În contextul actual în care Rusia îşi arată colţii, îşi încordează muşchii şi îşi ascute armele, România expulzează un oficial al Ambasadei Rusiei la Bucureşti. Autorităţile române l-au declarat persona non grata pe teritoriul României pe Alexey Grishaev care este adjunct al ataşatului militar în cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti. Activităţile şi acţiunile acestuia contravin prevederilor Convenţiei de la Viena (din 1961) privind relaţiile diplomatice. Această decizie a fost comunicată părţii ruse în 26 aprilie 2021, cu prilejul convocării la sediul MAE a ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, domnul Valery Kuzmin, de către ministrul de Externe al României, Bogdan Aurescu. România se alătură astfel mai multor ţări membre ale Uniunii Europene, care în această lună a recurs la expulzarea mai multor diplomaţi ai Rusiei: Cehia a expulzat 18 membri ai Ambasadei Rusiei la Praga; Estonia, Letonia, Lituania au propus spre expulzare 4 diplomaţi ruşi; Slovacia a decis expulzarea a 3 diplomaţi ruşi. Toate aceste expulzări s-au făcut în urma confirmării că persoanele expulzate şi-au depăşit cadrul pur diplomatic şi au avut acţiuni şi activităţi de spionaj îndreptate împotriva ţărilor mai sus enumerate. Este posibil ca în zilele următoare să asistăm la contra măsuri pe care Rusia să le abordeze.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în zona noastră de vecinătate cu spaţiul ex-sovietic, precum şi interpretarea corectă a situaţiei geo politico-militară actuală în contextul arhicunoscut al exerciţiilor şi manevrelor militare întreprinse de Rusia în Crimeea şi zona Donbass (estul Ucrainei), trebuie să facem o recapitulare a relaţiilor României cu această forţă care este astăzi Federaţia Rusă.

Un loc de o foarte mare însemnătate (chiar decisiv, se poate afirma) în ceea ce priveşte importanţa geostrategică a României în Balcani şi în ansamblul spaţiului euro-atlantic îl reprezintă relaţiile istorice ale ţării noastre cu Rusia, relaţii care, de trei sute de ani încoace, au influenţat în mod direct soarta şi viitorul poporului român.

Politică activă, orientată către viitor, de prietenie şi colaborare fructuoasă, bazată pe egalitate, încredere şi avantaj reciproc în toate domeniile. Această formulă deschide preambulul Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă, semnat la 4 iulie 2003, la Moscova, de preşedinţii celor două ţări. Dacă luăm în calcul doar litera acestui text, relaţiile româno-ruse ar trebui să fie, astăzi, mai calde ca oricând.

În realitate, relaţiile româno-ruse nu se află deloc într-o stare prea bună. România este astăzi, după decenii de dominaţie sovietică şi după alţi 25 ani de incertitudini şi bâjbâieli geostrategice, din nou parte integrantă a lumii occidentale, în calitate de membru al NATO şi al UE. Iar Rusia este condusă de o elită politică obsedată permanent de ideea unui Occident duşmănos. Liderii de la Moscova se raportează azi la SUA şi la NATO – actori politico-militari majori care garantează, între altele, şi securitatea naţională a României – ca la duşmani care îşi extind influenţa spre Est, exclusiv în detrimentul Rusiei.

La începutul secolului al XVIII-lea a existat un scurt parteneriat ruso-român îndreptat împotriva turcilor. Dar armata lui Petru I, aliatul lui Dimitrie Cantemir, a fost înfrântă la Stănileşti. În următorii 150 de ani, ruşii au invadat în repetate ocazii ţările Române, care constituiau primul pas către Bosfor şi Dardanele. Toate aceste războaie au provocat, inevitabil, pagube şi pierderi enorme în Principate. La 1829, o nouă victorie a ruşilor împotriva Porţii Otomane conduce la Pacea de la Adrianopol, prin care se recunoaşte şi autonomia ţărilor Române. Acestea continuă să plătească tribut Porţii, dar se află concomitent şi sub protecţia Rusiei. începutul real al modernizării României este legat – ne place sau nu să recunoaştem aceasta – de perioada regulamentară, în care Moldova şi Ţara Românească se afla sub controlul nemijlocit al Rusiei, consolidat printr-un regim de ocupaţie militară. Revoluţia română de la 1848 este însă zdrobită datorită intervenţiei decisive a Rusiei. Influenţa politică rusească se diminuează abia după Războiul Crimeei. Rusia a fost, din raţiuni lesne de înţeles, destul de multă vreme un inamic redutabil al Unirii de la 1859. România modernă – unde era deja consolidat un puternic curent rusofob – este nevoită să se alieze cu Rusia la 1877 şi, din nou, în Primul Război Mondial.

În 1916 şi 1917, ajutorul real primit de la Rusia este infim, iar prestaţia trupelor ruseşti care luptă pe frontul românesc a fost, cu rare excepţii, una jalnică. Starea de conflict latent cu Rusia, care dorea înglobarea definitivă a teritoriilor româneşti în sfera sa de influenţă, se accentuează după revoluţia bolşevică. URSS n-a recunoscut niciodată legitimitatea Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România. Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939, a avut drept urmare şi pierderea de către România a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi Transilvaniei. Trebuie amintit faptul că Lenin, după preluarea puterii bolşevice în Rusia şi naşterea URSS-ului a dispus confiscarea abuzivă a tezaurului României, precum şi a altor bogăţii, odoare bisericeştti, letopiseţuri şi înscrisuri vechi care arătau identitatea naţională română. Conflictul istoric între ideea politică românească şi cea rusă s-a accentuat în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Trupele româneşti au săvârşit excese majore pe teritoriul rusesc, iar Armata Roşie s-a comportat, şi ea, cu brutalitate extremă pe teritoriul românesc. După 1944, influenţa sovietică devine, vreme de câteva decenii, factorul politic decisiv pentru destinul României. Regimul comunist este adus în România de Armata Roşie, iar partidul unic şi administraţia de stat sunt împănate cu oameni loiali Moscovei. România şi URSS se află în coliziune deschisă din anii ’60, inclusiv în legătură cu Primăvara de la Praga (1968). În ciuda politicii de distanţare faţă de Moscova dusă de regimul Ceauşescu, influenţa politică şi economică sovietică rămâne puternică în România până în 1989 când, susţin destui autori credibili, revoluţia din decembrie a fost direct sprijinită şi de Uniunea Sovietică pe care Gorbaciov încerca în zadar s-o reformeze.

Luând în calcul şansa reconcilierii istorice depline – ilustrată impecabil, în Occident, de evoluţia relaţiilor franco-germane – este posibil, teoretic, un nou curs şi în relaţiile bilaterale ruso-române. Ultimii 17 ani nu confirmă însă pe deplin un astfel de scenariu optimist. Chiar dacă oficialităţile române vorbesc uneori -şi cităm aici o declaraţie semnificativă de la sfârşitul lui 2005 – despre „faptul că relaţia noastră bilaterală se descarcă încetul cu încetul de suspiciuni, de reziduuri istorice” -, relaţiile politice rămân constant relativ reci. Interesele pe termen mediu şi lung ale României şi Rusiei nu coincid deloc nici în Transnistria, nici în Marea Neagră, nici în Balcanii de Vest. Mai mult, apartenenţa României la NATO îi irită constant pe nostalgicii imperiului de la Moscova, după cum agresiva şi dinamica politică externă neoimperială a Rusiei provoacă constant îngrijorare la Bucureşti.

La 10 februarie 2007, preşedintele rus Vladimir Putin a rostit un discurs extrem de dur în cadrul Conferinţei Internaţionale de la Munchen pentru Politica de Securitate. El a început prin a afirma, tranşant, că „structura acestei conferinţe îmi îngăduie să evit politeţea excesivă, ca şi nevoia de a vorbi în termeni complicaţi, plăcuţi auzului, dar găunoşi”. Putin s-a referit pe larg la lumea unipolară, afirmând că aceasta înseamnă, „oricât ar încerca cineva să înfrumuseţeze termenul”, nimic altceva decât „un singur stăpân”. Din acest moment încolo, discursul lui Putin a căpătat accente tot mai clar antiamericane. America a fost acuzată direct că a recurs „la acţiuni unilaterale, frecvent nelegitime”, care „au cauzat noi tragedii omeneşti şi au creat noi centri de tensiune”. Planul american de instalare în Europa a unor componente ale sistemului antirachetă a fost şi el dur criticat. În plus, Putin a afirmat că ţara sa se simte înşelată de faptul că, în timp ce forţele ruse se retrag din Georgia şi mai menţin acum doar 1.500 de oameni în Republica Moldova, SUA şi NATO îşi împing bazele înaintate tot mai spre Est. Mai mult, preşedintele rus a făcut apel şi la un discurs al lui Manfred Worner, care ar fi declarat la 17 mai 1990, că politica de a nu amplasa „trupe NATO în afara teritoriului Germaniei oferă Uniunii Sovietice o fermă garanţie de securitate”. Dar „unde sunt acum aceste garanţii?” -întreabă Putin. În acest context, preşedintele rus lansa o ameninţare voalată: ar putea fi nevoie – spunea el – „de mulţi ani sau chiar de decenii” pentru a distruge noile ziduri care sfâşie acum Europa. În finalul discursului său, preşedintele rus avertiza Occidentul că „Rusia e o ţară cu o istorie, care se întinde pe mai bine de 1.000 de ani şi a folosit întotdeauna privilegiul de a duce o politică externă independentă”.

Tendinţele agresive şi expansioniste ale Rusiei sunt rămăşiţe ale bolşevismului moştenit de acest colos rapace şi violent, dar totodată aceste tendinţe sunt „calităţi” de veacuri în fibra şi ADN-ul slavilor de la Răsărit. Rusia nu se sfieşte, cum nu s-a sfiit niciodată în istoria ei să îşi abuzeze şi să îşi ameninţe vecinii cu ceea ce ştie ea mai bine: cu forţa şi cu războiul. Rusia nu este în stare să renunţe la odiosul experiment comunist desfăşurat vreme de cincizeci de ani în Răsărit şi să treacă la un proiect confecţionat pe relaţii de pace, cooperare şi bună-vecinătate. Finalul este previzibil, coliziunea între Rusia şi restul ţărilor democratice este inevitabilă. Mai devreme sau mai târziu, aceasta coliziune va avea loc.

Chiar şi, numai din puţinele exemple aduse în discuţie, se poate observa cu uşurinţă că pentru marile puteri, de-a lungul secolelor, spaţiul românesc a reprezentat, fără nici o excepţie, o ţintă , o pradă sau un cadou pe care aceste mari puteri militare au incercat să şi-l facă. Se spune că istoria este scrisă întotdeauna de învingători. În cazul României, cu toate suferinţele prin care a trecut aceasta de-a lungul timpului, istoria şi-au scris-o românii, confirmând zicala ”Apa trece, pietrele rămân”.

Prin situaţia ei, România a constituit întotdeauna pentru Rusia stăvilarul de care s-a lovit şi unde intenţiile ei de înglobare a românilor în oceanul rusofon s-au pierdut.