În căutarea oamenilor de poveste ai Prahovei,paşii ne-au fost purtaţi către satul Chiciureni din comuna Măneciu. La poalele Ciucaşului l-am întâlnit pe Adrian Mihaiu (42 de ani), unul dintre puţinii meşteri populari pe care-i mai are judeţul nostru. Modest la trai şi la vorbă, Adrian are o bogăţie care echilibrează talerele: talentul creaţiei populare.

De ani buni se îndeletniceşte cu meşteritul fluierului, despre care se spune că este cel mai vechi instrument muzical, inventat de Pan pentru a înveseli zeii, nimfele, oamenii şi animalele. Are nenumărate fluiere, cavale, tilinci. A creat şi cimpoaie, dar şi buciume. A lucrat la ele ani buni pentru că lemnul, aerul (suflul) şi omul au nevoie de timp pentru a se armoniza şi a genera sunetul care cântă şi încântă.

„𝗦𝗶 𝘃𝗶𝗻 𝗽𝗮𝘀𝘁𝗼𝗿𝗶 𝗰𝘂 𝗴𝗹𝘂𝗴𝗮 𝗮𝗹𝗯𝗮,/ 𝗗𝗶𝗻 𝗳𝗹𝘂𝗶𝗲𝗿 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀𝘁𝗶𝗻𝗱𝘂-𝘀i 𝗱𝗼𝗿𝘂𝗹” (𝗢. 𝗚𝗼𝗴𝗮) .

Despre fluier se ştie că este instrumentul întâlnit la toate popoarele care au cunoscut păstoritul. De-a lungul timpului, cântatului la fluier i-au fost atribuite o serie de proprietăţi, de la un imbold în creşterea vegetaţiei, îmblânzirea animalelor, până la comunicarea cu spiritele de dincolo. Este întâlnit în toate etapele importante ale vieţii românului, în cele de trecere (pragurile vieţii), dar şi de petrecere.

Locuind în zonă de munte, unde preocupările copilăriei au fost treburile gospodăreşti şi îngrijitul animalelor, Adrian a cunoscut un cioban care avea fluiere şi ştia să şi cânte. Atunci a încercat şi treptat-treptat, după ureche, a şi reprodus sunetele auzite. Doar că fluierul respectiv nu i-a fost lăsat de către cioban, iar Adrian s-a trezit cu dorinţa de a-şi crea unul. Cunoştinţe despre lemn avea de la bunicul lui. Ştia cam care tip de arbori sunt maleabili pentru astfel de instrumente, dar nu ştia cum şi unde să dea acele găuri specific diverselor tonalităţi. Şi-a creat un şablon din hârtie, încercând, din memorie, să reproducă fluierul ciobanului şi, astfel, şi-a modelat primul instrument de suflat. Până să obţină rezultatul dorit, încercările au fost multe şi de durată. Pentru că buturuga ce urmează a fi prelucrată trebuie să stea la uscat cam doi ani, după cioplire urmează alt an de aşteptare, tot procesul fiind încheiat cu testări şi finisaje.

„𝗙𝗹𝘂𝗶𝗲𝗿𝗮𝘀 𝗱𝗲 𝗳𝗮𝗴, / 𝗠𝘂𝗹𝘁 𝘇𝗶𝗰𝗲 𝗰𝘂 𝗱𝗿𝗮𝗴! / 𝗙𝗹𝘂𝗶𝗲𝗿𝗮𝘀 𝗱𝗲 𝘀𝗼𝗰, / 𝗠𝘂𝗹𝘁 𝘇𝗶𝗰𝗲 𝗰𝘂 𝗳𝗼𝗰!“ (𝗕𝗮𝗹𝗮𝗱𝗮 „𝗠𝗶𝗼𝗿𝗶𝘁𝗮“) .

Îndrăgostit de acest instrument, dar jenat de a-l testa şi de a cânta doinele şi horele în faţa cunoscuţilor, Adrian se retrăgea pe Barajul Măneciu unde dădea adevărate concerte. N-a bănuit nicio clipă că sunetele fluierelor, alternate cu cele ale frunzelor, vor fi purtate de vânt şi vor fi auzite de Lidia Pavel, omul care avea să-i schimbe soarta şi să-l ducă în faţa unui public adevărat. Din zidarul care începea să aibă probleme de sănătate, Adrian avea să se îndrepte spre o altfel de construcţie: cea a propriului vis.

Angajată a Primăriei Măneciu şi responsabilă de tot ce înseamnă promovarea culturii din această zonă, Lidia Pavel l-a încurajat să-şi expună talentul, l-a promovat în rândul orchestrelor, formaţiilor consacrate şi în faţa marelui public. L-a sfătuit să urmeze şi calea didactică. Pe de-o parte pentru el, pe de alta să le înlesnească paşii în tainele acestui instrument şi celor mai mici . Astfel, astăzi, Adrian concertează alături de formaţia Subcarpaţi, urcă pe scenă alături de Titi Ghinea şi Gelu Voicu, îi învaţă pe copii să cânte la instrumentele de suflat, dar ia şi lecţii de canto şi de meşterit la Şcoala Populară de Arte din Târgu-Jiu. Diploma pe care o va obţine aici îi va da posibilitatea să-şi vândă creaţiile la târgurile de profil din ţară. .

Iar în atelierul său, unde-şi petrece ore întregi meşterind lemnul, testând instrumentele, Adrian mai face şi muncă…„de chinez“. Creează voblere pentru pescuit, o altă pasiune a sa. Oricât de mult i-ar plăcea muzica, sunt momente în care sunetul preferat îi este liniştea.

„𝗟𝗶𝗺𝗯𝗮 𝗿𝗼𝗺𝗮𝗻𝗮 𝗮 𝗿𝗲𝘇𝗶𝘀𝘁𝗮𝘁/ 𝗜𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗵𝗼𝗿𝗮 𝗱𝗲 𝗼𝗽𝗶𝗻𝗰𝗮 𝗦𝗶-𝘂𝗻 𝗳𝗹𝘂𝗶𝗲𝗿 𝗹𝗮 𝗰𝗵𝗶𝗺𝗶𝗿/ 𝗖𝘂 𝘀𝘂𝗶𝗲𝗿𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗽/ 𝗜𝗻 𝗳𝗮𝘁𝗮 𝗱𝘂𝘀𝗺𝗮𝗻𝗶𝗹𝗼𝗿“ (𝗣𝗲𝘁𝗿𝘂 𝗗𝗮𝗻𝗶𝗲𝗹 𝗩𝗮𝗰𝗮𝗲𝗮𝗻𝘂)

𝗙𝗼𝘁𝗼: 𝗖𝗝 𝗣𝗿𝗮𝗵𝗼𝘃𝗮 𝘀𝗶 𝗮𝗿𝗵𝗶𝘃𝗮 𝗽𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝗮 𝗔𝗱𝗿𝗶𝗮𝗻 𝗠𝗶𝗵𝗮𝗶𝘂