Excelențe,

Mă adresez Domniilor voastre în calitate de cetățean român, dar și de fost ministru de externe al României, care a avut în trecut ocazia de a vă întâlni și de a conferi cu dvs, inclusiv ca reprezentant al unor organizații internaționale (Adunarea Parlamentară a OSCE, Consiliul Europei, Parlamentul European). O fac într-un context mondial complicat, dar mai ales pe fondul încordării relațiilor dintre România și Rusia, ajunse, mă grăbesc să spun, în mod artificial, la unul dintre cele mai scăzute niveluri din istorie. Presa internațională, preluând sau interpretând spusele purtătorilor de cuvânt ai instituțiilor oficiale ruse, a informat că Președinția Federației Ruse, fără îndoială, cu asistența șefului diplomației rusești, întocmește o listă cu „state neprietene”. Cu alte cuvinte, state ostile sau inamice. Demersul meu are scopul de a vă convinge că România nu are de ce fi inclusă pe acea listă și că desemnarea ei ca stat ostil Rusiei ar fi contraproductivă pentru toată lumea. Motivele unei asemenea afirmații sunt mai multe. În primul rând, nu trebuie confundată națiunea română cu conducerea ei vremelnică despre care tot mai mulți cetățeni ai țării mele consideră că acționează sub impulsul unor ordine externe fără nici cea mai mică legătură cu interesul nostru național. Asemenea ordine, obedient executate, sunt uneori venite de la grupări oculte supra-naționale interesate să impună o ordine globală oligarhică, alteori de la rivalii sistemici ai Rusiei, dar și de la unele puteri „prietene” Rusiei, doritoare a se pune într-o poziție mai bună pentru a negocia bazele acestei „prietenii”, asmuțind România împotriva Rusiei. Nu poate fi calificată o întreagă națiune cu calificativul pe care îl merită o guvernare minoritară, ajunsă prin diverse inginerii geopolitice în poziția de a decide împotriva voinței exprimate la urne de majoritatea electoratului român. În al doilea rând, sunt convins că România și Rusia au mai multe interese strategice comune decât se crede. De aceea este o mare pierdere că România acceptă să fie deocamdată ventrilocul politicilor rusofobe ale unor puteri terțe. Păcat este, însă, și faptul că Rusia nu are o politică specific românească, și se raportează la români doar ca membru component al alianțelor dominate de actorii euro-atlantici. Nu ne negăm calitatea de membri NATO sau UE, dar înainte de a fi membri NATO sau UE, suntem români și am dori să fim tratați și înțeleși ca atare. Ca și Rusia, România este interesată de o ordine mondială multipolară sau, și mai bine, policentrică. Ca și Rusia, România este interesată ca Marea Neagră să aparțină riveranilor. Ca și Rusia, România este interesată ca superputerile emergente ale lumii să aparțină categoriei puterilor soft, iar nu puterilor hard. Ca și Rusia, România știe că războiul nu îi poate aduce decât mizerie și că pentru a-și asigura mediul prielnic dezvoltării are nevoie ca centrele de putere ale lumii să fie capabile a se echilibra între ele printr-un sistem flexibil de multilateralism simetric. Ca și Rusia, România este în căutarea unui pact global defensiv, care să permită apărarea națiunilor împotriva amenințărilor neconvenționale. Ca și Rusia, România dorește resetarea sistemului de securitate și cooperare în Europa. Ca și Rusia, România este avantajată dacă se învecinează cu spații caracterizate prin securitate, stabilitate și libertate. Ca și Rusia, România are nevoie de reabilitarea dreptului internațional, astfel încât forța dreptului să se impună în fața dreptului forței. Ca și Rusia, executorul testamentar al celei de a treia Rome, și România, urmașa Bizanțului, este obligată să își apere tradițiile, credința, valorile morale, organizarea familială și ordinea creștin-ortodoxă în fața agresiunii fundamentalismului cultural globalist. România nu se teme de o Rusie puternică. O Rusie suficient de puternică este calmă și capabilă să își rezolve problemele interne pe plan local, fără tentația de a le exporta. Dimpotrivă, o Rusie în nesiguranță este o amenințare mai mare pentru siguranța României, decât una în deplină siguranță. Cred că și pentru Rusia securitatea României ar trebui să fie percepută ca un atu al propriei sale securități. În gesturile necugetate și declarațiile provocatoare ale guvernului român de azi trebuie văzute și efectele nocive ale unui sentiment de insecuritate, inclusiv subsecvent unei suveranități precare. Între un Occident care nu a oferit României altceva decât îndoielnicul privilegiu de a-i fi piață de desfacere și port-avion terestru, reproșându-i, în același timp, că are o cultură incompatibilă cu civilizația sa, și o Rusie care așteaptă gesturi de prietenie fără a oferi și un motiv palpabil spre încurajarea acestora, românii îl vor prefera pe cel dintâi pentru un singur motiv: este mai departe și are interese mai mari în alte locuri. Poate că socoteala geografică nu este cea optimă, dar și alegerile imperfecte sunt parte a realității pe care trebuie să o administrăm împreună, căci tot geografia ne-a obligat să fim pentru totdeauna vecini. România nu are nici un interes să genereze sau să sporească insecuritatea Rusiei. Din acest punct de vedere prezența României în NATO, ca și cea a Ungariei și a altor state central-europene, ar trebui să fie privită ca un avantaj pentru Rusia. România nu a vrut și nu s-a străduit să fie membru al NATO pentru a se război cu Rusia și nici măcar pentru că s-a simțit amenințată de Rusia. Aderarea la NATO a avut ca rațiuni dorința de a evita izolarea internațională sau rămânerea într-o zonă gri, în condițiile în care singura alianță politico-militară defensivă relevantă pentru regiunea noastră, la vremea respectivă, era cea nord-atlantică. De asemenea, România a urmărit să se regăsească în aceeași alianță cu vecinii săi occidentali și sudici, cu care nu își poate permite să aibă soluții diferite pentru consolidarea siguranței sale strategice. În fine, ca popor latin, românii au sperat că integrarea lor euro-atlantică îi va pune alături de alte popoare cu care au rădăcini culturale comune și cu care împărtășesc același model de viață. Sub acest ultim aspect, nu se poate uita că românii aparțin latinității orientale și, în consecință, pot fi un interpret perfect al culturii și aspirațiilor Orientului euro-asiatic pentru purtătorii culturii occidentale, europene și euro-atlantice, și invers. Rusia ar avea numai de câștigat dacă ar înțelege aceste oportunități. Odată intrat într-o alianță ești ținut de obligația de loialitate față de toți ceilalți membri. Asta pretinde și Rusia de la aliații săi. Raportul de loialitate este, însă, unul bilateral. România nu este supusa alianței din care face parte, ci membru cu drepturi depline și egale. Deciziile alianței, care nu este o entitate supranațională, ci una interguvernamentală, nu se pot lua fără acordul său. Dacă ceilalți membri nu vor fi la rândul lor loiali României și nu vor ține seama de interesele ei legitime, fiți siguri că România va ști să și le apere. Or, unul dintre aceste interese vitale este evitarea unei relații conflictuale cu Rusia, în condițiile în care fiecare recunoaște dreptul celuilalt de a se organiza și administra pe plan intern potrivit propriei concepții și propriilor tradiții. Politica mimetică și conformistă a actualului guvern este efemeră și, împotriva sentimentului popular, nu poate trece dincolo de retorică și gesturi simbolice. Nu vă puteți lăsa înșelați în această privință și nici nu este nevoie să lăsați impresia că v-ați lăsat înșelați. Cred a ști, și este firesc faptul, că Rusia caută o înțelegere strategică cu SUA sau protagoniștii UE. Sunt convins că puteți găsi mai repede asemenea înțelegeri cu România și că, dacă le veți găsi, aceasta vă va facilita și înțelegerile cu SUA și UE. De nu se va întâmpla așa, înseamnă că dorința dumneavoastră nu a fost destul de puternică. Relațiile româno-ruse sunt marcate de poveri ale trecutului. Nu putem nega acest adevăr, chiar dacă interpretările unor momente istorice sunt subiective, eronate, incomplet argumentate sau excesive. Problema cea mai spinoasă, așa cum am avut ocazia să îi spun foarte stimatului și regretatului meu omolog, Evgheni Primakov, este că resentimentele sunt legate nu de momentele în care, din nefericire, am fost inamici, ci de cele în care am fost aliați și în care fiecare, în felul său, s-a simțit trădat de celălalt. Din păcate, în mentalul colectiv românesc sunt mai prezente tezaurul, Basarabia, Pactul Ribbentrop-Molotov și sovietizarea forțată, decât sprijinul pentru unirea principatelor române, atribuirea Dobrogei, restituirea Transilvaniei de nord sau refuzul dezmembrării României la finele Războiului Rece. Nu intru în detalii acum, căci nu aș face decât să întețesc controversele. La rândul meu, cred că descifrarea istoriei trebuie lăsată istoricilor. Desigur, fiecare are argumentele sale și unghiul său de vedere. Fiecare este convins că în discuție a fost apărarea intereselor sale legitime. Fiecare crede că a fost mai corect decât celălalt. La nivelul liderilor bine informați ne putem înțelege. Nu putem ignora, însă, sentimentul popular. Liberali sau iliberali, fideli ai democrației pluraliste sau adepți ai democrației suverane, nu putem face abstracție de popor. Fără susținerea acestuia nimic durabil nu se poate realiza. Încrederea lui trebuie să o reclădim. Ea ne va feri de orice excese și de rătăciri pe drumul unei adversități care ar fi spre răul tuturor. Din această perspectivă, temerea mea în legătură cu trecerea României pe lista țărilor neprietene ale Rusiei este tocmai aceea că astfel vom diminua încrederea populară, și așa în deficit, și totodată vom submina eforturile pentru recâștigarea ei. De asemenea, mai ales pe fondul acestei neîncrederi, vom intra în mod artificial în logica adversității și vom trece dincolo de măsurile de supraveghere reciprocă și de întărire rezonabilă a capacităților de apărare, firești în cazul statelor vecine care aparțin unor alianțe diferite, și nu numai, pentru a promova mesaje și a pune în aplicare acțiuni cu potențialul de a da naștere unui conflict real, de a transforma o pace, deocamdată, din nefericire, rece, într-un război cald, foarte probabil hibrid, adică total. Am fi atunci conduși nu de realități și de intențiile noastre, ci de prejudecăți și de faptele noastre. Românii nu sunt neprietenii Rusiei. După cum cred că Rusia nu este neprietenul ereditar al României. Fiecare își apără interesele cum știe mai bine și ceea ce trebuie făcut este să ne oferim reciproc motive pentru ca definirea acestora să nu fie conflictuală. Românii și România sunt prietenii Rusiei, dar, pe drept sau pe nedrept, sunt prieteni dezamăgiți și suspicioși. Declarându-i neprieteni nu veți face decât să îi transformați în neprieteni absoluți, cronicizându-le dezamăgirea și confirmându-le suspiciunea. Cunoașteți, desigur, cugetarea care spune că trebuie să ne purtăm cu fiecare adversar ca și când ne-ar putea deveni prieten, și cu fiecare prieten, ca și când ne-ar putea deveni adversar. Dacă socotiți că vă suntem neprieteni, întindeți-ne mâna prieteniei. Dacă socotiți că vă suntem sau vă putem fi prieteni, nu ne tratați ca neprieteni și nu ne lăsați să devenim neprieteni. Știu că relațiile internaționale sunt guvernate de interese iar nu de prietenie, de egoism iar nu de generozitate. România și Rusia nu pot face excepție. Eu unul nu v-aș putea cere să renunțați la interese și la egoism. Pot, însă, să vă îndemn a practica un egoism inteligent. Și singura formă de egoism inteligent în lumea de astăzi este solidaritatea bazată pe empatie. În ciuda diferențelor de agendă și de priorități, absolut firești, putem realiza solidaritatea intereselor. Nu ne declarați neprieteni, ci sprijiniți cu toate forțele securitatea, stabilitatea și suveranitatea noastră și veți afla că nimeni nu este condamnat a ne fi prieten etern sau neprieten etern. Eterne ne sunt doar aspirațiile de demnitate, libertate și prosperitate națională, care nu sunt în mod sistemic incompatibile cu cele ale Rusiei. Tot istoria ne-a dovedit-o, în mai multe ocazii, că nu sunt.

Cu cele mai bune și prietenești sentimente, rămân Al dvs,

Dr. Adrian Severin Ex Ministru al Afacerilor Externe al României