Nici acum, la un an distanță de la debutul epidemiei în România, nu știm câte teste se fac zilnic în fiecare județ.

Nu știm numărul zilnic de decese din fiecare județ, nu știm grupa de vârstă sau sexul celor infectați.

Nu știm nici cine face parte din Grupul de Comunicare Strategică.

Nu știm dacă Ministerului Sănătății sau Institutul Național de Sănătate Publică au un cuvânt de spus în deciziile legate de comunicarea publică a datelor legate de epidemie.

Nu știm de ce comunicarea oficială e dictată de structuri militarizate ale statului.

Nu știm care e rata reală de răspândire a virusului pentru că modul de calcul al acesteia a fost stabilit de rațiuni politice și nu științifice.

Nu știm de ce statul face atât de puține teste – dar știm că românii au scos din buzunarele lor peste 120 de milioane de euro pentru a se testa „la cerere”.

Premisele

Mai e puțin și se împlinește un an de când a fost depistat primul caz de infecție cu coronavirus în România, însă opinia publică nu are nici acum acces la date esențiale despre evoluția epidemiei.

Informații elementare, care pot explica cu claritate situația epidemiologică în care ne aflăm, care i-ar ajuta pe oameni să se păzească mai bine și să ia decizii informate pentru ei și familiile lor, sunt ținute departe de ochii tuturor.

Sunt trei elemente principale care generează suspiciune, toate legate de transparență:

• absența unor explicații privind reajustarea, prin acte normative, a modului de calcul a incidenței cumulate la 14 zile;
• absența informațiilor despre testarea pe județe, care în multe cazuri e deficitară;
• absența unor indicatori esențiali din buletinele de presă zilnice privind evoluția epidemiei.

Datele pe care le face zilnic publice Grupul de Comunicare Strategică (GCS) – a cărui componență e încă necunoscută, în ciuda întrebărilor jurnaliștilor, după un an! – continuă să fie lacunare și să alimenteze suspiciunile, în loc să ajute la înțelegerea stării de fapt.

Scoaterea din raportările zilnice a infectărilor din așa-zisele „focare” și raportarea la populația cu domiciliul trecut în buletin și nu la populația rezidentă – indicatori luați în calcul pentru calcularea ratei de incidență – ridică semne de întrebare dacă nu cumva datele sunt măsluite astfel încât incidența să fie ținută la niveluri scăzute, convenabile din rațiuni politice.

Raportarea incompletă, testarea mediocră și lipsa de transparență distorsionează ceea ce știm despre evoluția epidemiei COVID-19 de la noi din țară: în baza indicatorilor pe care ni-i prezintă Guvernul – calculați opac și controlați statistic – sunt luate decizii care ne afectează pe toți: se deschid școlile, se deschid restaurantele și sălile de jocuri, sunt relaxate măsurile de protecție – ceea ce ne induce un sentiment de securitate care s-ar putea dovedi înșelător.

Lipsa de transparență a autorităților face, în plus, ca situația să nu poată fi evaluată și validată independent de epidemiologi, de statisticieni și de public.

Meteorologii fac predicții, iar când anunță la televizor timpul probabil și spun că s-ar putea să plouă, tu, telespectator care afli această informație, poți să alegi dacă îți iei la tine umbrela când pleci de acasă – sau nu. Faci o alegere personală fiind avertizat de ce s-ar putea întâmpla – pe baza datelor și modelărilor disponibile, comunicate transparent.

Asta ar trebui să se întâmple și în cazul evoluției epidemiei. Guvernul ar trebui să comunice în mod transparent date detaliate, astfel încât oamenii să poată decide dacă își iau măsuri personale suplimentare, față de cele impuse de stat, pentru a se proteja mai bine.

Dacă atunci când te prinde ploaia și nu ai umbrelă te poți – în cel mai rău caz – uda din cap până-n picioare, în cazul în care te infectezi cu coronavirus consecințele pot fi fatale.

Așa explică medicul epidemiolog și cercetătorul timișorean Octavian Jurma importanța transparenței instituțiilor statului în legătură cu evoluția epidemiologică din țară.

Oamenii trebuie să știe la nivel de microcomunitate, spune acesta, care este rata de infectare, astfel încât să se poată păzi de virusul care într-un an a infectat în România, potrivit cifrelor oficiale, peste 750.000 oameni și a provocat aproape 20.000 de decese.

Totuși, autoritățile nu furnizează nici acum informații elementare, care ar ajuta la o înțelegere mai clară a situației epidemiologice – deși ele sunt cerute în mod constant de jurnaliști, cercetători, medici sau analiști de date.

***

Pe 2 aprilie 2020, la o lună și o săptămână de la confirmarea primului caz de infectare cu SARS CoV-2 în România, 97 de redacții și 165 de jurnaliști cereau – într-un prim apel public – acces la informații și transparență din partea Guvernului.

Ultimul apel de acest tip a venit pe 20 ianuarie 2021, când 20 ONG-uri i-au trimis o scrisoare deschisă noului ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, cerându-i publicarea a 35 de indicatori absenți din buletinele zilnice ale GCS.

Ministrul Voiculescu a promis, în aceeași zi, transparentizarea datelor.

Au trecut, de la această promisiune, 27 de zile. Buletinul de presă publicat de GCS a rămas neschimbat.

I. Raportarea

Fără să fim statisticieni, cu toții am început să urmărim cu atenție – din toamna anului trecut – indicatorul care ne guvernează viețile: rata cumulată de incidență a cazurilor noi din fiecare județ, calculată pentru ultimele 14 zile și raportată la mia de locuitori.

În funcție de această rată, a cărei metodologie e stabilită de Guvern, știm în ce scenariu ne aflăm – verde (sub 1‰), galben (între 1‰ și 3‰) și roșu (peste 3‰) –, dar și restricțiile restricțiile aferente impuse de autoritățile județene.

Vârful a fost atins în 14 noiembrie, când 39 de județe, plus Bucureștiul, au fost simultan în „scenariul roșu”. Ieri, 14 februarie, Timișul rămăsese singurul „județ roșu” din țară.

Viteza cu care harta aproape complet roșie a României a devenit galben-verde – în doar trei luni – a generat îndoieli că rata de incidență, calculată după algoritmii guvernamentali, oglindește cu rezonabilă acuratețe situația epidemiologică.

Atât medicii cât și staticienii avertizează că incidența cumulată la 14 zile e distorsionată de o serie de decizii politice discutabile, luate înainte de campania electorală, prin care indicatorul a fost diminuat artificial prin manevrarea metodologiei de calcul.

Specialiștii în sănătate publică repetă că numărul oficial de cazuri noi pe zi – în scădere accentuată, de la peste 10.000 în noiembrie la circa 2.500 în ultimele zile – e un rezultat al testării submediocre.

Până și ministrul Vlad Voiculescu declara la 21 ianuarie la Europa FM, referindu-se la ieșirea Bucureștiului, după săptămâni în șir, din „zona roșie”: „Nu cred că [incidența] este sub 3‰ în acest moment, în realitate”. 

„Știm, de fapt, cât de răspândit e coronavirusul în București?”, se întreba ministrul.

Nu știm.

Cum se calculează, de fapt, rata de incidență?

Rata de incidență este introdusă în mod oficial ca reper la 27 august 2020, când Comitetul național pentru Situații de Urgență (CNSU) stabilește un prag – 1,5‰ – sub care urmau să fie reluate, începând cu 1 septembrie 2020, anumite tipuri de activități economice (de exemplu redeschiderea restaurantelor din interiorul hotelurilor).

În septembrie urma să aibă loc și mult-așteptata redeschidere a școlilor, după șase luni de online, dar și alegerile locale.

Cu o săptămână înainte de redeschiderea școlilor, Ministerul Sănătății publică, în premieră absolută, fotografia cu ratele de incidență la 14 zile pe localități. Documentul nu include însă informații privind algoritmul de calcul.

Între momentul 27 august, când incidența cumulată devine indicator-reper de decizie, și mijlocul lui octombrie, când numărul de îmbolnăviri începe să crească alarmant, sunt introduse în opacul algoritm de calcul o serie de artificii care sunt și astăzi contestate de experți.

În ciuda controlului algoritmului, autoritățile sunt nevoite să decidă – începând cu 9 noiembrie – închiderea școlilor după creșterea rapidă a numărului de îmbolnăviri.

Artificiul nr. 1: domiciliu vs. reședință

Un artificiu cu impact major, introdus de Guvernul României prin HG 856/14.10.2020, este modul de calcul al ratei de incidență, care se face prin raportare la populația cu domiciliu stabilit prin buletin într-o localitate – și nu la populația rezidentă.

Decizia a venit la doar câteva zile după ce presa constatase că, în cazul Bucureștiului, Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) – autoritatea științifică – a comunicat o altă rată de incidență decât Grupul de Comunicare Strategică (GCS) – autoritatea politică.

Diferența apărută între cele două cifre – ambele oficiale – era de natură să genereze decizii diferite privind restricțiile în Capitală: în vreme ce la 11 octombrie INSP plasa Bucureștiul, cu o incidență de 3,1‰, în scenariul roșu, GCS susținea că orașul era încă scenariul galben, cu o incidență de 2,65‰.

Adriana Pistol, directoarea Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile din cadrul INSP, afirma într-o declarație citată de g4media.ro că INSP face calcule și raportări în funcție de populația rezidentă, acest indicator fiind cel luat în calcul și de Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor pentru întreaga Europă.

„Ambele valori sunt absolut reale”, a adăugat ea, referindu-se la cele două date privind incidența – de 3,1‰, respectiv 2,65‰ – comunicate pentru data de 11 octombrie.

„Avem două tipuri de populații pe care le furnizează Institutul Național de Statistică. Fiecare dintre ele ne spun că suntem aproape de 3‰”, explica Pistol.

În final, deznodământul privind modul de calcul a fost tranșat rapid și fără nicio fundamentare ori explicație științifică: autoritatea politică (Guvernul României) a impus prin HG autorității medicale (INSP) să calculeze rata de incidență altfel decât restul Europei.

Diferența dintre „populația după domiciliu” și „populația rezidentă” e semnificativă la nivelul tuturor județelor – și generează distorsiuni greu de trecut cu vederea. Ca regulă, „populația după domiciliu” e în toată România mai mare decât „populația rezidentă”; există o singură excepție: Ilfovul.

În cazul Bucureștiului, diferența e de 316.407 de locuitori, conform datelor Institutului Național de Statistică (INS) valabile la 1 ianuarie 2020 – un ordin de mărime comparabil cu populația unui oraș precum Timișoara.

Decizia guvernului de a folosi în calculul incidenței cumulate la 14 zile populația „după domiciliu” – semnificativ mai mare – conduce la diminuarea artificială și sistematică a indicatorului de referință.

La nivel național, diferența între cele două populații e de 2,84 mil. locuitori, adică 14,72%.

Sunt însă zone în care diferența e cu mult mai mare: în toate cele opt județe ale Moldovei, de exemplu – erodate de emigrația masivă – populația „după domiciliu” e cu 20-35% mai mare decât cea „după reședință”. În valori absolute, recordul la nivel județean îl deține Iașul, unde diferența e de 172.942 locuitori.

De altfel, platforma Graphs.ro, care centralizează încă de la începutul epidemiei toate informațiile publice și le împachetează în grafice și tabele ușor de înțeles și analizat, a inclus în subsolul tabelelor cu date județene un link intitulat „De ce folosim populația rezidentă?”, în care prezintă o „Expunere de motive pentru folosirea populației rezidente în calculul statisticilor de pe Graphs.ro”:

„Inițial, în încercarea de a alinia datele site-ului Graphs.ro cu datele oficiale oferite de către GCS, au fost folosite datele populației de domiciliu. Dar, având în vedere că toate aceste organizații [internaționale] folosesc populația rezidentă, și că din punct de vedere epidemiologic ea reflectă mai precis populația la risc, am decis ca pe Graphs.ro să folosim de asemenea populația rezidentă”.

Medicul Octavian Jurma crede că raportarea la domiciliu – și nu la reședință – dovedește preocuparea decidenților ca „nu cumva să ajungă la public ceva ce nu a fost validat politic”.

De notat că după momentul 11 octombrie – când a apărut disputa privind incidența în București, urmată de decizia Guvernului de a modifica algoritmul în răspăr cu cutumele din raportările europene – INSP și-a schimbat radical nu numai modul de calcul al incidenței la 14 zile, ci și întreaga comunicare cu publicul: a redus drastic, fără explicații, numărul și tipul informațiilor incluse în raportul săptămânal privind situația epidemiologică din țară.

Secretarul de stat Andreea Moldovan spune că discuția „domiciliu” vs. „rezidență” se poartă, în prezent, la nivelul Ministerului Sănătății: „Este o altă discuție pe care o avem în calcul, să se treacă reședința și nu domiciliul. Tocmai din acest motiv”. 

Motivul invocat de Moldovan: „Da, aceasta este o altă problemă, pentru că iarăși nu e un factor real”. 

Artificiul nr. 2: eliminarea focarelor 

Un alt artificiu care a distorsionat raportările oficiale începând cu 13 octombrie 2020 a fost scoaterea focarelor din calculul incidenței cumulate pentru fiecare județ.

După 136 de zile de calcule dictate de rațiuni politice și nu științifice, îmbolnăvirile din focare vor fi reintroduse, începând cu 25 februarie 2021, în raportările oficiale.

Decizia de eliminare a focarelor a influențat vreme de patru luni ceea ce știam despre situația din comunitățile noastre – și a făcut să ne întrebăm ce ascunde, strategic, structura responsabilă cu informarea corectă a publicului.

„Sunt județe în care se scot mai mult de jumătate din cazurile confirmate […], iar asta provoacă o scădere abruptă a indicatorului”, avertiza medicul Octavian Jurma cu puțin timp înainte ca anunțul despre introducerea focarelor să fie făcut public.

O altă problemă, arată analiștii de date cu experiență în zona medicală, este că fiecare direcție județeană de sănătate publică a interpretat în aceste patru luni în mod diferit ideea de „focar”, fapt care a dus la o raportare neunitară.

Scoaterea focarelor din calcul, la 13 octombrie, a fost precedată de o explozie a știrilor despre focare. Câteva exemple:

• Brașov. Îmbolnăvirile din focare ajung, la două săptămâni după ce Guvernul decide scoaterea acestora din calcul, la 201 cazuri – și ating un maximum de 297 cazuri la 30 noiembrie, după care încep să scadă; azi sunt raportate câteva zeci de îmbolnăviri în focare.
• Neamț. La 5 octombrie, județul Neamț raportează 186 de cazuri într-un focar – în condițiile în care numărul total de cazuri nou raportate în aceeași zi, în comunicatele oficiale ale GCS, era de doar 69 de îmbolnăviri.
• Timiș. La momentul 12 noiembrie, Timișul avea în inventar 31 de focare care totalizau 802 îmbolnăviri – cazuri care nu erau incluse, prin decizie guvernamentală, în calculul incidenței cumulate.

Și mai grav e că definiția în sine a „focarelor” nu a fost una clară, spune Valentin Pârvu, doctor în statistică și colaborator în România al Graphs.ro.

„Unele județe aleg aleatoriu să introducă o grămadă de cazuri în focare, însă noi nu știm cum procedează, pentru că nu e transparență. Oricum, așa ceva nu se face nicăieri în lume”, spune Pârvu – care susține că a constatat variații de 5%–30% în privința cazurilor pozitive pe care DSP-urile le iau în calcul la rata incidenței la 14 zile.

Medicul Octavian Jurma susține că, în unele județe, au fost eliminate chiar și 50% din cazurile de noi infectări pe motiv că ar proveni din focare.

„Nu mă sfiesc să spun că indicatorul ăsta este atât de abuzat, se calculează atât de opac, încât chiar ne putem imagina că cineva zice «pune 2,7», iar în date vom avea 2,7”, spune Jurma, care crede că incidența cumulată la 14 zile reprezintă un indicator „puternic politizat”.

Secretarul de stat în Ministerul Sănătății Andreea Moldovan a admis implicit, într-o discuție avută cu trei zile înainte de adoptarea HG prin care s-a stabilit reintroducerea focarelor în calcul, că modul oficial de calcul nu reflectă realitatea:

„Ideea de subliniat este că nu s-a făcut prost ce s-a făcut până acum, dar cumva trebuie să ne adaptăm mai bine la realitatea de acum pentru că sunt alte date în discuție. Atâta tot, deci e o modalitate de a ne alinia la un calcul care să fie cu o minimă valoare predictivă”, a spus Moldovan.

II. Testarea

Dincolo de artificiile introduse din rațiuni politice, fără vreo fundamentare științifică, în metodologia de calcul a incidenței cumulate la 14 zile, România are o problemă și mai mare: felul în care depistează cazurile noi.

Testarea a scăzut de la un vârf de aproximativ 860.000 în noiembrie la puțin peste 630.000 în ianuarie.

În decembrie, o lună alegeri și cu sărbători, testarea a scăzut cu 22,4% față de noiembrie. În paralel, s-a înjumătățit și numărul de cazuri nou raportate.

Autoritățile nu au fost obligate, astfel, să impună restricții suplimentare, iar românii au putut să-și petreacă sărbătorile de iarnă aproape normal, fără amenințarea unui nou lockdown.

Statisticianul Valentin Pârvu susține că, după estimările sale, numărul de persoane infectate în acest moment în România este de trei sau chiar patru ori mai mare decât cel comunicat oficial – iar explicația este dată de numărul mic de teste.

Scăderea numărului de cazuri noi – de la peste 10.000/zi în noiembrie la sub 3.000/zi în ultima săptămână – induce ideea că România a trecut rezonabil de valul al doilea și că situația este sub control.

Doar că numărul de teste a continuat să scadă și în ianuarie, când au început pregătirile pentru redeschiderea școlilor – iar o tulpină nouă, mult mai contagioasă, a început să circule și în România. Luna trecută, numărul de teste a fost cu 26,1% mai mic față de recordul din noiembrie.

Un indicator relevant, dar ignorat, arată câte teste se fac pentru depistarea unui caz nou. În România identificăm un nou caz de infectare la fiecare 7,5 teste. Grecii depistează un caz nou la 27 de teste; britanicii la 19,2 teste; bielorușii la 17,5 teste; iar italienii la 13,2 teste.

Studiu de caz: Prahova vs. Timiș 

O altă problemă ține de faptul că Guvernul refuză să comunice, centralizat, numărul de teste realizate zilnic în fiecare județ – un indicator esențial.

Unele județe au decis totuși să ofere, pe site-urile DSP-urilor, aceste informații. Pentru că nu există nici obligativitate, nici un „cap de tabel” unitar, unele DSP-uri dau datele defalcate pe teste făcute după definiția de caz, respectiv „la cerere”, iar altele dau doar testele făcute în sistemul de stat, nu și pe cele făcute pe cont propriu de cetățeni.

Pentru a avea o imagine a diferențelor dintre județe, am solicitat datele zilnice de testare pentru ianuarie 2021 de la DSP Prahova, pe care le-am comparat cu cele comunicate zilnic de Prefectura Timiș pe pagina de Facebook.

• DSP Prahova susține că deține doar informații pentru testele PCR făcute prin programul național de testare și „nu are evidența numărului testărilor efectuate de către unitățile sanitare, a testărilor efectuate de către laboratoarele particulate la inițiativa/cererea angajaților și a persoanelor fizice”. Din acest motiv, Prahova e în situația bizară în care raportează frecvent mai multe infectări noi/zi decât numărul de teste comunicat, la solicitarea PressOne, de DSP-ul județean.

• Prefectura Timiș, însă, comunică public suma tuturor testelor făcute zilnic în județ – dar nu le împarte pe categorii (teste PCR pe „definiția de caz”, PCR „la cerere”, teste rapide).

Chiar și așa, cu două categorii diferite de date, diferențele care apar în privința testărilor sunt uriașe: în vreme ce Timișul a făcut în ianuarie, în total, 57.699 teste, Prahova totalizează – doar pentru testele PCR făcute pe definiția de caz în „sistemul național” – 5.114 testări.

Secretarul de stat Andreea Moldovan admite că, în condițiile date, numărul de cazuri raportate de județe – și, implicit, incidența cumulată – este „un indicator destul de relativ”. 

„Știm cu toții”, spune ea, „că există județe în care se testează mai mult, județe în care se testează mai puțin”.

Cu toate acestea, nici Ministerul Sănătății, nici Guvernul în ansamblul său nu par să aibă un plan pentru a corecta indicatorul „destul de relativ” pe baza căruia autoritățile își iau deciziile într-un an decisiv pentru relansarea economică.

„Nu există o capacitate sau dorință de a testa în masă. Recomandările de la ECDC [European Centre for Disease Control – n.m.] sunt ca peste tot pe unde apar focare – sau dacă e o zonă sau o localitate cu multe cazuri – să testezi în masă, să găsești, să elimini de acolo lumea care e pozitivă. Pur și simplu testăm mai puțin decât s-ar putea testa”, afirmă statisticianul Valentin Pârvu.

În privința capacității de testare, România nu a reușit niciodată să atingă niciodată limita maximă de testare de 50.000 teste PCR/zi anunțată de fostul ministru al Sănătății Nelu Tătaru la sfârșitul lui octombrie. Cele mai multe teste zilnice – 38.863 – au fost făcute pe 11 noiembrie 2020. Dintre acestea, 23.110 au fost făcute atunci în baza „definiției de caz”.

Potrivit lui Bogdan Oprea, purtător de cuvânt al Ministerului Sănătății, România are în acest moment – februarie 2021 – o capacitate maximă de 56.839 de teste pe zi pentru testele PCR și o capacitate nelimitată pentru testele antigen.

Cifra de 56.839 de teste pe zi include și testele care se pot face în clinicile private, cu care DSP-urile județene au contract pentru a realiza teste în baza „definiției de caz”.

Secretarul de stat Andreea Moldovan susține că unul dintre motivele pentru care acum se testează mai puțin decât în octombrie și noiembrie e lipsa de interes a oamenilor, care preferă testarea acasă și să se diagnosticheze singuri, cu teste rapide.

„Ce vă pot spune este că față de cozile din octombrie, noiembrie, decembrie – când oamenii se îmbulzeau să își facă un test PCR la spital și efectiv nu știam cum să ne organizăm să nu stea în frig și în ploaie – acum nu prea mai vin la testare. Tocmai pentru că există o alternativă de a se testa cu testele rapide, acasă”. 

Moldovan mai susține că există și bani guvernamentali, există și capacitate de testare.

„Teste sunt, deci nu este o problemă de inaccesibilitate spre PCR, ci este această utilizare mai mare a testelor rapide, plus că oamenii nu mai sunt atât de doritori să se testeze sau nu mai sunt atât de anxioși. Ei își fac testarea, dacă sunt pozitivi și sunt bine rămân acasă – ajung la spital când încep să se simtă o deteriorare”.

Un motiv despre care secretarul de stat Andreea Moldovan nu vorbește este acela că bună parte din anxietatea oamenilor nu ține de COVID-19, ci de neîncrederea în sistemul sanitar de stat: altfel nu se explică de ce mulți preferă să plătească testarea PCR în sistemul privat sau să cumpere teste rapide, în loc să se testeze gratuit în sistemul public.

Octavian Jurma spune că testarea, în sine, trebuie văzută „ca un instrument de monitorizare”, pentru că testele PCR au capacitatea de a depista boala imediat după infecție, în perioada asimptomatică.

Deși în ultimul document referitor la definițiile de caz, emis în 4 ianuarie 2021, INSP susține că „testarea pentru SARS-CoV-2 este obligatorie pentru toate cazurile posibile”, anchetele epidemiologice ale DSP-urilor triază la sânge persoanele cărora le recomandă testarea.

Mai multe persoane care au fost plasate în carantină instituționalizată după data de 4 ianuarie 2021, fiind „contacți direcți” ai unor bolnavi COVID confirmați, susțin că le-a fost refuzată testarea într-un laborator al statului.

„La privat nu am putut să merg ca să mă testez pe banii mei pentru că, fiind plasat în carantină, dacă eram legitimat pe stradă mă puteam alege cu dosar penal pentru zădărnicirea bolilor”, susține o persoană care a acceptat să vorbească sub anonimat.

Bărbatul spune că de la DSP Suceava i s-a transmis că poate să cheme ambulanța pentru a i se preleva probe doar dacă dezvoltă simptome de boală.

Medicul Octavian Jurma susține că senzația lăsată de autorități în legătură cu managementul epidemiei a fost aceea că fiecare persoană e pe cont propriu:

„Adică, dacă vă păziți, bine – dacă nu, asta e, ghinion. Toți avem exemple de oameni în cercul apropiat sau chiar în familie care au rezistat până a fost prea târziu să meargă la spital, iar acum fac parte din statistica deceselor”.

De altfel, acest „pe cont propriu” are și o însemnată componentă financiară.

Medicul Octavian Jurma crede că autoritățile locale, cu consimțământul tacit a celor centrale, „lasă mare parte din povara testării – și a protecției în general – pe seama populației” – continuând însă să construiască retorica publică în jurul ideii că dacă ar exista cerere, s-ar face teste – dar, din păcate, nu există cerere.

„Știm foarte bine că există cerere, pentru simplul motiv că 40% din testele zilnice sunt plătite de români din buzunarul lor”, adaugă Jurma.

Datele agregate începând cu 23 iulie 2020, când GCS a început să comunice oficial defalcarea testelor PCR pe definiția de caz respectiv „la cerere”, arată că românii au suportat contravaloarea a peste 1,71 milioane de teste PCR dintr-un total de 4,48 milioane teste PCR realizate în aceeași perioadă – adică peste 38% din total.

Dacă facem un calcul la o valoare medie de 350 lei/test, reiese că românii au finanțat cu peste 598 de milioane de lei – adică peste 122 milioane de euro – efortul național de testare din ultimele aproape șapte luni.

III. Transparența 

Nu doar modul în care se face raportarea sau testarea în România implică grave probleme de transparență, însă nici acum, la un an de la debutul epidemiei, statul român nu pune la dispoziția publicului informații vitale pentru a înțelege starea de fapt.

După 5 săptămâni de la primul caz confirmat de infectare, la 2 aprilie 2020, 97 de redacții și 165 de jurnaliști cereau, într-un apel public, acces la informații și transparență din partea Guvernului.

După 47 de săptămâni, un nou apel la transparență: 20 ONG-uri i-au solicitat noului ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, publicarea datelor detaliate privind epidemia.

„Există multă incertitudine în societate, însă dacă datele ar fi publice, disponibile, lumea s-ar simți mai bine”, crede Valentin Pârvu de la Graphs.ro.

„Dacă am ști ce se întâmplă în fiecare județ […], câte decese apar, cât se testează, practic se elimină din acea incertitudine și neliniște”. 

Culmea este că, așa cum arată Valentin Pârvu, INSP nu a devenit mai transparent în timp, ci mai opac.

„INSP-ul dădea mai multe date, a fost scandalul din presă cu incidența [din 11 octombrie în București – n.m.], s-a implicat politicul și nu s-au mai dat date deloc”, susține Pârvu.

Întrebată care este motivul pentru care INSP a scos din buletinele de informare săptămânală o serie de informații, Simona Pârvu, directoarea instituției, susține că nu știe exact „care sunt informațiile care au fost eliminate, va trebui să mă uit și să mă consult cu colegii mei care fac aceste buletine”. 

„Probabil pentru că evoluția a fost diferită față de momentul respectiv, pentru că între timp s-au mai luat o serie de alte decizii, pentru că ele se comunică și de alte instituții”, a adăugat Simona Pârvu.

Întrebată dacă are legătură cu scandalul din luna octombrie referitor la tipul de populație în baza căreia se calculează incidența, directoarea INSP s-a scuzat că se află într-o discuție și că nu mai poate vorbi la telefon.

Statisticianul Valentin Pârvu mai observă că senzația lăsată de faptul că INSP nu mai comunică nici măcar puținele date pe care le făcea publice înainte de scandalul din octombrie, referitor la populația în baza căreia s-a calculat rata incidenței, este că acum comunică doar acele date „cu care politicul este de acord”. 

„Așa se înțelege, așa se vede de aici, de unde mă uit eu. Nu am o dovadă, clar că nu am eu dovezi că ei (politicienii – n.m.) s-au dus și le-au spus «nu mai dați nimic», dar așa pare –  fiindcă au apărut în presă niște lucruri chiar despre incidență, chiar despre analiză și politicul s-a decis «nu, noi dăm cu voce unică exact ce se întâmplă»”.

Statisticianul mai spune că România este contra trendului general: „Când peste tot în lume se dau din ce în ce mai multe date, e clar că s-a făcut ceva acolo și s-au luat anumite decizii de a restricționa fluxul de date”. 

Autoritatea politică bate autoritatea științifică 

O altă problemă sesizată în spațiul public, despre care cercetătorii și oamenii de știință vorbesc tot mai apăsat, este faptul că, în România, lipsa de transparență e vizibilă și în faptul că toate chestiunile legate de epidemie sunt comunicate de politicieni, nu de medici.

România nu are, cum au Statele Unite, un dr. Anthony Fauci – un epidemiolog cu vizibilitate și credibilitate – care să corecteze afirmațiile publice ale decidenților și să lanseze avertismente fundamentate științific. Iar lucrul acesta generează o vulnerabilitate în privința felului în care publicul își primește informațiile.

„Nu vin specialiștii în față, vedem că politicul iese mereu în față. Dacă INSP sau alte instituții veneau în față, cu rapoarte și cu date făcute publice – care poate contraziceau acea narativă politică – era altceva”, punctează statisticianul Valentin Pârvu.

Și medicul Octavian Jurma crede că datele referitoare la epidemie ar trebui să fie făcute publice de INSP, care „e Institutul Național de Sănătate Publică, nu sănătatea partidului sau sănătatea privată”. 

Jurma atrage atenția și asupra faptului că, în România, comunicarea publică este făcută fie de secretarul de stat Raed Arafat de la Ministerul de Interne, fie de Grupul de Comunicare Strategică, subordonat și el Ministerului de Interne – și nu de Ministerul Sănătății, acolo unde ar trebui să se afle și decizia, dar și comunicarea.  

În plus, managementul epidemiei – și toate deciziile – ar trebui fundamentate pe date științifice, spune statisticianul Valentin Pârvu:

„La noi vine prim-ministrul sau președintele și el îți explică trendul epidemiologic, deci nu vezi un epidemiolog, nu vezi un matematician, nu vezi un doctor de infecțioase care să iasă în față și să spună «aici e trendul, acum facem secvențiere pe tulpina britanică, ne dăm seama că este să zicem 1% din pozitiv sau 10% și în direcția asta mergem». Nu vezi asta. Vezi că vine politicul și îți spune «mergem în sus, mergem în jos» sau că măsurile sunt luate în unanimitate și experții zic asta – dar eu nu-i aud pe experți să zică asta, nu îi aud, că nu există sau nu li se dă platforma; sau nu vor ei să iasă public”.

O altă problemă majoră generată de lipsa de transparență este că universitățile din România, institutele de cercetare, statisticienii sau analiștii de date nu pot face studii tocmai pentru că nu au acces la date.

Scopul acestor cercetări independente e de a cartografia ce se întâmplă pe teren într-un interval dat și de a comunica publicului concluziile, astfel încât acesta să înțeleagă dacă deciziile luate – restricții sau relaxări – au dat rezultate.

„Din punct de vedere științific ar trebui să culegem cât mai multe date posibile. E un fenomen care nu s-a mai întâmplat de 100 de ani și cu cât îl înțelegem mai bine, cu atât o să putem să ne uităm la ce am greșit și ce am făcut bine, astfel încât să putem să acționăm mai bine decât am făcut-o până acum și să salvăm mai multe vieți, pentru că despre asta vorbim”, punctează Octavian Jurma.  

Într-un index de transparență guvernamentală – TA Covid Data Transparency Index – România se clasează pe locul 52, la egalitate cu Pakistanul și Columbia, dintr-un total de 99 de țări de pe cinci continente.

Indexul TotalAnalysis – care „examinează în ce fel guvernele au gestionat datele în timpul pandemiei și cât de transparent și de demn de încredere au prezentat [publicului] informațiile” – e calculat prin evaluarea a 40 de variabile din patru categorii:

1. Acoperirea datelor (include indicatori precum numărul de cazuri; mortalitatea în exces; numărul de ventilatoare etc.);

2. Transparența datelor (include politici guvernamentale și credibilitatea datelor);

3. Managementul datelor (include frecvență; comparabilitate; completitudine);

4. Utilizarea datelor (include: platforme; vizualizări; social media; feed-uri de date).

Campioane la comunicarea publică sunt, conform evaluării site-urilor cu informații guvernamentale, Belgia, Norvegia și Statele Unite.

Ce date punctuale nu comunică Guvernul despre epidemie

• numărul total de persoane testate zilnic în fiecare județ
• numărul de persoane testate zilnic în fiecare județ cu teste PCR
• numărul de persoane testate zilnic în fiecare județ cu teste rapide
• numărul de persoane infectate cu SARS CoV-2 spitalizate zilnic în fiecare județ
• numărul de persoane infectate cu SARS CoV-2 spitalizate zilnic în secțiile ATI în fiecare județ
• numărul de persoane externate vindecate zilnic în fiecare județ
• numărul de persoane decedate zilnic de COVID-19 în fiecare județ
• numărul de cazuri active zilnic în fiecare județ
• numărul de persoane aflate zilnic în carantină instituționalizată în fiecare județ
• numărul de persoane aflate zilnic în autoizolare în fiecare județ
• incidența la 14 zile la nivel de unitate administrativ teritorială
• rata săptămânală de mortalitate cauzată de COVID-19
• numărul focarelor
• numărul angajaților din sistemul de sănătate testați zilnic
• numărul angajaților din sistemul de sănătate infectați zilnic
• caracteristicile cazurilor confirmate (sexul, grupe de vârstă, boli cronice, simptomatic sau asimptomatic). (Irtinel I.).