Cineva, cum ar veni, va trebui la un moment dat să spună dacă politica externă a UE mai rămâne un domeniu de competenţe comune, adică un spaţiu caracterizat printr-o unitate decizională în spiritul în care votează din când în când şefii de state şi guverne sau, dimpotrivă, în momentele cele mai sensibile, toată lumea se întoarce la vechiul principiu al priorităţii intereselor naţionale.Una dintre cele mai nefericite consecinţe geo-strategice ale pandemiei a fost punerea în evidenţă a dramaticei lipse de unitate între actorii acestor două spaţii care ne interesează. Cu această ocazie s-a văzut cu ce viteză colosală fiecare dintre state s-a retras între frontierele naţionale, strângându-şi şi apărându-şi cu forţa rezervele proprii, închizând graniţele, confiscând ce trebuia trimis altora, chiar ajungând la ameninţări directe cu naţionalizarea unor capacităţi de producţie, politica de super-protecţie devenind cea prioritară. Apoi, târziu, au urmat actele de coeziune şi solidaritate promise între statele membre în cele două alianţe, NATO şi UE şi au renăscut discursurile şi promisiunile nobile către ţările care şi acum sunt în lăsate să se descurce cum or şti.
Şi asta e de înţeles căci, nu-i aşa, mai aproape ţi-e cămaşa decât haina. Dar ceea ce este foarte greu şi chiar imposibil de acceptat este modul în care, la baza alianţelor fundamentale ale spaţiului nostru, apare un sentiment de dubiu de o asemenea intensitate cum este, din nou, analiza pe care o face preşedintele Macron privind relaţia pe care UE ar trebui s-o aibă cu Marele Prieten de la Răsărit, asta după ce anunbţase -nimeni nu a uitat acest lucru – că „Nato de se află în moarte cerebrală”.
Dar ce ne facem dacă analiza lui e corectă? La acest nivel al jocurilor politice, nimic nu se produce întâmplător. Momentul ales de Macron nu este nici el întâmplător, deoarece declaraţiile sale extrem de grave de acum au fost făcute cu ocazia recentului Summit de la Bruxelles în care, printre altele, sub presiunea evenimentelor din Belarus, trebuiau adoptate primele măsuri din ceea ce, aşşa cum veţi vedea săptămâna următoare, va fi un ansamblu foarte complex de acţiuni coercitive pe plan internaţional împtriva regimului de la Kiev şi principalilor săi exponenţi.
Neplăcut lucru deoarece, cu câteva zile în urmă, le amintea de faptul că, doar cu câteva zile în urmă, preşedintele Biden a anunţat că retrage sancţiunile îndreptate împotriva companiilor, ruseşti şi internaţionale, care participă la finalizarea proiectului Nord Stream 2. Victorie enormă pentru Germania, confirmare a liniei politice Merkel şi deschidere urişă strategică oferită Rusiei lui Putin.
Şi ne spune Macron cu UE „trebuie să-şi reformuleze foarte profund relaţia cu Moscova”. Mai mult, a adăugat că politica sancţiunilor „şi-a atins limitele faţă de Rusia cât şi faţă de Belarus…Politica sancţiunilor progresive asupra conflictelor îngheţate nu mai este o plitică eficientă…Ce-aţi vrea să facem? Să intrăm într-un conflict armat? Să rupem complet relaţiile? Să mergem mai departe cu sancţiunile, dar în ce direcţie?…Cred că în relaţia cu Rusia am ajuns la un moment al adevărului şi asta trebuie să ne facă regândim termenii tensiunilor pe care am decis să le instalăm. Şi asta, în ce mă priveşte, nu este decât o etapă”.
Declaraţie din care, cum este bunul obicei de la Bruxelles, fiecare va înţelege ce vrea, neluând în seamă (sau dorin să uite cât mai rapid) declaraţia ministrului de externe Lavrov , tot în această lună, nemiloasă ca o insultă: „…nu maen relaţii efective cu Uniunea Europeană ca organizaţie deoarece infrastructura acestor relaţii a fost distrusă în mod unilateral din cauza deciziilor luate de cei de la Bruxelles”.
Brambureală? Puţin spus dacă ne uităm cum Rusia joacă partida aceasta de şah, căci, la Soci, s-a anuţat că tema principală a reuniunii între Lukaşenko şi Putin a fost continuarea negocierilor care să definitiveze în teren realitatea oficial decisă şi oficial aprobată a Statului Uniunii, funcţional deja în unele domenii esenţiale între Minsk şi Moscova. Dar semnalul acesta, ca tot ce se face acum, are un mesaj direct către comunităţile slave altele decât cele din cele două ţări, reamintinu-le că jocul profund are în vedere restaurarea URSS şi a gloriei şi forţei de odinioară într-o lume împlinind visul pan-slaviştilor, Marea Rusie care să fie şi centrul ortodoxiei în partea noastră de lume. Asta este mişcare de contrapondere construită de Rusia şi care-l poate interesa pe Biden în măsura în care ar, la schimb, se va vorbi despre reechilibrarea unora dintre jocurile din zona Pacificului?
În acest sens, cred că ar putea fi un semnal care să fie înscris şi rezolvat în marea negociere cu Biden şi premerge redesenarea tuturor frontierelor de influenţă? Pe fond, despre asta ar putea fi vorba şi asta au intit Markel şi Macron încercând să nu piardă locurile din primul vagon al puterii care va transforma Europa?
Cristian Unteanu
