Dezbaterea despre direcţia pe care o va îmbrăţişa Marea Britanie după Brexit este una constantă şi a durat pe toată perioada de după validarea referendumului de ieşire din UE. Aici a rezidat şi principala problemă a unei viziuni şi proiect de ţară pentru Regat: unde pot fi mai bine şi mai realist valorificate avantajele proaspăt regăsitei independenţe şi suveranităţi faţă de UE? Iar opţiunile nu erau foarte multe.
Marea Britanie putea să rămână în siajul UE, cu avantaje competitive şi formule de escamotare a regulilor interne din care să profite. Dar ar fi însemnat prea puţin, un nivel de ambiţie mic şi o eternă problemă de acces în piaţa comună pe care Acordul Comercial existent oricum nu o soluţionează. Apoi, Marea Britanie putea fi puntea între SUA şi UE, cum a fost întotdeauna în existenţa sa. Sau putea asuma parteneriatul strategic cu SUA ca bază a formulării identităţii anglo-saxone, implicate în proiectul Five Eyes sau în varianta refacerii unei formule post-imperiale globale. Pentru a evita cantonarea la acest nivel şi construirea de probleme în raporturile cu UE, pentru a evita dependenţa excesivă de SUA şi schimbarea unei dependenţe cu alta şi pentru a evita reproşurile privind nevindecarea sindromului post-imperial, Londra a ales proiectul Global.
Totuşi şi aici a realizat că nu mai este Marea Britanie fostul imperiu şi că nici partenerii din Commonwealth nu sunt mai dispuşi să acorde facilităţi unui partener a şasea parte din Piaţa Comună a UE. Aici au apărut marile dezamăgiri, iar aşteptările post-Brexit s-au dovedit nu odată fantasmagorice, produs al propagandei mai degrabă decât a pragmatismului realist caracteristic britanicilor. Dar iată că Londra şi-a revenit şi a construit un proiect de ţară inventiv, curajos, atractiv, nu rareori lecţie de abordare şi soluţii pentru o viziune până în 2030.
Documentul are foarte multe componente ce merită toată atenţia, pe care fireşte nu le putem surprinde într-o evaluare succintă, într-un spaţiu al unui articol. Dar putem reţine cele mai importante componente ale proiectului Marii Britanii globale în Era Competitivităţii, evaluarea lumii de mâine pentru 2030 în variantă britanică, opţiunile şi modul de a investi instituţional pe care l-a pregătit Londra pentru următorii 10 ani. Astfel, abordările britanice vizează câteva elemente de bază a desenării noii structuri: Asumarea statutului de superputere ştiinţifică şi tehnologică; asumarea posturii de putere cibernetică democratică şi responsabilă; auto-definirea ca stat european cu interese globale; definirea interesului crescând pentru regiunea Indo-Pacific, nucleul dezvoltării economiei globale a viitorului; susţinerea societăţii deschise globale şi a drepturilor omului; asumarea componentelor de apărare, descurajare şi demantelare ca şi componentă a dimensiunii de hard power; recunoaşterea unei creşteri a conflictelor şi instabilităţii drept caracteristică actuală şi a viitorului; asumarea nevoii de rezilienţă acasă şi peste mări, unde are amplasate resurse şi capabilităţi, dar şi a agendei progresiste a sănătăţii, climei şi biodiversităţii; dar mai ales priorităţile unei abordări integrate de politică externă, securitate şi apărare, cu proiecţia ajutorului pentru dezvoltare ca instrument de influenţă major.
Nu putem să ignorăm aici multiplele valori de întrebuinţare a documentului de viziune şi proiect de ţară. Într-adevăr, pentru o ţară în care se suprapun şi interferează, amplificându-se şi accelerându-se crize multiple, Marea Britanie avea nevoie de o oază de speranţă şi un proiect mobilizator care să arate măcar motivaţia unei acţiuni a viitorului.
După ce pandemia a lovit puternic Regatul, iar criza economică secundară, apărută drept consecinţă, face ravagii, şi în lipsa unui plan de relansare şi a unor resurse externe de investiţii precum cele al UE vecine, din care tocmai s-a retras, şi a SUA de peste Atlantic, care injectează resurse pentru repornirea şi relansarea creşterii economice, era nevoie de o formulă care să marcheze şi să explice efortul celui mai mare proiect politic, cel al Brexitului – care nu apare nicăieri, dar transpiră din fiecare frază şi evaluare. Nu trebuie uitat însă că vorbim despre statul aflat pe locul doi al indicelui capabilităţii geopolitice globale, în 2019, înaintea Chinei!
Proiectul de ţară pentru Marea Britanie Globală a fost lansat în 2020, înainte de apariţia pandemiei Covid-19. Proiectul este direct legat de Brexit – şi motivaţia apare explicit în cuvântul înainte al lui Boris Johnson, singurul loc în document în care e pomenit procesul retragerii din UE. Altfel, înclinaţia spre proiectul Marii Britanii Globale e justificat de interesul pentru lume, de menţinerea unui număr de dependenţe dar şi al Commonwealth-ului, nevoia asumată de deschidere spre lume şi existenţa unei reţele globale de prieteni ai Londrei, pe care acum Regatul doreşte să o transforme şi să adâncească aceste relaţii peste tot în lume, spre beneficiul propriilor cetăţeni.
Marea Britanie conştientizează şi asumă criza. Nu o numeşte explicit, are toate formulările strategice potrivite şi evită auto-victimizarea sau orice formă de menţionare a unei situaţii ce ar putea fi interpretată drept o autocritică pentru Brexit. Totuşi asumă faptul – dând vina pe pandemia de coronavirus – că e nevoie de o reconstrucţie mai bună, care să creeze un stat mai puternic, mai sigur, mai prosper. O valorificare a componentei de oportunitate a crizei. Instrumentele pe care şi le doreşte sunt agilitatea şi viteză de acţiune – (înţelegându-se, în subsidiar, că aceste instrumente nu ar fi putut fi acţionate în timpul prezenţei în UE, care ar fi limitat această detentă de creştere a Marii Britanii).
Între instrumentele pe care le asumă Londra în demersul său de transformare în actor global, cu respiraţie universală, intră soft power-ul cultural, la care se adaugă, la un alt moment, instrumentele British Council şi cele ale prezenţei BBC în multiple limbi ale lumii, ca serviciu extern. Marea Britanie îşi menţine miezul valorilor asumate şi consideră că societăţi democratice deschise sunt cele mai potrivite pentru creativitate şi competiţie, şi cum lumea de mâine este una a competiţiei, instrumentele de această factură sunt necesare. De aceea susţine fără rezerve democraţia liberală şi piaţa liberă. Dar şi instrumentul militar e necesar, de aceea Regatul Unit îşi propune să crească investiţiile în apărare la 2,2% din PIB, peste minimul angajat în cadrul NATO, asumând nevoia achiziţiei tehnologiei de vârf pentru componenta militară, dar şi pentru cea cyber şi spaţială, alte două ţinte ale Marii Britanii Globale.
Marea Britanie nu pregetă în a prezenta rănile trecutului şi lecţiile învăţate. Chiar în introducerea asumată de către premierul Boris Johnson, referirea la cei 3 ani după Salisbury prilejuieşte descrierea priorităţilor politice ale ameninţărilor cele mai nocive percepute: finanţări ilicite, coerciţie economică, dezinformare, atacuri cibernetice, interferenţă în alegeri, utilizarea armelor de Distrugere în Masă. În toate aceste cazuri se ghicesc în spate, nepronunţate, China şi Rusia. Deşi China va reveni cu o abordare directă, Rusia nu se regăseşte calificată în document, ci doar la capitolul ameninţărilor ce provin de la entităţi statale, contrapuse celor ce provin de la cele non statale.
Ameninţarea teroristă internă rămâne o mare preocupare, chiar dacă prevenirea celor 28 atacuri teroriste, anticipate de serviciile de informaţii britanice începând din 2017, este un element de speranţă şi mândrie, totodată, în calitatea instituţiilor de intelligence ale Regatului. De altfel, la capitolul construcţii instituţionale, Marea Britanie îşi propune construcţia unui Centru de Operaţiuni contrateroriste, a unei Forţe Naţionale Cibernetice şi a întăririi rezilienţei prin înfiinţarea unui Centru de Situaţii în miezul guvernului, utilizat pentru anticiparea şi prevenirea, respectiv gestionarea crizelor.
Altfel, opţiunile au şi relevanţă şi încărcătură politică: Marea Britanie anunţă cea mai sigură frontieră a lumii în 2025, dar cu facilităţi în libera circulaţie, comerţ şi turism, deci supleţe a formulelor de control. Statutul de superputere ştiinţifică şi tehnologică adus în prim plan, pentru 2030, este o altă preocupare interesantă pentru perspectiva bătăliei în privinţa securităţii tehnologice a viitorului.
Iar pentru asta, Regatul Unit îşi propune să introducă un proiect de Global Talent Visa care să atragă creiere, probabil şi finanţări, pentru a-şi permite menţinerea acestui statut şi în viitor. Marea Britanie rămâne legată de UE şi de actuala administraţie Biden prin opţiunea pentru economie verde şi zero emisii în 2050, fiind şi gazda COP 26 în Scoţia anul acesta. În plus, Marea Britanie îşi asumă investirea a 0.7% din PIB pentru dezvoltare ca instrument de proiecţie a intereselor sale la nivel global, un instrument recent integrat în cel de politică externă, securitate şi apărare, care a dus la schimbarea FCO, Ministerului de Externe şi a Commonwelath-ului în FCDO – cu componenta ajutorului pentru dezvoltare inclusă.
Documentul integrat mai are o valenţă interesantă, la capitolul argumentelor care fac ca Marea Britanie să poată revendica şi atinge proiectul de ţară propus. Fireşte că nu avem aici o listă a slăbiciunilor, care pot bloca unele dintre proiectele mai îndrăzneţe şi mai puţin substanţiate. Dar pentru un proiect de ţară, abordarea comunicaţională strategică fără riscuri şi lipsuri este una normală, chiar dacă ea nu s-ar putea regăsi într-o analiză la sânge, pragmatică şi critică a fezabilităţii proiectului.
Astfel, punctele tari ale Marii Britanii sunt structurate pe câteva direcţii. Mai întâi, pe dimensiunea apărării şi securităţii, Regatul Unit revendică cele mai puternice agenţii de intelligence şi securitate din lume, finanţate cu un buget de 3 miliarde lire sterline pe an, fiind şi cel de-al doilea investitor în materie de apărare şi securitate din NATO, cel mai mare din Europa. Prevenirea a 28 atacuri teroriste din 2017 rămâne un punct de mândrie ca şi operatiuni de succes în combaterea criminalităţii organizate şi lupta anti-drog sunt argumente concomitente pentru această dimensiune de securitate.
Pe de altă parte, argumentele merg în spaţiul economic. Londra notează că 11,5% din companiile listate în lume sunt pe bursa London Stock Exchange, în timp ce Marea Britanie este a cincea putere economică a lumii, şi cea de a treia ţară în atragerea investiţiilor în tehnologie din lume. Pe dimensiunea de Ştiinţă şi Tehnologie, argumentele vin de la locul 4 la creativitate în lume, potrivit indicelui de specialitate, crearea vaccinului Astra Zeneca Oxford este un argument major – de unde reacţia premierului la refluxul public creat de efectele secundare şi asumarea vaccinului, alături de Angela Merkel, Mario Draghi şi alţi lideri europeni; locul 2 în lume la premianţi Nobel – 99, locul 3 în lume la tech unicorns peste un miliard(77 de companii).
Se mai adaugă la aceste argumente postura asumată de lider global la diplomaţie şi dezvoltare, Marea Britanie deţinând a patra cea mai mare reţea diplomatică a lumii. Regatul Unit consideră că este şi cea de a treia putere soft a lumii – cu sprijinul BBC şi a filialelor British Council – dar şi cea de a treia putere cyber a lumii. Fireşte că prezentarea are componentele panegirice ale oricărui raport şi argumentaţie privind revendicarea unui nivel de ambiţie atât de ridicat, dar datele prezentate sunt corecte, chiar dacă lipsesc componentele legate de probleme şi nerealizări din ecuaţie, pentru a asuma fezabilitatea proiectului dincolo de legitimitatea revendicării unei posturi şi nivel de ambiţie.
Cel puţin la fel de interesantă şi instructivă este evaluarea britanică făcută despre lumea de mâine, din 2030. Este vorba despre un set de obiective recunoscute ca ţinte pentru acţiunea externă: întărirea infrastructurii instituţionale existente la nivel global, implicarea şi redesenarea arhitecturii viitorului. Marea Britanie susţine şi probează cu argumente că a reuşit să combine componenta pragmatică şi realistă cu cea ideatică şi de valori, reuşind să aşeze interesele şi valorile sale aliniate. De asemenea, afirmă fără nuanţe că abordarea sa este aceea de a găsi întotdeauna soluţii multilaterale. Documentul nu menţionează formule de constrângere sau îndiguire a vreunui actor sau rivalitate cu vreun sistem, precum cele americane ale administraţiei Biden, dar formulările diplomatice trădează referirile la problematica vizată în relaţia cu China, cu nuanţele potrivite, îmbrăţişate de către Marea Britanie.
Astfel, Regatul Unit asumă un set de instrumente şi politici în continuitate şi un număr de elemente în schimbare şi adaptare. Londra rămâne legată de parteneriatul său strategic cu SUA, de apartenenţa la gruparea anglo-americană de schimb de informaţii 5 eyes şi fireşte de NATO. De asemenea, Marea Britanie se simte legată de securitatea şi prosperitatea UE. Altfel, Regatul Unit îşi propune adaptarea la impactul Chinei pe plan global în perioada următoare – prin portanţa şi greutatea strategică şi economică pe care o deţine China, dar şi ambiţiile sale – şi adaugă la acest capitol nevoia de întărire a capabilităţilor proprii pentru a înfrunta China, unica referinţă la statutul şi raportarea la Beijing din document. Fireşte că Rezilienţa rămâne o preocupare constantă şi un obiectiv general.
Marea Britanie asumă că lumea este la confluenţa a 4 procese concomitente, suprapuse: schimbări geopolitice şi geoeconomice, o competiţie sistemică, schimbare tehnologică rapidă şi creşterea provocărilor transnaţionale. China este desemnat drept competitor sistemic, şi se prezumă o relaţie complexă, multifaţetată, ca-n abordările americane, dar fără componenta de confruntare şi conflict asumată public. În schimb documentul asumă faptul că Regiunea Indo Pacific cea mai importantă economic şi că e nevoie de adâncire a relaţiilor în regiune şi de implicare mai puternică a Marii Britanii.
De remarcat aici un paradox: şi aici, ca şi în cazul SUA – dar care are vocaţia pivotării spre actorul aflat pe poziţia a doua în lume – se prezumă rebalansarea către Indo-Pacific. Şi reproducerea conceptului american arată clar o depăşire a referirilor la Asia de Sud-Est şi la o abordare mai largă a formulei de îndiguire a Chinei, în care Marea Britanie se implică direct chiar dacă nedeclarat formal. Însă, în continuare, puterea economică a lumii rămâne în trei, UE-varianta combinării economiilor – SUA – Marea Britanie, fiind vorba, în zona atlantică, de 3 din primele puteri economice ale lumii (China e pe locul trei în varianta considerării UE cu economiile reunite).
Documentul menţionează fără echivoc creşterea importanţei puterilor mijlocii, o temă aflată la modă, în prim plan, menită a echilibra competiţia de putere şi rivalităţile dintre Marile Puteri. E adevărat că aici avem o problemă de perspectivă, Marea Britanie neconsiderându-se, alături de alţi mari actori ai lumii – Japonia, India, Rusia, Australia, Franţa, Germania – puterile mijlocii. Din contra, fără a o declara, se consideră parte a unui grup select al marilor puteri, fără a lăsa SUA şi China în prim plan. Pe această bază lipseşte şi nevoia de a alege sau de a se poziţiona, care este o mare preocupare a tuturor statelor terţe.
În schimb, Marea Britanie asumă noile ameninţări venite din partea unor actori non statali, cu precădere provocări la adresa guvernanţei democratice globale. Autoritarismul este şi el atacat, dar are alte instrumente pentru a risposta, fără limite, având şansa unei acţiuni mai dure, chiar dacă menţine tensiunile constante. Documentul mai asumă competiţia între sistemele politice – democraţie versus autoritarism – fără ca aceasta să polarizeze lumea, ca în varianta americană a documentelor – dar şi competiţia pentru a redesena lumea.
Documentul mai notează un mediu de securitate deteriorat, în care cresc şi se amplifică ameninţările, riscurile, vulnerabilităţile. Creşte şi numărul de conflicte şi instabilitatea globală, în timp ce marile zone de rivalitate, competiţie şi confruntare a viitorului în 2030 rămân spaţiul cibernetic şi spaţiul cosmic. Pentru aceasta e nevoie de construcţia instrumentelor şi capabilităţilor acum, pentru a putea juca un rol în viitor şi a conta în noua competiţie globală.
Iulian Chifu
(preluat din Adevarul)
Ultimul concurs serios pentru șefia IPJ Ialomița s-a încheiat rușinos, fără ca vreunul dintre cei doi candidați să atingă nota 7. Din acel moment, sistemul a decis că e mai simplu să ocolească problema: nici concurs, nici asumare, doar provizorat prelungit la nesfârșit.
