Sunt proprietarul unui metru pătrat de pământ în Statele Unite. Din cei aproape zece miliarde de metri pătrați ai țării de peste ocean, unul este al meu. Pare puțin. Într-un pătrat cu latura de un metru nu încape nici măcar un mormânt. Dar într-un dreptunghi de doi metri pe jumătate de metru – da. Și apoi, pe terenul meu s-ar putea înfige un pilon de oțel care să susțină sus, la mare înălțime, o casă. Sau s-ar putea descoperi chiar sub el, prin forare, un zăcământ de țiței.Viitorii purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu erau plini de dispreț la adresa proporțiilor gigantice ale New York-ului. Iată însă că ajuns acolo nu m-am simțit deloc strivit de ceea ce vedeam. Dimpotrivă, am avut sentimentul că asist la o țâșnire grandioasă a materiei spre cer, la un triumf al speciei căreia îi aparțin. Mă bucuram din toată inima că semenii mei au învins gravitația printr-un efort inteligent și eroic, că au reprezentat într-un mod spectaculos ideea de verticalitate. Îmbătat de succesul lor, pe care îl consideram în mod fraudulos și al meu, mi se părea că sunt și eu capabil de orice performanță. Am hoinărit zilnic, de dimineața până seara, pe străzile New-York-ului și i-am studiat atent, ca un agent al SRI aflat în misiune, pe americani. Le-am remarcat întâi mersul, neeuropean. Când pășesc, ei țin tălpile picioarelor perfect paralele, orientate mereu spre înainte, nu le desfac într-un unghi care transformă în cazul nostru mersul spre ceva într-o plimbare.
Pietonii new-york-ezi înaintează cu evidentă eficacitate, au întotdeauna o destinație și drept urmare și ajung la timp. Apoi, americanii nu se miră când unii dintre ei diferă flagrant de cei jur. Poți să ai părul verde sau portocaliu, poți să mergi în mâini, poți să speli o vitrină îmbrăcat în frac, nimeni nu te va privi cu acea curiozitate indiscretă sau cu acea uimire dezaprobatoare de care au parte, în lumea veche, excentricii. Democrația le-a intrat de multă vreme americanilor în sânge. Când li se face foame, ei mănâncă oriunde se află, cu dezinvoltură. I-am văzut pe unii care luau prânzul stând în fund pe treptele unui tribunal și ținând în mâini câte o caserolă de plastic compartimentată pentru supă, friptură, cartofi prăjiți, salată și prăjitură. Dar cei mai mulți mănâncă mergând pe stradă, conducând mașina sau călătorind cu metroul. Au aproape toți haine largi, ușoare și comode. Dacă sunt urâți sau vorbesc prost engleza nu se simt complexați. Libertatea le-a intrat și ea de multă vreme în sânge.
Akex Stefanescu



