Prin evaluarea importanţei geostrategice a Peninsulei Balcanice, raţionament bazat pe studiul datelor geografice, dar şi pe analiza intereselor pragmatice ale actorilor interni şi externi aflaţi în ecuaţia regională de putere, se pot dezlega unele dintre cauzele dilemelor balcanice.

Europa include patru mari penin­sule: Scandinavă, Balcanică, Italică şi Iberică. Definirea punctului ce marchează centrul continentului naşte dispute, deoarece se pune în discuţie percepţia occidentală asupra situării spaţiale a statelor pe harta continentului. Se pare că Delovoe, o mică localitate ucraineană, situată la 150 km nord de graniţa României, marchează totuşi, din punct de vede­re geografic, centrul Europei.

Raportată la limitele de est şi de vest ale Europei, respectiv Munţii Ural şi Oceanul Atlantic, Peninsula Balcanică se află la mijlocul distanţei dintre acestea. Privind latitudinea, include paralela 45° la nord şi Capul Matapan (Tainaron) din Peloponez – limita de sud a continentului. Cu toate acestea, potrivit percepţiei occidentalilor, reflectate în majorita­tea enciclopediilor, centrul continen­tului s-ar afla undeva în nordul Munţilor Alpi, iar Peninsula Balcani­că ar fi situată în sud-estul Europei. Este posibil ca acest, aparent, ciudat demers de stabilire a centrului Europei să nu fie luat acum în discu­ţiile Vestului. S-ar putea totuşi ca el să se materializeze peste un deceniu, în cazul în care speranţele noastre se vor împlini: – extinderea Uniunii Europene va avea succes şi bătrânul continent va deveni unul din pistoa­nele globalizării.

In ceea ce priveşte mărimea, Peninsula Balcanică reprezintă 5% din suprafaţa Europei, ocupând locul 3 pe continent şi 9 în lume. Din punct de vedere demografic, se situează pe primul loc pe continent şi pe locul 3 în lume. Interesant este că, din punct de vedere al numărului de state (10), Peninsula Balcanică este pe primul loc în lume, la diferenţă mare de cele­lalte trei peninsule europene – Scan­dinavă (3), Iberică (2), Italică (1).

Delimitând la sud-vest Marea Neagră, spaţiul balcanic este puter­nic influenţat de importanţa geostra-tegică a acesteia. Bazinul Mării Negre (care, sub aspect geoeconomic, geostrategic şi geopolitic, inclu­de pe cel al Mării Caspice) este situat în zona de contact a unor importante sfere de influenţă geopolitică, aflate într-un tradiţional duel economic şi ideologic – Europa Centrală şi de Sud, Europa Răsăriteană, Asia Mică şi Orientul Mijlociu. în ecuaţia sfere­lor de influenţă asupra bazinului Mării Negre, Federaţia Rusă şi Statele Unite sunt principalii actori. Din motive economice şi de securi­tate, Turcia şi Iranul sunt de aseme­nea factori importanţi, parteneri şi rivali în acelaşi timp.

Pentru SUA şi Europa, regiu­nea Mării Negre are o deosebita valoare geostrategică, datorită atât resurselor naturale existente înde­osebi în spaţiul caspic, cât şi statutului său juridic – o întindere de apă în care se poate naviga potrivit legislaţiei internaţionale. SUA urmăresc sporirea securităţii sale energetice prin multiplicarea furnizorilor de petrol şi, în con­secinţă, se implică în sprijinul sta­telor riverane, desprinse din fostul bloc sovietic, în producţia şi exportul aurului negru. Pentru Federaţia Rusă, regiunea consti­tuie un spaţiu natural de securi­tate, o deschidere spre oceane şi o zonă geopolitică în care aceasta ar dori să-şi recâştige controlul. De asemenea, aceasta reprezintă şi o mare oportunitate de a se ra­corda la progresul tehnologic ame­rican, în urma cooperării cu SUA în exploatarea resurselor caspice. De fapt, acesta este principalul motiv pentru care Moscova per­mite accesul companiilor americane în spaţiul respectiv, conşti­entă fiind că o cooperare aduce indiscutabil mai multe avantaje pe toate planurile şi cu efecte îndeo­sebi pe termen lung, decât menţi­nerea unui monopol strict al ex­ploatării hidrocarburilor caspice.

Importanţa poziţiei geostrate­gice a Peninsulei Balcanice este influenţată în mare măsură de valoarea resurselor naturale exis­tente în zona caspică. Miza econo­mică enormă aflată în dispută re­prezintă principala cauză a insta­bilităţii geopolitice din jurul bazi­nului Mării Negre. Bazinul Mării Caspice şi spaţiul său limitrof, precum şi platforma maritimă a Mării Negre reprezintă o zonă foarte bogată în resurse naturale – petrol, gaz metan, cărbune, pă­duri, minereuri etc.

Dintre aces­tea, petrolul reprezintă „perla coroanei”. Zăcămintele sunt estima­te între 70 şi 200 miliarde barili, rezerve recuperabile (estimările cele mai optimiste sunt cele ameri­cane, potrivit cărora rezervele sunt de aproximativ 400 de câmpuri petrolifere gigant, fiecare în mări­me de cel puţin 500.000 barili de petrol). în orice caz, aceste re­surse sunt considerate mai mari decât cele din Marea Nordului şi din Alaska luate la un loc. Unii experţi afirmă că petrolul şi gazele naturale ale acestei regiuni depăşesc resursele potenţiale ale Orientului Mijlociu. Alţii consi­deră regiunea caspică pe locul trei în lume ca bogăţie, după Golful Persic şi Siberia (potrivit altor surse, resursele ar fi mult mai mici, iar estimările ar fi fost exage­rate intenţionat de către adminis­traţia americană, în scopul men­ţinerii embargoului împotriva Irakului timp de mai bine de un deceniu. Aceste opinii par a justi­fica retragerea unor companii de la finanţarea proiectelor de infra­structură în extracţia şi transpor­tul petrolului din zonă).

Chiar şi în cazul celor mai pesimis­te estimări, cantităţile de hidrocar­buri din zonă sunt importante, mai ales că exploatarea lor se află abia la început. Transportul acestor rezerve spre pieţele internaţionale trece obli­gatoriu prin Marea Neagră sau teri­toriile din jur, prin urmare Peninsula Balcanică nu poate face excepţie. Poziţia sa geostrategică acumulează noi valenţe, suficient de importante pentru a determina mutaţii semnifi­cative pe scena geopolitică regională.

Situarea Peninsulei Balcanice în apropierea zonei de convergenţă a Europei cu Asia, la distanţe relativ mici faţă de Orientul Apropiat şi Africa, reprezintă cea mai importantă caracteristică. De acest aspect nu se poate face abstracţie, întrucât spaţiul balcanic este străbătut de rute ce fa­cilitează accesul Europei de Vest, pe uscat sau pe mare, spre zone de interes economic.

Din punct de vedere al căilor te­restre de transport, Peninsula Balca­nică reprezintă un important spaţiu de tranzit care asigură accesul Occidentului, pe calea rutieră şi fe roviară cea mai dreaptă (şi bineînţe­les cea mai economică), spre Asia Mică şi Orientul Mijlociu: Munchen-Zagreb-Belgrad-Sofia-Istanbul (ra­mificaţiile acestui principal culoar ru­tier şi feroviar facilitează accesul la importante porturi de la Marea Adriatică şi Marea Egee, precum Triest, Pireu, Salonic).

De aceea, Peninsula Balcanică poate fi asimilată cu o ade­vărată punte terestră între continen­te. Inconvenientele existente la acest capitol sunt legate de calitatea, faci­lităţile şi dezvoltarea infrastructurii, care nu se ridică la standardele Uniunii Europene. O cale foarte ieftină de transport, care până în pre­zent nu a fost utilizată niciodată la în­treaga sa capacitate din varii motive, o reprezintă „coridorul 7 european”: canalul navigabil Rhin – Main – Dunare-Marea Neagră, ce traversează partea de nord a Peninsulei Balcanice. Prin aceste rute de transport, spaţiul balcanic este legat de Europa de Vest şi, prin urmare, supus influen­ţelor Occidentului, care pot fi bene­fice sau nefaste, direct proporţional cu pragmatismul de care sunt capa­bili balcanicii.

Un exemplu relevant al importanţei poziţiei geostrategice a Peninsulei Balcanice în raport cu rutele de transport intercontinentale este „trocul politic” făcut între Churchill şi Stalin, în care acest spa­ţiu a reprezentat un capitol impor­tant în stabilirea echilibrului sferelor de influenţă între învingătorii celui de-Al Doilea Război Mondial. în me­moriile sale, „The Second World War”, Churchill menţionează „conţinutul” discuţiilor avute cu Stalin la 9 octom­brie 1944, la Moscova, cu privire la Balcani: „S-a creat o atmosferă delucru şi eu am declarat:«Să reglemen­tăm chestiunile noastre în Balcani. Armatele dumneavoastră se găsesc în România şi în Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni şi agenţi. Să nu ne certăm pentru nimicuri. în ce priveşte Anglia şi Rusia, sunteţi de acord să ocupaţi o situaţie predomi­nantă în proporţie de 90 la sută în România, pentru ca noi să ocupăm o situaţie predominantă de 90 la sută în Grecia şi de egalitate 50 – 50 la sută în Iugoslavia?”Pentni o mare putere maritimă, precum Marea Britanie, ţările de la nord de Munţii Balcani erau „nimicuri”în raportai importan­ţa controlului arcului de cerc descris de teritoriile Turciei, Greciei şi fostei Iugoslavii, în mod special cu punctul de sprijin grecesc din estul Meditera-nei (Turcia nu a făcut obiectul discu­ţiei dintre Churchill şi Stalin, datorită statutului său de neutralitate la acea dată şi, prin urmare, cei doi sperau fiecare să o includă ulterior în sfera proprie de influenţă, pe alte căi diplo­matice).

De ce a ţinut Churchill aşa de mult să controleze acest spaţiu? Pentru că spaţiul balcanic este ideal pentru a controla estul Mediteranei, mare pe care „părintele istoriei” -Herodot (cea. 485-420 î.Hr.) o considera „centrul lumii”, evident, din punct de vedere al interesului geopolitic al lumii antice. Deşi de-a lungul timpului a căpătat alte valenţe, Mediterana rămâne şi în prezent un centru nodal important, în care se împletesc interese economice, strate­gice la nivel intercontinental. în acest context, foarte important de remarcat este că ruta maritimă Marea Neagră – Marea Marmara – Marea Egee – Marea Mediterană, ce asigură accesul la oceanul planetar pentru ţările din spaţiul ex-sovietic, România şi Bulgaria trec inevitabil pe lângă ţărmul estic al Peninsulei Balcanice şi prin cele două strâmtori care o se­pară de Asia Mică. Istoria aduce des­tule dovezi care confirmă importan­ţa strategică a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele atât pentru ţările rivera­ne Mării Negre, cât şi pentru marile puteri maritime ale lumii. Grecii, romanii, englezii, germanii, ruşii, turcii şi nu numai ei, şi-au cheltuit energiile în încercarea de a controla traficul maritim prin strâmtori. „…strâmtorile constituie inima Turciei. Numai că ele sunt în acelaşi timp plămânii României”, afirma ma­rele diplomat român Nicolae Titulescu la Conferinţa de la Montreaux, 22 iunie – 20 iulie 1936 (remarcă valabilă pentru toate celelalte state riverane Mării Negre).

Astăzi strâmtorile aparţin Turciei, iar acest atu strate­gic îi dă speranţe că, într-o bună zi, va fi acceptată în Uniunea Europeană sau cel puţin se va bucura de un statut privilegiat în relaţiile sale eco­nomice cu aceast putere economică emergentă.

O altă rută importantă de trans­port maritim, Marea Adriatică – Marea Ionică – Marea Mediterană, care asigură Europei Centrale accesul la oceanul planetar, trece pe lângă ţărmul vestic al Peninsulei Balcanice. De asemenea, nu trebuie neglijat că, în pofida unei insuficiente infrastructuri a căilor terestre de comunicaţii, existenţa a numeroase golfuri pe ţărmul Peninsulei Balcani­ce, aflat pe traiectoria căilor maritime de transport, a favorizat dezvoltarea amenajărilor şi facilităţilor portuare civile şi militare. Acest aspect amplific semnificativ importanţa poziţiei geoştrategice a spaţiului balcanic.

În ceea ce priveşte importanţa poziţiei geoştrategice a statelor din Balcani, se remarcă de-a lungul timpului anumite fluctuaţii de nivel, în funcţie de conjunctura geopolitică existentă la un moment dat. Cu toate acestea, anumite constante se men­ţin, influenţând viaţa popoarelor. Astfel, Albania – aşezată de-a lungul coastei vestice a Peninsulei Balcanice se află în umbra culmilor înlănţuite ale Munţilor Dinarici şi Pirin, care joacă un rol cu două feţe diametral opuse, una favorizantă de adăpost faţă de evoluţiile geopolitice externe, iar alta nefastă, de izolare. Deşi teoretic, Albania împarte cu Italia controlul Strâmtorii Otranto, nivelul de dezvol­tare socio – economic, aflat permanent la mare distanţă faţă de vecinul de pe ţărmul opus, a anulat practic acest avantaj. Bulgaria, dispusă strategic lângă strâmtorile turceşti, împarte cu Serbia, Croaţia şi Slovenia controlul principalului culoar balcanic de transport rutier şi feroviar prin care Europa Occidentală are acces la Asia Mică şi Orientul Mijlociu.

Aşezat pe crestele Balcanilor şi Rodopilor, Bulgaria este spaţiul cu un important rol strategic pentru Europa creştină, cel de tampon în faţa tendinţei expansioniste a lumii islamice. Ţările din spaţiul ex-iugoslav, ca o ironie a sorţii, depind în continuare unele de altele, în ceea ce priveşte accesul la mare, la resurse sau pieţe de desfacere. Deşi deţine 25 km de litoral la Adriatica, pentru a avea deplin acces la această mare pe căile terestre cele mai scurte şi în mod evident cele mai economice, Bosnia şi Herţegovina depind de Croaţia care deţine trei sferturi din litoralul adriatic de est. Serbia fiind dispusă în partea central-nordică a Balcanilor, este un spaţiu al intersec­tării multor artere principale de trans­port, un adevărat nod de comunicaţii balcanice. Deşi are privilegiul de a ţine sub control total traficul fluvial dunărean, este lipsită de ieşire direct la mare, ceea ce reprezintă un mare dezavantaj, exploatat geopolitic de Muntenegru. Excepţie face Slovenia, care se bucură de o poziţie geostra-tegică favorizantă în raport cu inte­resele Europei de Vest şi indepen­dentă faţă de celelalte state ex-iugoslave.

La polul opus se află Macedo­nia, care fără ieşire la mare, se vede nevoită să adopte o atitudine diplo­matică dificil de întreţinut în con­diţiile în care principalele căi de acces spre Adriatică sau Marea Egee trec obligatoriu prin Albania şi Grecia, state vecine care nu recunosc pe deplin legitimitatea constituirii sale. Atuul său în relaţiile cu Grecia este controlul pe care îl exercită asupra culoarului de transport terestru Vardar – Morava, care asigură legătura principalului port balcanic – Salonic – cu centrul continentului (situat pe vechea cale romană de comunicaţie dintre Adriatică şi Istanbul -„Via Egnatia”). Grecia – ţară cu adevărat peninsulară, se bucură de o poziţie strategică deosebită.

Statul elen domină Marea Egee şi, posedând un impresionant arhipelag de insule, supraveghează orice apropiere de pe mare către strâmtorile turceşti. Este o adevărată avangardă a Europei în zona de confluenţă a continentelor.

România este ţara cu o poziţie geostrategică ce poate fi descrisă pe scurt numai făcând apel la des utilizata expresie plastică: „roza vânturilor”. Având o parte din terito­riu în nordul Peninsulei Balcanice, România (la fel ca şi Serbia) deţine controlul asupra coridorului naviga­bil fluvial care leagă Marea Nordului de Marea Neagră. Turcia (ţară în mare parte asiatică şi sprijinindu-se pe Europa cu 3% din teritoriu, graţie înaintaşilor otomani) are o deosebită locaţie strategică, deoarece deţine controlul total asupra Mării Marmara, singura cale de legătură mariti­mă dintre Marea Neagră şi Marea Egee, respectiv Marea Mediterană.

In acest context trebuie pusa in lumina importanta geostrategica a Romaniei, mai ales in perspectiva aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana, cu toate ajunsurile si neajunsurile care pot lua nastere prin acest act,  care desigur, daca Romania nu va fi un jucator puternic si serios pe acest esichier geo-politico-militar, pot avea influente mai mult sau mai putin placute ce se vor reflecta in calitatea vietii sociale a poporului roman.

In mod evident, combaterea terorismului internaţional înăspreşte politica în domeniul migrărilor. Deşi lupta împotriva flagelului terorist nu se poate limita numai la atât, ea trebuie în mod necesar să includă controale mai severe la frontiere, precum şi asupra străinilor aflaţi pe teritoriul unei ţări. O politică mai severă în domeniul migrării nu poate preveni terorismul, dar este un element cheie în lupta împotriva lui.

In centrul acţiunilor întreprinse de guverne ca o consecinţă a evenimentelor de la 11 septembrie se situează culegerea şi schimbul reciproc de informaţii privind acţiunile şi grupările teroriste. întrucât vin în contact nemijlocit cu străinii, autorităţilor cu atribuţii în domeniul imigrării li se cere să contribuie mai semnificativ la culegerea de date secrete din acest domeniu.

O altă direcţie majoră de acţiune o constituie întărirea măsurilor de  control  la frontieră prin sisteme  de identificare şi de informare mai performante.

In fine, în al treilea rând, o importanţă crescândă se acordă măsurilor menite să dea un răspuns adecvat încercărilor de integrare ale imigranţilor. în lipsa unor atare acţiuni, această categorie de pesoane care resimte acut alienarea, care se simte exclusă din societatea ţării gazdă este vulnerabilă la acţiunile de recrutare întreprinse de către organizaţiile teroriste.

In ceea ce priveşte controlul de frontieră, continuă discuţiile profunde asupra datelor biometrice care să fie folosite: scanarea irisului, geometria facială, geometria mâinii, amprentele digitale. Fiecare în parte are avantajele şi dezavantajele sale. Impedimentul major îl constituie costurile, dar mai ales operarea unei baze ample de date în condiţiile unui mare volum de trafic de pasageri pe cursele aeriene. Pentru a nu afecta industria turismului şi implicit industria aeronautică, se pare că se conturează ideea acordării unor « cărţi de identitate inteligente ». Beneficiarii acestora ar urma să fie persoanele care călătoresc mai mult cu avionul şi care sunt de acord să se supună unor verificări anterioare emiterii documentului. Prin eliminarea acestei categorii de la controalele de pe aeroporturi, aceste controale ar putea fi mai precis direcţionate şi, astfel, mai operative.

O tendinţă aproape generală, în mai multe ţări, o reprezintă intensificarea controalelor asupra imigranţilor. De exemplu, pentru cazurile în care anumiţi imgranţi şi-au distrus documentele de călătorie sau se dovedesc necooperanţi în anchetă, se va considera limba folosită în raporturile cu aceştia drept determinantă pentru stabilirea naţionalităţii lor în vederea expulzării.

« Sistemul de informaţii Schengen » (SIS) conţine o « listă de alarmă », în care sunt trecute toate persoanele care au comis infracţiuni în ţările Schengen. Celor care apar pe această listă nu li se acordă viză de intrare în spaţiul Schengen. La sistemul SIS este conectată reţeaua SIRENE, compusă din unităţile de poliţie, punctele de frontieră şi procuraturile naţionale.

Starea de spirit anti-imigraţionistă, care a cunoscut o dezvoltare în ultimii ani, a permis ascensiunea forţelor conservatoare şi a partidelor de dreapta, care pledează pentru o politică restricţionistă în acest domeniu.

Guvernele sunt puse astfel în faţa unor opţiuni foarte delicate şi încearcă să menţină un anumit echilibru. Şi aceasta întrucât controalele prea stricte -la frontiere şi acordarea cu greutate a vizelor de intrare sunt de natură să descurajeze chiar şi vizitele unor oameni de afaceri de bună credinţă. în acelaşi timp, aceste guverne se expun criticilor formulate de cercurile liberale, deoarece un regim strict al imigrărilor acutizează tensiunea existentă oricând şi oriunde între drepturile individului şi securitatea cetăţenilor unei ţări. De foarte multe ori grupurile care militează pentru drepturi civile examinează cu deosebită atenţie legislaţia adoptată pentru combaterea terorismului şi o contestă pe motive constituţionale.

In acest context, Politia de Frontiera Românǎ prin munca de pregǎtire, de informare, de specializare, prin simpozioanele, colocviile si alte asemenea modalitǎţi de instruire s-a adaptat intr-un timp scurt si intr-o manierǎ exceptionalǎ la noile cerinţe de securizare a frontierelor României, cerinte impuse (si totodata necesare) de Uniunea Europeanǎ, astfel cǎ in acest moment se poate afirma cu responsabilitate cǎ poliţistul de frontierǎ român este apt sǎ rǎspundǎ cu succes oricǎror probleme care pot aparea în zona lui de competenţǎ si rǎspundere.

Un loc de o foarte mare însemnătate (chiar decisiv, se poate afirma) în ceea ce priveşte importanţa geostrategică a României în Balcani şi în ansamblul spaţiului euro-atlantic îl reprezintă relaţiile istorice ale ţării noastre cu Rusia, relaţii care, de trei sute de ani încoace, au influenţat în mod direct soarta si viitorul poporului român.

Politică activă, orientată către viitor, de prietenie şi colaborare fructuoasă, bazată pe egalitate, încredere şi avantaj reciproc în toate domeniile. Această formulă deschide preambulul Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă, semnat la 4 iulie 2003, la Moscova, de preşedinţii celor două ţări. Dacă luăm în calcul doar litera acestui text, relaţiile româno-ruse ar trebui să fie, astăzi, mai calde ca oricând.

În realitate, relaţiile româno-ruse nu se află deloc într-o stare prea bună. România este astăzi, după decenii de dominaţie sovietică şi după alţi 10 ani de incertitudini şi bâjbâieli geostrategice, din nou parte integrantă a lumii occidentale, în calitate de membru al NATO şi al UE. Iar Rusia este condusă de o elită politică obsedată permanent de ideea unui Occident duşmănos. Liderii de la Moscova se raportează azi la SUA şi la NATO – actori politico-militari majori care garantează, între altele, şi securitatea naţională a României – ca la duşmani care îşi extind influenţa spre Est, exclusiv în detrimentul Rusiei.

La începutul secolului al XVIII-lea a existat un scurt parteneriat ruso-român îndreptat împotriva turcilor. Dar armata lui Petru I, aliatul lui Dimitrie Cantemir, a fost înfrântă la Stănileşti. în următorii 150 de ani, ruşii au invadat în repetate ocazii ţările Române, care constituiau primul pas către Bosfor şi Dardanele. Toate aceste războaie au provocat, inevitabil, pagube şi pierderi enorme în Principate. La 1829, o nouă victorie a ruşilor împotriva Porţii Otomane conduce la Pacea de la Adrianopol, prin care se recunoaşte şi autonomia ţărilor Române. Acestea continuă să plătească tribut Porţii, dar se află concomitent şi sub protecţia Rusiei. începutul real al modernizării României este legat – ne place sau nu să recunoaştem aceasta – de perioada regulamentară, în care Moldova şi Ţara Românească se afla sub controlul nemijlocit al Rusiei, consolidat printr-un regim de ocupaţie militară. Revoluţia română de la 1848 este însă zdrobită datorită intervenţiei decisive a Rusiei. Influenţa politică rusească se diminuează abia după Războiul Crimeei. Rusia a fost, din raţiuni lesne de înţeles, destul de multă vreme un inamic redutabil al Unirii de la 1859. România modernă – unde era deja consolidat un puternic curent rusofob – este nevoită să se alieze cu Rusia la 1877 şi, din nou, în Primul Război Mondial.

În 1916 şi 1917, ajutorul real primit de la Rusia este infim, iar prestaţia trupelor ruseşti care luptă pe frontul românesc a fost, cu rare excepţii, una jalnică. Starea de conflict latent cu Rusia, care dorea înglobarea definitivă a teritoriilor româneşti în sfera sa de influenţă, se accentuează după revoluţia bolşevică. URSS n-a recunoscut niciodată legitimitatea Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România. Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939, a avut drept urmare şi pierderea de către România a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Cadrilaterului şi Transilvaniei. Conflictul istoric între ideea politică românească şi cea rusă s-a accentuat în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Trupele româneşti au săvârşit excese majore pe teritoriul rusesc, iar Armata Roşie s-a comportat, şi ea, cu brutalitate extremă pe teritoriul românesc. După 1944, influenţa sovietică devine, vreme de câteva decenii, factorul politic decisiv pentru destinul României. Regimul comunist este adus în România de Armata Roşie, iar partidul unic şi administraţia de stat sunt împănate cu oameni loiali Moscovei. România şi URSS se află în coliziune deschisă din anii ’60, inclusiv în legătură cu Primăvara de la Praga (1968). în ciuda politicii de distanţare faţă de Moscova dusă de regimul Ceauşescu, influenţa politică şi economică sovietică rămâne puternică în România până în 1989 când, susţin destui autori credibili, revoluţia din decembrie a fost direct sprijinită şi de Uniunea Sovietică pe care Gorbaciov încerca în zadar s-o reformeze.

Luând în calcul şansa reconcilierii istorice depline – ilustrată impecabil, în Occident, de evoluţia relaţiilor franco-germane – este posibil, teoretic, un nou curs şi în relaţiile bilaterale ruso-române. Ultimii 17 ani nu confirmă însă pe deplin un astfel de scenariu optimist. Chiar dacă oficialităţile române vorbesc uneori -şi cităm aici o declaraţie semnificativă de la sfârşitul lui 2005 – despre „faptul că relaţia noastră bilaterală se descarcă încetul cu încetul de suspiciuni, de reziduuri istorice” -, relaţiile politice rămân constant relativ reci. Interesele pe termen mediu şi lung ale României şi Rusiei nu coincid deloc nici în Transnistria, nici în Marea Neagră, nici în Balcanii de Vest. Mai mult, apartenenţa României la NATO îi irită constant pe nostalgicii imperiului de la Moscova, după cum agresiva şi dinamica politică externă neoimperială a Rusiei provoacă constant îngrijorare la Bucureşti.

La 10 februarie 2007, preşedintele rus Vladimir Putin a rostit un discurs extrem de dur în cadrul Conferinţei Internaţionale de la Munchen pentru Politica de Securitate. El a început prin a afirma, tranşant, că „structura acestei conferinţe îmi îngăduie să evit politeţea excesivă, ca şi nevoia de a vorbi în termeni complicaţi, plăcuţi auzului, dar găunoşi”. Putin s-a referit pe larg la lumea unipolară, afirmând că aceasta înseamnă, „oricât ar încerca cineva să înfrumuseţeze termenul”, nimic altceva decât „un sigur stăpân”. Din acest moment încolo, discursul lui Putin a căpătat accente tot mai clar antiamericane. America a fost acuzată direct că a recurs „la acţiuni unilaterale, frecvent nelegitime”, care „au cauzat noi tragedii omeneşti şi au creat noi centri de tensiune”. Planul american de instalare în Europa a unor componente ale sistemului antirachetă a fost şi el dur criticat. în plus, Putin a afirmat că ţara sa se simte înşelată de faptul că, în timp ce forţele ruse se retrag din Georgia şi mai menţin acum doar 1.500 de oameni în Republica Moldova, SUA şi NATO îşi împing bazele înaintate tot mai spre Est. Mai mult, preşedintele rus a făcut apel şi la un discurs al lui Manfred Worner, care ar fi declarat la 17 mai 1990, că politica de a nu amplasa „trupe NATO în afara teritoriului Germaniei oferă Uniunii Sovietice o fermă garanţie de securitate”. Dar „unde sunt acum aceste garanţii?” -întreabă Putin. In acest context, preşedintele rus lansa o ameninţare voalată: ar putea fi nevoie – spunea el – „de mulţi ani sau chiar de decenii” pentru a distruge noile ziduri care sfâşie acum Europa. În finalul discursului său, preşedintele rus avertiza Occidentul că „Rusia e o ţară cu o istorie, care se întinde pe mai bine de 1.000 de ani şi a folosit întotdeauna privilegiul de a duce o politică externă independentă”.

Chiar şi, numai din puţinele exemple aduse în discuţie, se poate observa cu uşurinţă că pentru marile puteri, de-a lungul secolelor, spaţiul românesc a reprezentat, fără nici o excepţie, o ţintă , o pradă sau un cadou pe care aceste mari puteri militare au incercat să şi-l facă. Se spune că istoria este scrisă întotdeauna de învingători. În cazul României, cu toate suferinţele prin care a trecut aceasta de-a lungul timpului, istoria şi-au scris-o românii, confirmând zicala ”Apa trece, pietrele rămân”.

Autor: Romică-Adrian VLAD