„Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu țin minte nici momentul și nici împrejurările. Era un sentiment între regret și recunoștință, asemănător cu acela pe care-l ai față de soția ta de o viață, care, fiindu-ți alături la orice, nu s-a bucurat, sau ție ți se pare că nu s-a bucurat, de atenția cuvenită. În această cafenea am scris sute de pagini și am făcut tot atâtea fișe despre subiecte și motive diverse, fără a o pomeni niciodată.“

Definitivat în 2011, apărut în Albania în 2014 și în Franța în 2017, volumul memorialistic pe care îl semnalăm astăzi cuprinde nouă texte, nouă proze scurte de diferite dimensiuni care descriu relația de patru decenii a scriitorului cu capitala culturii. Două dintre aceste proze sunt cu adevărat deosebite – cea care dă titlul volumului și „Domnițele literaturii albaneze”. Cartea e o declarație de iubire pentru Paris.

Ismail Kadare locuia la Paris în miezul orașului, în apropierea cafenelei situată pe un bulevard celebru care separă două arondismente, cu câteva sedii de edituri celebre prin preajmă și un parc faimos în care se plimbau uneori scriitori celebri.

„Ca orice cafenea care se respectă, Rostand avea şi ea propriile reguli. În primul rând programul. Era deschisă tot anul. Fiind douăzeci de ani clientul ei, n-am ştiut niciodată ora de deschidere, pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să vin şi s-o găsesc închisă. Şi nici să văd când se închide.

Invers decât celelalte surate, Rostand nu se încurca în reguli şi interdicţii. Aşa, de exemplu, pe când la Flore erau interzise telefoanele mobile, la fel ca la teatru, la Rostand nu numai că nu erau interzise, dar, spre mirarea generală, aici clienţii puteau veni chiar şi cu câinii de companie. (Observaţia că acest amănunt are legătură cu celebrul război de altădată, când câinii i-ar fi putut teroriza pe intelectuali, nu era de lepădat.)

Cât priveşte celelalte animale, cronica nu era foarte clară. Erau amintite, dar foarte vag, două coşuri împletite ca nişte colivii, care, cu toată încăpăţânarea posesoarelor, nu fuseseră acceptate în local, prima pentru că avea înăuntru un papagal, bănuit că i-ar fi putut trece prin cap să măscărească vocile clienţilor, iar cealaltă pentru că ar fi putut avea înăuntru un şarpe.

Precum mai toate cafenelele, Rostand trebuie că avea şi zonele ei misterioase, imposibil de explicat, create între ea şi clienţii ei. Erau atât de mulţi oameni, cu atâtea şi atâtea mentalităţi, încât asta nu avea cum să nu lase urme într-un spaţiu atât de limitat. Era imposibil de aflat ceea ce lua cafeneaua de la ei şi, încă şi mai greu, ce luau ei de la ea.

Dincolo de asta începea o zonă şi mai enigmatică, asemănătoare cu misterul limbilor, cărora nu le-ai putea înţelege modificările din timpul lăuziei sau după ce au zămislit briliantele poetice. Devin mai frumoase, sunt extenuate, plâng şi suspină?”

Volumul este unul de memorii, dar și de reflecții asupra unor subiecte care țin atât de viața reală, de biografia scriitorului și de procesul de creație. Cu amintiri uimitoare și dintr-o Albanie comunistă care se ncăpățâna să aparțină Europei, cu toate că secole la rând fusese cotropită de otomani, apoi de doctrina comunistă.

Iată și un fragment:

„Aveam impresia că Patrick Modiano, unul dintre obişnuiţii Jardin du Luxembourg, nu ieşise niciodată la poarta de pe partea aceasta pentru a traversa pe trotuarul nostru.

Locuia în zona opusă a parcului, probabil pe strada Fleuris, acolo unde, la numărul 27, Gertrude Stein îi aduna odinioară pe tinerii scriitori americani, pentru ca, într-o zi, să le adreseze celebra ei frază „sunteţi o generaţie pierdută“.

Modiano se plimba aproape în fiecare zi, puţin după prânz, cam în acelaşi timp cu mine. Era uşor de văzut de departe, tot astfel precum se aflase despre el că, după retragerea din scenă a lui Julien Gracq şi a lui Claude Simon, Modiano şi Le Clézio, doi scriitori mai tineri, parcă îndeplinind un ritual cunoscut, îşi creaseră propria grupare. Era cam la fel cu ceea ce făcuseră la început André Maurois – François Mauriac, Evtuşenko –, Vozniesenski în literatura sovietică, sau, în lumea capitalelor, Budapesta şi Bucureştiul, care, pentru locuitorii de dincolo de Atlantic, erau frecvent acelaşi oraş.

Tendinţei de a forma un tandem, deşi uşor de observat, era greu să-i găseşti cauza. Există scriitori parcă născuţi pentru asta, aşa cum alţii preferă exact contrariul. Camus-Sartre, de exemplu, erau un tandem nereuşit, aşa cum erau, culmea, şi cuplurile care apar ceva mai frecvent în viaţă, bărbat-femeie (Sartre-Simone de Beauvoir fiind o raritate). Iar ele, femeile, cu excepţia poate a Annei Ahmatova sau Marinei Ţvetaeva, în general par de neapropiat.

Tandemul Modiano-Le Clézio părea unul armonios până când Premiul Nobel acordat ultimului a stricat echilibrul. Nu-mi mai amintesc dacă Modiano, în urma acestui fapt, venea mai des sau mai rar în parc.

Se întâlneau adesea şi nu-şi ascundeau faptul că se cunosc, dar, pentru că Modiano era mai dificil în relaţia cu oamenii, lucru pe care-l recunosc şi în ceea ce mă priveşte, evitau să se salute. Conform obiceiurilor de la Tirana, Modiano şi cu mine, după un schimb de replici <<de ce te uiţi la mine>>, ar fi trebuit să ne luăm de câteva ori de gât, numai că, într-o zi, ne-am încetinit paşii probabil în acelaşi timp şi, arătându-ne mulţumirea de a fi depăşit neînţelegerea, ne-am vorbit pe nume unul altuia.

I-am spus că-mi luam în fiecare zi cafeaua la Rostand, iar el, sau o ştia, sau a vrut să fie elegant, mi-a răspuns <<da, ştiu>>.

Ne-am înţeles să ne întâlnim chiar la Rostand. De la acel moment au trecut deja doi ani şi, deşi ne-am mai promis asta de câteva ori, n-am reuşit să bem cafeaua aceea împreună, până ce mi-am amintit de linia fatală, trotuarul, pe care el n-a depăşit-o niciodată.

Într-o zi, când ne-am întâlnit, Modiano era cu soţia, care a repetat cuvânt cu cuvânt ceea ce-i spusese el referitor la cafea, în vreme ce bărbatu-său o asculta cu o mină veselă. Cu acest prilej, cercul întâlnirii noastre viitoare s-a lărgit, căci în el a intrat fireşte şi Helena, iar eu, după ce am făcut schimb de telefoane, i-am arătat cu mâna imobilul de la numărul 63 şi le-am spus că-i aşteptăm cu drag.

Nici nu se împlinise anul când, cu un zâmbet fericit care anunţă de obicei o descoperire, el mi-a zis că vizavi de poarta noastră observase un chioşc de ziare, ceea ce arăta că pe nesimţite situaţia se îndrepta spre o vizită în familie. Nu mai rămăsese decât să-i dau numărul de interfon, lucru care s-a întâmplat peste un an.

Şi poate că de data asta vizita chiar ar fi avut loc, dacă n-ar fi intervenit ceva neaşteptat: numele lui a apărut brusc pe lista candidaţilor la Premiul Nobel. Îndată ce am văzut în presă, primul meu gând a fost să merg în parc şi să-l întâlnesc. Mai mult decât o dorinţă, era o obligaţie. Eram amândoi pe listă şi nu se întâmpla în fiecare zi ca doi oameni care se plimbau prin acelaşi parc să se afle pe aceeaşi listă a Premiului Nobel. În plus, şi asta era esenţial, în vreme ce eu mă aflam pe listă pentru a treizecea oară, el apărea pentru prima dată, aşadar, ca „boboc“ ce era, aveam obligaţia să-i spun ceva. Poate ceva banal, în sensul că n-ar trebui să dramatizeze dacă nu… în cazul în care…

Tocmai mă gândeam la toate acestea, când mi-am dat seama că făcusem două tururi de parc fără să-l întâlnesc. În turul următor, odată cu întrebarea dacă aflase, mi-a trecut prin cap că poate motivul pentru care nu-şi făcuse apariţia era tocmai că ştia.”

Ismail Kadare – Dimineți la Café Rostand. Motive pariziene. Traducere și note de Marius Dobrescu. Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei. 285 pag.