Mă simt obosit. Am dureri musculare. Am dureri de cap. Iar pe deasupra, mai am și o mentalitate de ev mediu… Apar din ce în ce mai multe voci din lumea medicală care consideră aceste stări de disconfort fizic și psihic drept posibile consecinţe pe temen lung ale trecerii prin infecţia COVID. Se vorbeşte chiar de manifestări surprinzătoare care seamănă cu declanşarea unor boli autoimune.

N-am avut boala, dar conform celor spuse de specialiști sunt bolnav de sindromul „long Covid”. Am mai citit o știre care a avut rolul, în ceeace mă privește, să clarifice totul. „Lenea, refuzul de a duce un stil de viață activ nu este doar un moft, ci reprezintă o problemă de sănătate. Este concluzia la care au ajuns medicii Clinicii Mayo din Statele Unite, conform portalului Med Daily.
Refuzul de a duce un mod de viață activ reprezintă, conform medicilor o manifestare a bolii.” Până să citesc această știre, eram convins că mă vizitează destul de des Demonul amiezii și atât. Iată că nu. Sunt un om iremediabil bolnav. Deodată, tot ce pățisem până acum în viață, (infarct, stenturi, nerv sciatic, plămâni), nu mai era decât un biet pepsi. Abia ținându-mă pe picioare, extrem de afectat, cu greu am mai găsit resurse să citesc o altă știre recentă, menită să mi clarifice și să-mi risipească, cu totul, ceața incertitudinii și emoției continue în care trăiesc de o vreme, dărâmat de întrebarea căreia se subscrie întreaga mea viață, atâta cât mi-a rămas: sunt un european sănătos, sau un balcanic vetust, bolnav și retrograd?
S-au inventat emoticoanele LGBT!!! – spunea știrea. Ce contează sănătatea și ce anume se crede un individ „expirat”, medieval, când, iată, „adevărații europeni” de azi fac gesturi abisale pentru salvgardarea sănătății Omenirii? „Autoritățile europene introduc în legislație prevederi speciale pentru astfel de persoane, în spiritul apărării drepturilor omului. Organizația Unicode Consortium a decis, la rândul său, să susțină persoanele transgender și non-binare însărcinate, precum și femeile cu barbă, din aceleași considerente, și au trecut pe lista finală a emoji-urilor care vin la pachet cu noile actualizări ale software-urilor dispozitivelor electronice o serie de emoji-uri pe măsură.
Într-un moment în care tinerii vor să facă din România „o țară ca afară”, iar din români nemți, finlandezi sau austrieci, îmi dau seama că sunt, și am să rămân, fără nici o îndoială, balcanic. Fiindcă mă sperie fiecare bucățică de tânăr suflet românesc cucerită de globalismul anticreștin neomarxist, și faptul că am ajuns foarte aproape de punctul din care nu ne mai putem întoarce. De-a lungul timpului, imense personalități culturale au atras atenția că ne îndreptăm spre un punct nevralgic al existenței, însă pare că n-am găsit (și poate nici n-am căutat!) soluții pentru a-l evita, ca Omenire. Ce ne rămâne de făcut? Probabil că ne-a mai rămas doar găsirea de soluții personale de ieșire din acest angrenaj, care ne duce, așa cum intuia cu mult timp înainte, în 1931, Aldoux Huxley.
„Dictatura perfectă – scria el -, va avea aspectul unei democrații, dar va fi în esență o închisoare fără ziduri din care prizonierii nici măcar nu-și vor dori să evadeze. Va fi un sistem de sclavie în care, prin consumerism și divertisment, sclavii își vor iubi stăpânii.” „Scriem în timpul liber. În general, timpul liber este atunci când eşti obosit. Rezultă o literatură de oameni obosiţi, asta e literatura secolului nostru”, afirma García Márquez într-un interviu din anul 1993.
Cum Marquez a fost ziarist, ziarist în Columbia tinereții sale, în plin haos politic, într-o vreme în care presa se făcea fără pretenţii (false) de obiectivitate jurnalistică autodeclarată, dar cu pasiune şi, în fond, cu mai multă onestitate, tind să cred că deși aparent nu merită deloc a fi citită o literatură cu și despre contemporani obosiți, expirați și bolnavi, poate că e și mai lipsit de sens să fim la curent cu „oboseala” specifică lumii tinere de azi. E fascinant de trist să vezi cu ochii tăi demonstrația faptului că orice om care nu a trait drama conștiintei e, în fapt, un bou. Să vezi cum din această absență a trăirii se naște ura, invidia și tot ce e mai rău, cel puțin în România de azi, condusă de imberbi cu minte puțină și experiență de viață inexistentă. Ani puțini și trăire roasă de patimi și orgolii.
Merită să încercăm să înțelegem cum gândesc aceste ființe care nu prea mai au ni­mic scump pe lume, care își părăsesc cu uşurinţă fa­mi­­­liile, pământul şi mormintele strămoşilor? Merită să încercăm să vedem unde va ajunge po­por construit pe o astfel de generaţie? E de analizat tembelismului și incultura crasă a acestei noi „clase” de IT-ști, niște forme de viață care cred ca lumea incepe cu monitoarele lor si se termină cu limbajul 0-1-0-1 al programarii? E de cuantificat cât analfabetism si neomenie s-a strecurat în lumea de azi, produse de inceputul și dezvoltarea digitalizarii, internetului și rețelelor sociale? Eu zic că da.
Cea mai cumplită lecție a istoriei e aceea că nimeni n-a învățat nimic din lecțiile istoriei. Deci, mergem înainte, fiecare după cum suntem în stare. Știri și zile, printre dușmani și prieteni, așa cum putem, bolnavii și expirații de serviciu, ai unor timpuri care nu mai sunt ale noastre. Și e bine că uneori ne putem bucura de rândurile scrise. Ceeace e scris, nu este altceva, decât eliberare terapeutica. E o bucurie și că bolnavi și leneși, așa cum suntem, avem somn. Viața e suportabilă, (avea dreptate Cioran), doar fiindca exista somn. Omul e prea slab sa reziste treaz, tot timpul.
E vacanță, timpul s-a lăbărțat în diverse direcții. De după un colț de stradă ne pândește boala, de după altul, prostia și răutatea. Singurul refugiu pare lectura. Am terminat de citit zilele trecute minunata carte de călătorii în două volume a lui Patrick Leigh Fermor, un scriitor cum rar mi-a fost dat să citesc. Mi-a plăcut, fiindcă iși subsumează arta scrisului unui subiect devenit azi, în România, o rușine. Balcanii, balcanismul și balcanicii.
Sunt mai bine de 15 ani, de când împreună cu romancierul Alexandru Vlad l-am ascultat pe conu Alecu Paleologu vorbind despre Balcani și balcanism. Alexandru Paleologu a fost un om minunat, cu care ne făcea mare plăcere să ne întâlnim pe Calea Victoriei, la terasa din curtea interioară a librăriei Humanitas, la o cafea povestită și o pipă; scriitor, eseist, critic literar, diplomat şi om politic, descendent al dinastiei Paleologu, ultima care a condus Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) şi înrudit cu Sf. Domnitor Constantin Brâncoveanu, conu Alecu ne povestea prin fumul dulce-amar de tutun „Balkan sobranie”, (o mixtură preparată la Londra din sorturi de tutun de Virginia, Latakia și din rarissimul sort de Yenidje, acel „Sobranie’s oldest blend offers a mild yet rich taste. A cool and long-lasting smoke)”, că a susține ideea că Europa trebuie reconstruită numai pe principii economice şi monetare este o pură barbarie.
Europa, spunea el, s-a construit singură tip de un mileniu şi jumătate, iar fundamentele Europei sunt de origine balcanică. Occidentul, mai spunea el scuturând cu un gest elegant pipa -, nici nu exista când Balcanii au redat Europei configuraţia ei intelectuală şi socială…Există în percepția acestui scriitor-călător, Patrick Leigh Fermor, o artă de o sensibilitate desăvârșită. Aceea de a zugrăvi și a depune mărturie despre toată frumusețea și minunea permanenței spiritului balcanic, atât de înjurat astăzi.
Pe acești „înjurători” îi vezi mai bine când sunt grupați – PLUSR e cel mai pregnant caz de grup de tineri pe care dacă-i privești atent începi să regreți că family planning ul încă nu era inventat pe vremea părinților lor…
Vor o țară „ca afară”, nu le plac deloc țăranii, amărâții fără dinți în gură, nu le plac nici săracii, nici superbul peisaj uman al unei pitorești dezolări întâlnite la tot pasul, al bolnăvicioaselor voluptăți ale geniilor pierdute în cafenele; noii „europeni” vor să devenim niște momâi îngenuncheate gata, scoase direct din imprimantele lor 3D, fără personalitate, zămislite ad-hoc, după model german, nordic, englez sau american.
Recomand cu căldură cele două volume ale lui Fermor, „Între păduri și ape – la pas spre Constantinopol – de la Dunărea de mijloc până la Porțile de Fier”, și volumul doi, „Drum Întrerupt – de la Porțile de Fier până la Muntele Athos”, un omagiu adus acelui Homo balcanicus, europeanului de pe cele două maluri ale Dunării, sălbatic, ospitalier, aristocrat, orgiastic. Cu însușirea uimitoare a englezului se a se acomoda rapid oriunde, Patrick Leigh Fermor învață românește, bulgărește, grecește, își găsește hogeac într-o coibă la Rusciuk, doarme la fel de adânc în patul somptuos al unui aristocrat bucureștean. Printr-o arheologie personală, ne spune Georgeta Filitti în prezentarea cărții, autorul dibuiește cuvinte definitorii ale sufletului românesc: doină, dor, zbucium, dar și filonul hedonist: țuică, mititei „rulați pe coapsă”, ori femei splendide pe care le privește „cu ochi de mojic”.
Recursul la istorie lămurește climatul balcanic, prea adesea învrăjbit, unde dușmănia, răzbunarea, neuitarea alternează cu împăcarea vremelnică, cu interacțiunea gastronomică, ori cu strategia matrimonială. Nu știi ce te atrage mai mult: descrierea trufașului București interbelic, cu nota lui acuzat occidentală, satul bulgăresc rânduit între rigoare și fățărnicie, ori cosmopolitul Munte Athos, unde viețuiesc călugări greci, ruși și români într-o înțeleaptă detașare de cele lumești. Este o percepție multisenzorială a omului din acest spațiu ce transformă narațiunea scriitorului într-un ghid cu perspectivă inedită. încerci să-i calci pe urme, căci cartea lui Leigh Fermor o inițiere desăvârșită în permanențele spiritului balcanic.

Octavian Hoandră