, băiatul din Rahova se apucă de afaceri. Presă, fotbal şi imobiliare. Închiriere şi subînchiriere de bunuri imobiliare, agenţii imobiliare, tranzacţionând de-a lungul timpului drepturi litigioase din care a câştigat bani, mulţi bani.
Revista Forbes îl cota la nivelul anilor 2010-2011 pe Dragoş Săvulescu în topul primilor 500 milionari ai României, cu o avere între 12 şi 15 milioane de euro, cu un parc auto de lux de invidiat (Lamborghini LP640 Roadster, un Porsche GT, o limuzină Mercedes S65 AMG şi un SUV Mercedes G55 AMG), cheltuind la nuntă de 500.000 de euro, nuntă făcută la Palatul Regal în Sala Tronului, Săvulescu fiind în tot acest timp un răsfăţat al presei sportive şi al showbizului românesc.

Datele oficiale arată că din 2004 şi până în prezent, Dragoş Săvulescu a fost implicat în mai multe societăţi comerciale sau pe acţiuni care au avut legătură cu presa, domeniul imboliliar sau sportul/fotbalul.
În 2004, Dragoş Săvulescu apare în acţionariatul SC High Life Trust SRL, alături de afaceristul Dragoş Dobrescu, lider al grupării Monaco specializat în afaceri imobiliare, alături de Oreste Scarlat Alexandru Teodorescu şi Felix Aurelian Rache, şi alte personaje, milionari ai grupării Monaco. Societatea SC High Life Trust SRL a fost dizolvată chiar pe 15 noiembrie 2018, din ea mai făcând parte la acel moment doar Ioan Radu Budeanu, tot din gruparea Monaco şi Dragoş Săvulescu.
Dragoş Săvulescu a mai făcut parte ca acţionar şi/sau administrator din SC Fastserv Prodcom SRL/imobiliare, SC Expoinvestment SRL/imobiliare, SC Global Invest Group Societate de Investiţii şi Dezvoltare SA/imobiliare alături de afaceristul Dragoş Dobrescu, SC Four Seasons Imobconsult SRL/imobiliare, SC Mandrake Productions SRL/film, SC Ivana Chubbuck Mandragora Movies Acting Studio SRL/film şi SC Dinamo 1948 SA unde a deţinut şi 20,8 % din societate, a fost membru în Consiliul de Administraţie, finanţator şi asociat în acţionariat de-a lungul anilor cu Nicolae Badea, Vladimir Cohn, Gheorghe Neţoiu, Vasile Turcu, Cristian Borcea, iranianul Karimzadeh Hagh Mohammad Bagher, Corneliu Dinu şi Florian Bucşă/Florian Walter.
Din România, Dragoş Săvulescu pleacă în Los Angeles şi îşi face două societăţi de “film making”, una chiar cu denumirea străzii pe care locuieşte


În timp ce în România a continuat să tranzacţioneze drepturi litigioase din retrocedări până chiar la finele anului trecut, afaceristul Dragoş Săvulescu, trecut prin divorţ, a decis la sfârşitul lui 2012 să plece de la Dinamo şi ulterior să plece şi din ţară în SUA.
Datele Secretariatului de Stat al Californiei arată că pe 13 noiembrie 2015, Dragoş Săvulescu îşi înregistra prima societate pe teritoriul american: Amber Alert Entertainment Inc, unde este şi unic acţionar şi administrator. Tipul afacerii în care se reprofila Săvulescu: “film making”, devenind astfel agent înregistrat oficial pe teritoriul american al firmei cu sediul afacerii şi adresă chiar în casa în care locuia: 1889 Rising Glen Road, Los Angeles, California.
După doar 4 luni, registrele statului american arată că Dragoş Săvulescu mai înregistrează o societate. Pe 22 martie 2016, Săvulescu înfiinţează tot în Los Angeles, California şi societatea Rising Glen Entertainment Inc, cu acelaşi profil ca şi precedenta “film making” şi cu denumire chiar adresa sa. Aşa se face că Săvulescu devine agent înregistrat pe teritoriu american şi al acestei societăţi. Iar după ce se căsătoreşte în decembrie 2017 cu modelul albanez Angela Martini, după 6 luni, pe 19 iunie 2018, mai înregistrează o societate. De această dată, pe numele soţiei.
Societatea nouă- a treia înregistrată- se numeşte May23 Inc, cu denumire chiar ziua de naştere a soţiei, acţionar şi administrator este Angela Martini, domeniul în care activează este “beauty business” însă adresa este aceeaşi, 1889 Rising Glen Road, Los Angeles, California, Angela Marini mutându-se cu Dragoş Săvulescu. Astfel că pe adresa lui Dragoş Săvulescu din Los Angeles sunt înregistrate oficial la Secretariatul de Stat al Californiei, trei societăţi- două ale lui Dragoş Săvulescu: Amber Alert Entertainment Inc şi Rising Glen Entertainment Inc, una a soţiei: May23 Inc şi doi agenţi: Dragoş Săvulescu şi Angela Martini.
Vila de lux de aproape 4000 de metri pătraţi din Los Angeles în care a stat în ultimii 5 ani afaceristul Dragoş Săvulescu, evaluată la 6,68 milioane de dolari

Începând cu 2014 până în 2018, Dragoş Săvulescu încearcă să se lipească de lumea Hollywoodului, joacă diverse roluri în filme ca Love by Design, Palatul Pionierilor, Criminal, High Strung, Limani şi shot drama ca A Way Out şi îşi încearcă norocul şi ca producător prin SUA şi România.

În acelaşi timp, Săvulescu îşi stabileşte cartierul general în Los Angeles, California, pe Rising Glen Road, aşa cum şi-a denumit şi una dintre firmele de producţie, numărul 1889.
Vila de 3821 de metri pătraţi, construită în 1960 şi recondiţionată după 2010, înălţată şi cu un etaj, este situată în West Hollywood (WeHo), Los Angeles, lângă Beverly Hills.


Datele Registrului Proprietăţilor din Los Angeles, California, arată că vila din Los Angeles în care stă Dragoş Săvulescu are 4 dormitoare, 3 băi, piscină, terasă, spa, remodelată, refinisată, cu îmbunătăţiri şi înălţări de-a lungul timpului, deşi prima oară a fost vândută în 1998 pentru 1 milion de dolari, deşi are o valoare numai a terenului de 1,98 milioane de dolari, este în prezent evaluată pe piaţa imobiliară din SUA la 6,68 milioane de dolari SUA.


În ciuda faptului că a afaceristul a anunţat în ianuarie 2018 presa de showbiz că şi-a cumpărat casă cu 3 milioane de dolari, pe care şi-a şi filmat-o singur de mai multe ori, datele Registrului Proprietăţilor din Los Angeles arată că pe 25 septembrie 2018, vila din 1889 Rising Glen Road, Los Angeles, California, îl avea în continuare proprietar pe dezvoltatorul imobiliar al Los Angelesului, West Hollywood, Malibu, Bel Air şi Beverly Hills, Stephen Resnick.


Astfel că proprietatea în care stătea de câţiva ani Dragoş Săvulescu şi ulterior şi soţia sa, Angela Martini, aparţine Stephen B Resnick 2014 Living Trust şi Resnick Stephen B Trustee care au de plătit o datorie pentru vilă la banca Premier America Credit Union până în 2033 de 1.380.000 de dolari. Contactat pentru a lămuri situaţia imobiliară a lui Dragoş Săvulescu în legătură cu proprietatea de pe 1889 Rising Glen Road, până în prezent, dezvoltatorul Stephen Resnick nu a oferit niciun răspuns. Piaţa imobiliară americană evaluează chiria pentru vila în care stă Dragoş Săvulescu în Los Angeles între 6500 şi 10.000 de dolari pe lună.
Din 2016, după ce a întâlnit-o pe Angela Martini, viaţa lui Dragoş Săvulescu devine un film: luxury private jets, elicoptere, yachturi, diamante, maşini de lux cadou, petreceri de Oscar, şi ia globul la picior în sejururi de lux


La începutul lui 2016, afaceristul Dragoş Săvulescu începe să se afişeze cu modelul Angela Martini. Angjela Martini (33 de ani) este un fotomodel născut în Albania şi crescut în Elveţia care a câştigat titlul Miss Universe Albania în 2010, a plecat în SUA, a lucrat în New York pentru Elite Model Management, a adus Martini Bikini la Miami fashion week în Miami în 2012 şi acum este “life coach” în SUA.
Odată mutată în Los Angeles “să-şi întâlnească dragostea”, Martini l-a întâlnit la o petrecere dată în casa afaceristului, pe 1889 Rising Glen Road, chiar pe afaceristul Dragoş Săvulescu. Iar totul a început să se transforme într-un film, viaţa celor doi derulându-se într-un lux orbitor.


“Eu am vrut să intru în filme şi am intrat atât de mult în filme încât viaţa mea proprie a devenit un film. Da, de câţiva ani, practic de când am făcut pasul din România, nu pot să spun că m-am mutat total, dar o bună parte, cea mai mare parte a timpului sunt în Los Angeles şi probabil că pe măsură ce va trece timpul voi fi şi mai mult timp în Los Angeles. Cam din momentul ăla viaţa s-a schimbat pentru că locaţia şi lumea de acolo şi ceea ce faci şi modul în care interacţionezi cu oamenii şi totul, absolut totul te inspiră şi te motivează şi, într-adevăr, viaţa mea a devenit un film. Dar sigur în ultimii 2 ani de zile viaţa mea a devenit într-adevăr un film pentru că atunci când eşti împlinit într-adevăr viaţa devine ca un film”, mărturisea Săvulescu, încântat şi entuziasmat, la începutul lui 2018.


Angela Martini s-a mutat în vila unde locuieşte românul afaceristul din Los Angeles, California iar Săvulescu a început să-şi umple aleasa de cadouri scumpe, bijuterii cu diamante, maşini de lux, călătorii la fel de scumpe, multe dintre ele făcute cu luxury private jets. Astfel, au călătorit împreună în Zurich/Eveţia, în Roma/Italia, la Festivalul de Cannes/Franţa, în Dubai/Emiratele Arabe Unite, în Maldive, pe yachturi, vacanţe, hoteluri şi tot felul de petreceri de lux.


În iulie 2016, cei doi ajung şi la Bucureşti, inclusiv prin cluburile din Mamaia, ca apoi să se ducă în Londra, în Mykonos cu private jet şi în Zurich cu un elicopter. Tot în vara lui 2016, Dragoş Săvulescu şi Angela Martini filmează şi un videoclip în casa din 1889 Rising Glen Road, Los Angeles, participă în Elveţia la nunta finanţatorului britanic, Nat Rothschild, din familia Rothchild, se întorc în România, se văd şi cu Ilie Năstase, naşul lui Săvulescu din precedenta căsătorie, se duc la Paris, în Ibiza Spania, pe yachturi, se întorc la Bucureşti şi după aceea pleacă în Los Angeles.

Cei doi îşi petrec apoi ceva vreme în New York participând la tot felul de petreceri, în Londra, la invitaţia lordului John Alderdice, iar mama Angelei Martini este invitata premierului albanez la primul summit al Diasporei organizat la Tirana. Crăciunul 2016 cei doi şi-l fac în Los Angeles ca apoi Revelionul să-l petreacă, călătorind iar cu un private jet, în Miami, pe un yacht, şi apoi în Mexic.
În 2017, Dragoş Săvulescu începe să dea petreceri de Oscar la casa sa din Los Angeles, apoi pleacă iar cu Angela Martini în Roma, petrec acolo Paştele iar cu o lună înainte de ziua sa, Martini primeşte de la Săvulescu un SUV AMG G63 Class Luxury Off Road Mercedes ce ajunge şi până la 255.000 de dolari.

Apoi cei doi iar călătoresc la Festivalul de la Cannes, în iunie 2017 revin în Bucureşti, fac antrenamente în poligon, se duc la Mamaia, ca apoi să se întoarcă vara în aceeaşi casă din Ibiza Spania, unde călătoresc iar cu jetul. Vara lui 2017, Săvulescu este numai alături de Angela Martini prin petreceri, yachturi şi jeturi, călătorind din Spania în Italia, din Ibiza, în Marbella, în Pisa, Sardinia, ca în Septembrie să se întoarcă în Los Angeles. În octombrie 2017, de ziua lui Săvulescu, cei doi se duc în Viena, vin apoi la Bucureşti, ca în noiembrie să se întoarcă în New York şi apoi Los Angeles.
În decembrie 2017, Dragoş Săvulescu se căsătoreşte intempestiv cu Angela Martini în Las Vegas. Iar Săvulescu îi cumpără lui Martini, devenită soţie, un Bentley decapotabil de alte câteva sute de mii de dolari. Apoi cei doi se întorc în California şi filmează împreună un videoclip. Revelionul 2017, Dragoş Săvulescu şi-l face cu Angela Martini în Elveţia.


În ianuarie 2018, cei doi se duc în insulele Seychelles într-un resort de lux de luna de miere. Apoi se duc la Zurich ca să ia “inelul” şi vin în Februarie la Bucureşti. Lunile următoare cei doi şi le petrec în California, în casa din Los Angeles, mai trag câteva videoclipuri, se duc la Disneyland/Paris, vin în Bucureşti, ca ziua de naştere a lui Martini, în mai, să se ducă amândoi în Maldive, afaceristul rezervând cu această ocazie toată plaja şi restaurantul resortului pentru soţia sa.
Cei doi se întorc apoi în Los Angeles, în iulie revin în România, ca apoi să călătorească tot cu un private jet în Turcia. Se duc în restaurante celebre ca cel al lui Nusret, unde sunt serviţi de celebrul chef şi, ulterior, ajung tot cu un luxury private jet la Bodrum.

În vara lui 2018, cei doi ajung din Turcia în Grecia, în Mikonos, şi ulterior în Italia. În Santorini pe yachturi, apoi tot pe yachturi şi cu luxury private jets în Capri, Italia, în vile luxoase din Positano, în Porto Cervo, Sardinia. Cei doi ajung în toamnă iar în Bucureşti unde sărbătoresc ziua lui Săvulescu cu Ilie Năstase, Delia, alţi priteni dar şi un tort cu chipul afaceristului. Angela Martini se mai duce în Milano, se întoarce în Los Angeles unde îşi prezintă casa de lux din Los Angeles televiziunilor din Albania, pentru ca în decembrie cei doi să se întoarcă în România. Crăciunul şi-l făcuseră în Saint Moritz, Elveţia. Dragoş Săvulescu şi Angela Martini au petrecut Revelionul 2018 – 2019 în România.
“Nu poţi să-ţi dai seama cât timp, câtă energie, câte resurse cheltuiesc bărbaţii pentru măcar o clipă cu o asemenea persoană”- afaceristul grupului Monaco, Dragoş Săvulescu, despre viaţa sa după ce a întâlnit-o pe Angela Martini.
Samsar de terenuri şi traficant de drepturi litigioase, afaceristul grupării Monaco, Dragoş Emil Săvulescu a fost condamnat în februarie 2019 la 5 ani şi 6 luni de închisoare cu executare şi, ca pedeapsă complementară, alţi 3 ani de interzicere a unor drepturi. Dragoş Săvulescu este în prezent dat în urmărire internaţională

După o anchetă care a durat 2 ani, în octombrie 2008, Dragoş Emil Săvulescu este trimis în judecată de DNA alături de alte 36 de persoane, pentru infracţiuni comise în tranzacţionarea drepturilor litigioase pentru terenuri, plaje şi faleze preţioase şi întinse aflate în Constanţa, unde Săvulescu, alături de alţi reprezentanţi ai grupării Monaco, acţionau ca mandatari sau cesionari cumpărători de drepturi succesorale.
În uriaşul dosarul de corupţie le mai fuseseră reţinute o serie de infracţiuni lui Radu Mazăre, primarul Constanţei, lui Nicuşor Constantinescu, preşedinte al CJ Constanţa, milionarului grupului Monaco, Georgică Giurgiucanu, milionarului asociat cu el Cristian Borcea, notarului Andrei Aurel Jean, soţul celei care a devenit ulterior şefa Tribunalului Bucureşti, funcţionarilor din primărie, funcţionari din cadrul Oficiului de Cadastru şi Publictate Imobiliară, moştenitori, membri ai comisiei de aplicare a Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Constanţa, cesionari cumpărători de drepturi succesorale, interpuşi cumpărători de terenuri şi evaluatori agreaţi de primăria Constanţa, faptele petrecându-se în perioada noiembrie 2002-iulie 2005, prejudiciul adus statului român evaluat la această oră fiind de peste 500 de milioane de euro.

Procurorii stabiliseră că membrii grupului Monaco, milionarii Cristian Borcea, Georgică Giurgiucanu şi Dragoş Emil Săvulescu s-au asociat în societatea Holiday Club Neptun SA şi au intrat ilegal în posesia unor drepturi succesorale ce aparţineau unei persoane în vârstă, Aline Ivonne Movilă Buzescu. Aceasta moştenise proprietăţi impresionante în Bucureşti şi Constanţa şi lăsase partea ei de moştenire de fapt Academiei Române, printr-un testament încheiat în primăvara lui 2001.
Cu complictatea notarilor, milionarii grupului Monaco au acţionat ca mandatari au moştenitoarei şi au solicitat Primăriei Constanţa să intre în posesia unor suprafeţe uriaşe de teren. Apoi, milionarii au vândut succesiv drepturile succesorale unor cunoscuţi sau rude la alte preţuri.

Samsar de terenuri şi traficant de drepturi litigioase, după 9 ani de judecată, afaceristul Dragoş Emil Săvulescu, în iulie 2017, în timp ce se afla în România, a fost condamnat în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti la 3 ani de închisoare cu suspendare.
Pe 7 februarie 2019, după 11 ani de judecată, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie l-au găsit vinovat în mod definitiv pe Dragoş Emil Săvulescu de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, îl condamnă la 5 ani şi 6 luni de închisoare cu executare şi, ca pedeapsă complementară, îi interzice după executarea pedepsei, pentru următorii 3 ani, o parte din drepturi.
Toate acestea în condiţiile în care în cazul afaceristului Dragoş Săvulescu încetase procesul penal pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, complicitate la fals intelectual, fals în formă continuată, instigare la complicitate de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, mai multe fapte de instigare la fals intelectual, instigare la uz de fals, ca urmare a intervenirii prescripţiei penale.
Alături de 32 de inculpaţi şi condamnaţi din dosar şi chiar şi de mama sa, Geta Săvulescu, Dragoş Săvulescu are de plătit şi el 33.000 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Exclusiv
„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
Incisiv de Prahova continuă serialul „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”. După episoadele în care am arătat cum „Inspectoratul de Protecție al Jmecherului” produce șefi din foști plutonieri, cocoloșește „academia de cămătărie” de la CAR, umilește polițiști cu 30 de ani de muncă și împinge spre pensie, în pas alergător, personaje precum „Pinochio de Băicoi” – Bogdan Stoican, ajungem azi în punctul în care se clarifică, definitiv, diagnosticul:
la IPJ Prahova nu vorbim doar de corupție, ci și de analfabetism funcțional la vârf.
Nu e pamflet, e realitatea din propriul lor site oficial.
Ginel Preda și Marcel Bălan – eternii interimari cimentați la conducere
Nu mai reluăm aici, decât în treacăt, „CV-urile de aur” ale Grădiniței de Cadre:
– „Pinochio de Băicoi” – Bogdan Stoican, plutonier lipit de scaunul de șef de oraș și împins spre pensie cu cinci dosare disciplinare la subraț;
– „Academia de Cămătărie” de la CAR IPJ Prahova, cu milioane evaporate „în familie”;
– „Resurse Inumane”, condus de „doamna șefă” aterizată pe post prin combinații de dormitor, nu prin concurs.
Astăzi, sub reflector intră proaspeții „titulari” ai conducerii IPJ Prahova:
comisarul de poliție Ginel Preda, care a luat examenul de titularizare pe funcția de inspector-șef acum două săptămâni,
și comisarul Marcel Bălan – da, același Marcel Bălan cu „păpușa gonflabilă”, conexiuni dubioase și probleme de integritate – care vineri a devenit oficial adjunct al IPJ Prahova.
Nu comentăm acum cum au luat examenul. Probabil pentru merite „deosebite și vitejești” în arta împingerii gunoiului sub preș. Dar există un detaliu care spune totul despre „transparența” și „egalitatea de șanse” din sistem.
Concurs secret, cu ușa închisă: șefii au aflat când era deja prea târziu
La examenul pentru funcția de inspector-șef al IPJ Prahova, condus acum de Ginel Preda, anumiți șefi din IPJ au aflat de concurs abia cu două zile înainte de închiderea înscrierilor.
Două zile.
Chiar dacă ar fi vrut să participe, nu mai aveau timp să pregătească dosarele și documentele necesare. Adică exact atât cât îi trebuie sistemului ca să spună, cu aer grav, „a fost concurs, a fost deschis, putea oricine să se înscrie”, știind foarte bine că în realitate ușa a fost ținută întredeschisă doar pentru cine trebuia să intre.
Asta nu e transparență, asta e regie ieftină:
– îi anunți pe unii la timp,
– pe ceilalți îi anunți când nu mai au timp,
– și apoi prezinți rezultatul drept „victoria meritocrației”.
Aceeași poveste la adjunctul Marcel Bălan: omul cu gonflabile, incompatibilități constatate de ANI și familia parcată la „Furturi din conducte” ajunge, brusc, cimentat pe funcție, după ani de interimat. Nimic nou la IPJ Prahova: cine trebuie, rămâne; cine deranjează, zboară.
„Subcomisar-șef de poliție” – noua invenție științifică a IPJ Prahova
Dacă ar fi fost doar combinații, poate am fi spus că e „doar” corupție. Numai că IPJ Prahova reușește performanța de a fi și corupt, și needucat.
Pe site-ul oficial al IPJ Prahova, sub ochii tuturor, apare următoarea formulare pentru ofițerul Bulei Laura:
„subcomisar șef de poliție Bulei Laura”.
Citiți bine:
subcomisar-șef de poliție.
Nu există, în România, gradul de „subcomisar-șef de poliție”.
Există ori subcomisar, ori comisar-șef.
La IPJ Prahova, însă, s-a inventat hibridul administrativ perfect pentru a ilustra halul în care a ajuns instituția.
Când oamenii care conduc un inspectorat județean de poliție nu sunt în stare să scrie corect un grad profesional de pe propria lor organigramă, ce pretenții să mai avem că pot citi un dosar penal, un raport de control sau o dispoziție legală?
„Vai de steaua noastră ca cetățeni, vai de steaua lor care conduc acest hău numit IPJ Prahova.”
Cursul scurt de cultură juridică pentru Ginel, Bălan & Co.
Dacă proaspeții „cimentați” în funcții – Ginel Preda și Marcel Bălan – nu au avut timp să învețe măcar ierarhia gradelor pe care le conduc, Incisiv de Prahova le oferă, gratuit, un scurt curs de cultură juridică:
Ierarhia oficială a ofițerilor din Corpul comisarilor, conform Statutului polițistului, include doar trei grade, în ordine crescătoare:
- Subcomisar de poliție – echivalentul gradului militar de maior
- Comisar de poliție – echivalentul gradului militar de locotenent-colonel
- Comisar-șef de poliție – echivalentul gradului militar de colonel
Atât.
Nu „subcomisar-șef”, nu „super-sub-comisar”, nu „comisar interimar etern”.
Confuzia apare când oameni care nu stăpânesc nici măcar terminologia de bază pun laolaltă „subcomisar” cu „comisar-șef” și inventează un grad care nu există în lege, dar există, iată, pe site-ul IPJ Prahova.
Un subcomisar poate ocupa o funcție de conducere (șef de birou, șef de serviciu), dar gradul rămâne subcomisar. Nu se transformă, prin dorința sau prostia cuiva, în „subcomisar-șef”.
Când IPJ Prahova ajunge să deformeze chiar limbajul legal al propriilor grade, avem imaginea perfectă a analfabetismului funcțional la vârf:
– oamenii nu mai știu ce grade au,
– ce competențe au,
– ce atribuții au,
dar știu foarte bine cum se iau examenele cu ușa între-deschisă, cum se fac pensionările fulger și cum se pun botnițe ziarelor incomode.
Când prostia întâlnește aroganța: sinteza „Grădiniței de Cadre”
Așa cum se vede și în documentele oficiale ale IPJ Prahova (capturi și înscrisuri ):

„Parcă e blestemat Băicoiul ăla”, spun polițiștii din interior, uitându-se la paradele de șefi improvizați, de la dispecerul căzut în patul din sediu până la Pinochio de Băicoi și la noii „stăpâni ai inspectoratului”.
Nu e blestem. E selecție.
De ani de zile, IPJ Prahova promovează:
– plutonieri făcuți ofițeri la apelul bocancilor,
– „băieți buni la combinații”,
– amante făcute șefe,
– dispeceri care tratează uniforma ca pe un halat de casă,
– „strategi” ai pensionărilor fulger și ai concediilor „pe boală”.
Rezultatul?
Un IPJ Prahova în care:
– se inventează grade care nu există;
– se organizează concursuri la care „toată lumea poate participa”, doar că unii află când nu mai au timp să-și depună dosarul;
– se cocoloșesc personaje cu probleme penale, disciplinare și de integritate, în timp ce oamenii incomozi sunt tocați mărunt;
– se consumă energie și resurse pentru a afla „cine stă în spatele Incisiv de Prahova”, nu pentru a curăța mizeria scoasă la suprafață.
Concluzie Incisiv de Prahova: nu gradul te face prost, dar prostia desfigurează gradul
Episodul 57 ne arată un IPJ Prahova în care nu doar cămătăria, combinațiile, impunitatea pe pensii și disprețul față de cetățeni fac legea, ci și prostia organizată la nivel de vârf.
Când pe site-ul oficial al unei instituții de forță din România apare, negru pe alb, un grad care nu există, înseamnă că:
– nimeni nu mai citește ce se scrie în numele instituției;
– nimeni nu mai controlează ce se semnează;
– nimeni nu mai știe, cu adevărat, ce reprezintă uniforma pe care o poartă.
Nu gradul de subcomisar, comisar sau comisar-șef este de vină.
Ci faptul că, la IPJ Prahova, prostia, aroganța și impostura au fost ridicate la rang de politică internă.
Incisiv de Prahova va continua să arate, cu nume și exemple, cum se conduce acest hău instituțional.
Iar pentru cei care cred că un examen aranjat, o funcție cimentată sau o pensie luată „la timp” le rezolvă tot, mesajul rămâne același:
– pensia nu prescrie păcatele,
– funcția nu spală prostia,
– iar un „subcomisar-șef” inventat pe site spune mai mult despre adevărații șefi decât o mie de comunicate pompoase.
Vom reveni. (Cristina T.).
Exclusiv
De la „J’Accuse…!” la „Noi n-am văzut nimic”: Afacerea Dreyfus, manualul secret al MAI-ului românesc
Un evreu alsacian, o scrisoare dubioasă și o justiție oarbă „la comandă”
În 1894, Franța își dădea examenul de morală și l-a picat cu brio. Căpitanul Alfred Dreyfus, ofițer francez de artilerie, evreu din Alsacia, este acuzat de spionaj în favoarea Germaniei. Nu pe baza unui munte de probe, nu pe baza unei anchete exemplare, ci pe baza unei singure „bijuterii” de probatoriu: o scrisoare atribuită lui, cu scris de mână „potrivit” – după cum au decis niște experți cel puțin discutabili, ca să nu spunem obedienți.
Rezultatul? Un tribunal militar îl condamnă exemplar și grăbit, iar Dreyfus este deportat pe viață pe Insula Diavolului. Franța își salvează onoarea de carton, iar un om este aruncat la propriu la marginea lumii, în timp ce dosarul real devine un fel de Sfântul Graal al imposturii judiciare: secret, inaccesibil, aproape mistic.
Dosarul fantomă: justiție fără apărare, ca la manualul „Cum să elimini un om legal”
Problema juridică, de o claritate orbitoare pentru oricine nu e parte la mușamalizare, este simplă: apărarea nu a văzut niciodată probele. Dosarul real era secret. Adică s-a jucat „proces” cu o singură echipă pe teren: acuzarea. Avocații lui Dreyfus n-au avut acces la ceea ce, chipurile, dovedea vinovăția clientului lor.
În 1896, când colonelul Picquart, noul șef al contrainformațiilor, descoperă că adevăratul autor al documentului compromițător era, de fapt, maiorul Esterhazy, armata franceză nu se grăbește să îndrepte eroarea. Dimpotrivă: sistemul se apără pe el însuși. Se fabrică probe suplimentare, se cosmetizează realitatea, iar Esterhazy este achitat cu eleganța sinistră a unui aparat care își salvează propriile minciuni, nu propria onoare.
Zola intră în scenă: „J’Accuse…!” – scuipatul public în fața ipocriziei de stat
Aici intră în istorie Emile Zola, nu ca simplu scriitor, ci ca acuzator public al unui stat care se ascundea după uniforme și sigilii. La 13 ianuarie 1898, Zola publică celebra scrisoare deschisă „J’Accuse…!” pe prima pagină a ziarului L’Aurore, adresată direct Președintelui Republicii.
Structura textului este un coșmar pentru toți responsabilii implicați: simplă, directă și nemiloasă. Zola îi enumeră nominal pe generali, miniștri și experți și, pentru fiecare, formulează acuzații concrete: mușamalizare, fals, judecată pe baza unui dosar ascuns părții, fabricare de probe, complicitate în nedreptate. Nu vorbește în generalități, ci în nume și prenume – un lux pe care cei care trăiesc din complicități îl detestă.
Prețul pentru acest curaj? Zola este condamnat pentru calomnie. Ca orice om sănătos la cap care nu vrea să fie strivit de propriul stat, fuge în Anglia. Dar paguba sistemului era făcută: liniștea complice fusese spartă.
Rejudecarea: când tăcerea crapă, minciuna începe să scârțâie
Scrisoarea lui Zola, această „J’Accuse…!” aruncată ca o cărămidă în geamul ordinii publice, reușește ce nu putuseră face nici legile, nici bunul-simț: forțează redeschiderea cazului. Afacerea Dreyfus nu mai poate fi ascunsă sub preșul militar.
Cazul se rejudecă. Dreyfus este grațiat în 1899 și, abia în 1906, este complet reabilitat și reintegrat în armată. Opt ani de grație, doisprezece ani până la recunoașterea adevărului, o viață frântă, o carieră sfâșiată – toate pentru ca un sistem să nu admită că a condamnat un om pe baza unui dosar la care nu i-a permis să se apere.
Miezul juridic: când „procesul” devine doar o execuție administrativă
Semnificația juridică a Afacerii Dreyfus rămâne una dureroasă și universal valabilă. Condamnarea pe baza unui dosar secret, pe care partea nu are dreptul să îl vadă, nu este o judecată. Este o formă administrativă de eliminare a unui om, o epurare ambalată în hârtii oficiale, ștampile și termeni juridici.
Argumentul lui Zola nu era că Dreyfus este, în mod sigur, nevinovat – deși dovezile arătau în această direcție. Argumentul lui era mai profund și mai incomod: procedura însăși făcea imposibilă stabilirea vinovăției. Cu alte cuvinte, nu numai că s-ar fi putut condamna un nevinovat, dar, mai grav, sistemul era construit astfel încât adevărul să nu conteze.
De la Insula Diavolului la biroul de disciplină: cum răsună ecoul Afacerii Dreyfus la MAI
Și acum, să ieșim din secolul al XIX-lea francez și să intrăm în rafinatul prezent românesc. Când Sindicatul Diamantul readuce în discuție Afacerea Dreyfus, nu o face din plictiseală culturală sau din dragoste pentru istorie, ci pentru că „lecția” de atunci seamănă periculos cu anumite „metode” de azi.
Cercetările disciplinare secrete din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, desfășurate cu discreția suspectă a unui dosar ținut la sertar, cam seamănă cu Afacerea Dreyfus. Când dosarul real nu este la dispoziția celui acuzat, când procedurile se poartă „în spatele ușilor închise”, când apărarea este invitată să participe la un teatru, nu la un proces, nu mai vorbim despre justiție, ci despre epurări administrative cu parfum de legalitate.
Diferența dintre Insula Diavolului și un birou „disciplinar” de azi este, uneori, doar geografia. Mecanismul, însă, este înfricoșător de similar: omul devine obiect de procedură, nu subiect de drept. Sindicatul Diamantul are, în acest context, rolul ingrat și esențial de a spune ce a spus Zola atunci: „Acuz!”.
Final amar: când istoria nu e învățată, se repetă – doar că mai birocratic
Afacerea Dreyfus nu este doar un episod vechi, bun pentru manuale prăfuite. Este un avertisment viu: acolo unde există dosare secrete, proceduri opace, anchete disciplinare „confidențiale” și acuzați privați de acces la propriul dosar, nu avem justiție, ci o parodie periculoasă a ei.
Iar când astăzi, în România, cercetările disciplinare secrete din MAI ajung să semene izbitor cu Afacerea Dreyfus, nu mai vorbim doar de istorie, ci de prezent. Sindicatul Diamantul pune degetul pe rană: fără transparență, fără acces la dosar, fără proceduri corecte, orice „anchetă” devine un simplu instrument de eliminare a celor incomozi.
În Franța a fost nevoie de un Emile Zola și de un „J’Accuse…!”. În România, întrebarea care rămâne este: cine are curajul să scrie, azi, propriul „Acuz!” înainte ca următoarea Insulă a Diavolului să poarte numele unui birou dintr-o instituție de stat? (Cerasela N.).
Exclusiv
IGPR, instituția cu două oglinzi: una pentru hârtie, alta pentru instanță
Cazul semnalat de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” arată o performanță administrativă rară: aceeași instituție reușește să susțină, în documente oficiale, un lucru, iar în fața instanței exact contrariul. Nu vorbim despre o nuanță juridică, despre o interpretare fină sau despre o virguliță rătăcită prin legislație. Vorbim despre două poziții incompatibile, purtate de aceeași instituție: Inspectoratul General al Poliției Române.
Pe hârtie, IGPR spune că brigăzile și serviciile teritoriale nu au personalitate juridică, funcționează în cadrul IGPR și sunt apărate în instanță de Direcția Juridică a instituției centrale. În instanță, însă, când vine nota de plată, același IGPR pare să descopere brusc că aceleași structuri ar fi, vezi Doamne, „alte instituții cu personalitate juridică”.
Cu alte cuvinte, când trebuie dat un răspuns oficial, IGPR știe perfect cine este angajatorul. Când trebuie răspuns în proces, instituția pare lovită de o amnezie selectivă, foarte convenabilă bugetului.
Dosarul de la Botoșani: ping-pong cu drepturile unor foști polițiști
Totul se petrece în dosarul nr. XXX/40/2026, aflat pe rolul Tribunalului Botoșani. Doi polițiști pensionari, unul provenit de la Serviciul Operațiuni Speciale, celălalt de la Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate, au cerut acordarea majorării de 12,5% pentru structura centrală, prevăzută de art. 23 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017, pentru anul 2023.
În judecată au fost chemate două instituții: IGPR, care le-a stabilit drepturile salariale, și IPJ Botoșani, care le-a plătit efectiv.
De aici începe spectacolul birocratic. Ambii pârâți au depus întâmpinare. Ambii au invocat, apăsat și convenabil, lipsa calității procesuale pasive. Pe românește: „nu noi, alții”.
IPJ Botoșani a spus că reclamanții nu au avut raporturi de serviciu cu inspectoratul județean, că actele de încetare au fost întocmite de IGPR și că șeful IPJ nu putea dispune asupra salariilor lor. Deci, susține IPJ, angajatorul era IGPR.
IGPR, la rândul său, a venit cu propria piruetă juridică și a susținut că:
„instituția nu poate dispune cu privire la plata unor drepturi bănești pentru angajații unor alte instituții cu personalitate juridică”.
Iar „cealaltă instituție” indicată era Brigada de Operațiuni Speciale Suceava.
Problema? Potrivit propriilor documente ale IGPR, acea structură nu are personalitate juridică.
Pe 9 ianuarie 2025, IGPR știa. În instanță, a uitat
La cererea SPR „Diamantul” nr. 300, IGPR, prin Centrul de Informare și Relații Publice, a răspuns prin adresa nr. 296.560 din 09.01.2025, document neclasificat, semnat în procedura Legii nr. 544/2001.
Răspunsul este cât se poate de clar:
„Brigăzile și serviciile de combatere a criminalității organizate nu au personalitate juridică şi nu pot sta în judecată ca părți în nume propriu, fiind structuri care funcționează în cadrul I.G.P.R., instituție centrală, ordonator secundar de credite care, prin intermediul Direcţiei Juridice, le asigură apărarea şi reprezentarea intereselor legale în fața instanțelor de judecată.”
Mai limpede de atât ar fi fost doar dacă IGPR ar fi scris cu litere de-o șchioapă: „Noi suntem, noi răspundem”.
Aceeași adresă preciza că dosarele de personal ale polițiștilor din aceste structuri se păstrează în arhiva Direcției Management Resurse Umane de la nivelul IGPR, că numirea în funcții ține de inspectorul general al Poliției Române și că resursele umane sunt gestionate tot de DMRU-IGPR.
Așadar, în ianuarie 2025, IGPR știa foarte bine că aceste structuri nu sunt entități juridice separate, ci părți ale propriei arhitecturi instituționale. În fața Tribunalului Botoșani, însă, aceeași instituție a susținut că reclamanții ar fi fost angajații unei „alte instituții cu personalitate juridică”.
Aici nu mai discutăm despre finețuri juridice. Discutăm despre o contradicție frontală.
Când „nu are personalitate juridică” devine, la nevoie, „altă instituție”
Sindicatul „Diamantul” mai arată că, prin adresa nr. 296.559 din 09.01.2025, emisă la cererea nr. 301, IGPR a reluat aceeași logică și pentru Direcția de Poliție Transporturi și secțiile regionale.
În acel răspuns apare și o frază importantă pentru cazul de la Botoșani:
„Inspectoratele de Poliție Județene au calitatea de ordonatori terțiari de credite, asigurând financiar, logistic şi criminalistic Secțiile Regionale de Poliţie Transporturi, dar nu au calitate procesuală.”
Deci, în documentele oficiale, poziția IGPR era coerentă: structurile teritoriale nu au personalitate juridică, nu pot sta singure în proces, aparțin IGPR, iar apărarea lor juridică este asigurată de Direcția Juridică a IGPR.
În instanță, însă, când doi foști polițiști au cerut bani, coerența a dispărut ca prin farmec. Dintr-odată, structura fără personalitate juridică a fost tratată ca „altă instituție cu personalitate juridică”.
O asemenea transformare ar merita predată la cursurile de magie administrativă: cum să faci o entitate juridică să apară doar când ai nevoie să scapi de proces.
Înalta Curte spusese deja același lucru
Și nu doar IGPR spusese asta în propriile adrese. Potrivit informațiilor prezentate de SPR „Diamantul”, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise, prin Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, paragraful 100, că nici direcțiile, nici brigăzile teritoriale nu au personalitate juridică și nu pot funcționa într-o ordine juridică separată de IGPR.
Decizia era obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, și fusese invocată chiar în acțiunea la care IGPR răspundea.
Prin urmare, cine a redactat întâmpinarea avea în față trei repere imposibil de ignorat:
- decizia ÎCCJ;
- răspunsurile oficiale ale propriei instituții;
- realitatea administrativă cunoscută în sistem.
Cu toate acestea, în instanță a fost susținut contrariul.
Matematica absurdului: IPJ pasează la IGPR, IGPR pasează la o fantomă
Dacă punem cap la cap cele două poziții, rezultatul este grotesc.
IPJ Botoșani spune: nu noi, IGPR.
IGPR spune: nu noi, ci o altă instituție.
Doar că acea „altă instituție”, potrivit chiar documentelor IGPR, nu are personalitate juridică.
Dacă instanța ar fi admis ambele excepții, doi foști polițiști, cu ani mulți de serviciu, cu dispoziții de personal emise nominal și cu salarii virate lunar, s-ar fi trezit în fața unui zid juridic: nimeni nu răspunde, nimeni nu poate fi chemat, nimeni nu există când vine vorba de drepturi.
Este birocrația ridicată la rang de iluzionism: statul îți stabilește salariul, statul ți-l plătește, statul îți întocmește actele, dar când îl chemi în judecată, statul se uită în jur și întreabă candid: „Care stat?”.
IPJ Botoșani: „nu avem calitate, dar dacă e cazul plătim”
Un detaliu din întâmpinarea IPJ Botoșani spune aproape totul despre mecanismul defensiv.
Deși invocă lipsa calității procesuale pasive, IPJ Botoșani recunoaște că, dacă instanța admite capătul principal, instituția ar plăti reclamanților sumele stabilite în sarcina IGPR și ar reface punctul 7 din fișa de pensie, fără să mai fie necesară stabilirea acestor obligații de către instanță.
Traducerea din dialect birocratic în română curată ar suna așa: „Noi nu avem nicio treabă, dar dacă trebuie plătit, plătim noi. Numai să nu ne obligați oficial.”
Diferența dintre plata benevolă și plata în baza unui titlu executoriu o știe orice jurist la început de drum. Tocmai de aceea formularea arată mai degrabă ca o încercare de a rămâne în decor fără să apară în distribuția oficială.
Iar lucrurile devin și mai interesante prin adresa IPJ Botoșani nr. 525.447 din 07.08.2026, transmisă SPR „Diamantul”, document neclasificat. Acolo, IPJ arată că asigurarea financiară, inclusiv calculul și plata, se realizează la nivelul inspectoratului județean prin structura proprie Financiar, în baza actelor de delegare emise de IGPR. Plata se face în temeiul dispozițiilor de personal emise individual de DMRU-IGPR, având ca anexă tabelul cu elementele salariale cuvenite.
Pe scurt: IGPR stabilește, IPJ calculează și plătește. Exact arhitectura pe care cele două instituții o recunosc în documente oficiale, dar pe care o relativizează în instanță când foștii polițiști cer bani.
OMAI S/7/2018: actul invocat, dar nevăzut
Mai există o piesă grea în această poveste: OMAI nr. S/7 din 31.01.2018.
Potrivit celor două adrese din 9 ianuarie 2025, structurile vizate „nu dețin exemplare ale OMAI nr. S/7/2018”.
Acesta este actul pe care IGPR și-ar fi construit apărarea pe fond privind art. 23 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017. Adică actul care ar clarifica cine primește majorarea de 12,5% și cine nu.
Numai că polițiștii cărora li se aplică nu îl pot citi. Unitățile în care lucrează nu îl dețin. Instanța nu l-ar fi văzut. Iar instituția îl invocă pentru a justifica refuzul unui drept salarial.
Aici problema depășește cu mult dosarul de la Botoșani. Vorbim despre un act cu efecte directe asupra drepturilor patrimoniale ale unor polițiști, dar care circulă, dacă circulă, într-o zonă de opacitate instituțională. O normă invocată împotriva oamenilor, dar inaccesibilă tocmai oamenilor cărora li se aplică, seamănă mai puțin cu statul de drept și mai mult cu un manual administrativ scris cu cerneală invizibilă.
Tribunalul a tăiat nodul birocratic
Tribunalul Botoșani a respins ambele excepții. Pe scurt, instanța a reținut că raportul de serviciu era stabilit față de IGPR, iar plata era asigurată prin structurile IPJ Botoșani. Prin urmare, ambii pârâți aveau calitate procesuală pasivă.
Instanța a arătat și că Decizia ÎCCJ nr. 13/2016, invocată de IGPR, privește excluderea MAI din proces, nu eliminarea instituțiilor implicate efectiv în stabilirea și plata drepturilor salariale.
Prin Sentința nr. 287 din 29 mai 2026, acțiunea a fost admisă integral. Instanța a dispus:
- recalcularea salariului de funcție cu majorarea de 12,5%;
- plata diferențelor salariale;
- dobânda legală;
- actualizarea cu inflația;
- refacerea punctului 7 din fișa de pensie;
- câte 2.500 de lei cheltuieli de judecată pentru fiecare reclamant.
Hotărârea era supusă recursului în termen de 15 zile.
Când modelul de întâmpinare devine scut pentru orice
Probabil se va spune, ca de obicei, că așa a venit „linia”, că întâmpinarea este un model, că cineva doar a completat numele reclamanților și numărul dosarului. Este scuza birocratică preferată: nimeni nu gândește, toți execută.
Numai că în acest caz vorbim despre consilieri juridici din structuri ale Poliției Române. Nu despre funcționari rătăciți într-un birou care lipesc antetul pe documente. Vorbim despre persoane cu pregătire juridică, cu atribuții clare, care semnează acte depuse în fața instanțelor.
Iar cine semnează o întâmpinare își asumă conținutul ei. Cine o depune într-un dosar trebuie să știe ce susține. Cine contrazice documentele propriei instituții și jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți nu mai poate invoca, comod, ceața de pe holurile administrației.
SPR „Diamantul” califică această conduită drept lipsă de bună-credință procesuală, trimițând la art. 12 din Codul de procedură civilă, care obligă părțile să își exercite drepturile procesuale cu bună-credință.
Aici stă miezul problemei: instituțiile statului nu ar trebui să joace alba-neagra juridică împotriva propriilor angajați sau foști angajați. Cu atât mai puțin când documentele oficiale spun una, iar apărările din instanță spun invers.
„Nu noi, nu aici, nu așa”: refrenul care obosește polițiștii
Pentru cei doi reclamanți, lucrurile s-au terminat, cel puțin în primă instanță, favorabil. Au avut avocat. Au avut argumente. Au avut o instanță care a citit actele și a separat esența de fumul procedural.
Întrebarea dureroasă este alta: câți alții au renunțat?
Câți polițiști pensionari au primit întâmpinări în care li se spunea că au dat în judecată instituția greșită? Câți au citit formule juridice intimidante și au crezut că nu mai au nicio șansă? Câți au fost împinși spre abandon nu pentru că nu aveau dreptate, ci pentru că sistemul a ridicat în fața lor o perdea de excepții, competențe, delegări, structuri fără personalitate juridică și ordine imposibil de consultat?
Aceasta este marea miză. Nu doar cei 12,5%. Nu doar dosarul de la Botoșani. Ci modul în care o instituție publică alege să se apere: transparent și corect sau printr-un hățiș procedural în care omul trebuie să se piardă înainte să ajungă la fondul problemei.
Onoarea, când este invocată doar la festivități
În final, rămâne o întrebare care nu ține doar de Codul de procedură civilă, ci de etica profesiei.
Consilierii juridici din aceste structuri nu apără o corporație oarecare într-un litigiu comercial. Ei apără instituții publice, plătite din bani publici, în litigii cu oameni care au lucrat în același sistem. Iar când apărarea ajunge să se sprijine pe contradicții evidente între actele oficiale și susținerile din instanță, încrederea se rupe.
Sindicatul „Diamantul” formulează acuzații extrem de dure la adresa acestor practici, acuzând lipsă de onoare, denaturarea realității procesuale și folosirea opacității administrative împotriva polițiștilor reclamanți. Dincolo de tonul sindical, problema rămâne: când instituția spune oficial că o structură nu are personalitate juridică, apoi pretinde în instanță că aceeași structură este „altă instituție cu personalitate juridică”, ceva este profund strâmb.
Iar această strâmbătate nu se repară cu formule standard, nici cu antete, nici cu excepții invocate pe bandă rulantă.
Se repară prin asumare, prin coerență și prin respect față de lege. Exact lucrurile pe care statul le cere cetățenilor în fiecare zi, dar pe care, uneori, pare să le trateze ca opționale atunci când îi vine rândul să răspundă. (Cerasela N.).
-
Exclusivacum 4 zileIPJ Prahova – Grădinița de Cadre, episodul 56: Pensia nu prescrie păcatele și nu spală urmele „dispecerilor de lux”
-
Exclusivacum 5 zileIPJ Prahova – Grădinița de Cadre, episodul 55: Pinochio de Băicoi își taie singur nasul… la pensie
-
Exclusivacum 5 zileTCE Ploiești – „Organigrama cu chiloți” trece, oamenii cu 40 de ani vechime pleacă. AGA, cu ștampila pe teroare
-
Exclusivacum 3 zileMinistrul Darău, lovit în față cu propriul proiect – Când Ministerul Justiției îți spune, politicos-juridic: „Așa ceva nu se face nici măcar într-un guvern demis”
-
Exclusivacum 2 zileMEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
-
Exclusivacum 22 de ore„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
-
Exclusivacum 4 zileTriada care vrea să-și facă minister la purtător: Darău, Vișoianu, Miron și operațiunea „Jaf la MEDAT”
-
Exclusivacum 3 zile„Lanțul de aur al incompatibilității”: cum a legat MAI polițistul de caloriferul birocrației până la ONU și Frontex



