Toate argumentaţiile în acest sens se bazează pe unul dintre textele fundamentale pe care s-a construit întreg edificiul civilizaţiei democratice contemporane: Convenţia de la Geneva adoptată în 1951 a fost răspunsul pentru una dintre vinile cu care trebuiau să trăiască politicienii acelui timp, adică lipsa de putere şi voinţă în a-i ocroti pe evreii şi pe toate celelalte victime directe ale ororii naziste, oameni care încercau să şi-şi scape viaţa lor şi a familiilor lor fugind în lume. Într-o lume neechipată pentru a da un răspuns legal şi valabil administrativ pentru ceea ce era exodul refugiaţilor de război. Iată de de Convenţia de la Geneva a venit cu răspunsul fundamental: niciun refugiat nu trebuie să fie trimis înapoi într-o ţară unde viaţa sa este primejduită.
Acesta este un talger al balanţei.
De cealaltă parte avem enorma presiune creată de migranţi în unele ţări europene în care, deja, s-au format, în spaţiul a câţiva ani, adevărate noi zone demografice reprezentative, comunităţi de migranţi veniţi din ţările unde războiul este în plină desfăşurare. Ele sunt şi o povară reală financiară datorită faptului că ajutoarele de inserţie socială trebuie să acopere familii numeroase şi copii finanţaţi cu burse pentru a intra în sistemul social. Apoi, în spatele acestor probleme, potenţând sentimentul de protest şi nelinişte socială din ce în ce mai evidentă, se află teama provocată de atentatele teroriste, mulţi dintre refugiaţi dovedindu-se profund îndoctrinaţi cu extremismul religios din ţările lor de origine.
Este o situaţie care se dovedeşte acum extrem de primejdioasă şi are un potenţial de dezvoltare extrem de solid dacă, cumva, ar urma să apară în apropiere sau mai departe de Europa alte focare de conflict care să determine migraţii de masă imposibil de controlat. De ce imposibil? Pentru că Europa aceasta a noastră nu este în stare să adopte o legislaţie unitară şi, pe baza acesteia, acceptate şi aplicate în mod egal de toate Statele Membre – să poată fi luate măsuri de apărare justificate printr-un mare pachet legislativ privind dreptul de azil.
Nu se poate.
Nu se poate deoarece, pur şi simplu, Uniunea Europeană funcţionează încă pe baza unei reglementări care permit unui Stat Membru să adopte sau să refuze ceea ce înseamnă pentru toţi ceilalţi legislaţie comună, acesta fiind sistemul denumit „opt out”. Danemarca, spre exemplu, acceptând să semneze Tratatul de la Maastricht doar cu condiţia să beneficieze de opt asemenea excepţii, printre care politica de apărare şi, foarte important pentru discuţia de acum, domeniul justiţie şi afaceri interne.
Aşa se face că, pe 3 iunie, Parlamentul danez a adoptat cu 70 de voturi contra 24, un proiect de lege propus de guvernul social-democrat condus de Mette Frederiksen. Nici extrema dreaptă nu a reuşit performanţa de a concepe o asemenea legislaţie ultra-dură, despre care am auzit odată vorbindu-se la Bruxelles, dar considerată atunci imposibilă şi barbară.
Nu e. Căci iată ce zice noua lege daneză: cu excepţia unor persoane suferind de boli grave, orice solicitant de azil aflat în Danemarca, imediat după ce cererea sa va fi înregistrată, va fi trimis într-un centru pentru azilanţi din afara Uniunii Europene. Sunt acum în discuţie câteva locaţii posibile: în primul rând Rwanda, apoi Eritreea sau Egiptul. Tehnic, chiar dacă este ceva cu totul nou pentru Europa, în 2018 Israelul demarase negocieri cu Rwanda pentru un acord similar, iar Australia (odinioară imensă colonie penitenciară a Imperiului Britanic) are deja prevăzut un asemenea sistem legal de control al migraţiei. Tehnic vorbind, asta presupune ca sortarea cererilor de azil să fie făcută de un operator extern, acceptându-se deci principiul „externalizării serviciilor” către partenerul din Rwanda, spre exemplu, evident în cadrul unei operaţiuni finanţate de statul danez. Ce va urma cu cei a căror cere de azil va fi refuzată? Vor fi trimişi acasă, nu de danezi, ci de autorităţile competente din Rwanda. În cazul în care pe teritoriile de destinaţie e încă război, se va putea apela la soluţia australiană din 2012, adică crearea de centre permanente de refugiaţi în zone primitoare precum Papuaşia sau insula-stat Nauru.
A protestat Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi, care a spus că „se opune la modul cel mai ferm eforturilor vizând externalizarea sau delocarea obligaţiilor în materie de azil sau protecţie internaţională către alte state”. Dar nu este şi nu va fi deloc suficient. Uitaţi-vă la procedurile demarate de în UK pentru familiile siriene rugate să plece acasă, acolo descoperind britanicii că acolo ar fi un teritoriu de pace şi deplină siguranţă.
Somnul raţiunii? Cine ştie dacă, în noi condiţii de presiune şi de conflict, problemele economice nu vor sili autorităţile altor state din Eutopa să începă să ia măsuri similare în cazul celor consideraţi „migranţi economici”. S-ar putea ca migranţi inconvenabili să devină mulţi alţii dintre cei care ar lua calea pribegiei forţate, ferindu-se din calea primejdiilor şi căutând siguranţa pentru familiile lor.
Danemarca deschide un precedent în Europa. Este oare de acceptat ca o deschidere novatoare, chiar cu forţarea legislaţiei internaţionale? Sau, dimpotrivă, este un lucru acceptabil ca soluţie de ultim resort în faţa apropierii primejdiei pe care o reprezintă comunităţile de migranţi scăpate de sub control?
Deocamdată, răspunsurile sunt la fel de haotice şi incoerente ca şi realitaăţile lumii în care trăim. Dar poate că, destul de curând, nu vor mai fi fi aşa.
Cristian Unteanu
