Când Bulgaria, Grecia și Croația zic „nu, mulțumim”, România sare în sus: „Luați, fraților, toată turma!”. Crescătorii urlă din stâne, ANSVSA tace din birouri, iar Bruxelles-ul aplaudă în șoaptă.

Oile României, cobaii Europei? „Să vină jandarmii, să vedem pe unde intră la stână”

Scandalul național cu „vaccinarea obligatorie a oilor” a pornit din paginile Cotidianului Național, printr-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu. Povestea sună așa: România se grăbește să-și vaccineze oile împotriva variolei și a pestei micilor rumegătoare, în timp ce state precum Bulgaria, Grecia și Croația au zis pas frumos și ferm.

De partea cealaltă a gardului, crescătorii: plini de întrebări, fără răspunsuri, dar cu un singur sentiment clar – se simt tratați ca niște figuranți într-un experiment veterinar continental.

„Oile noastre sunt cobaii Europei? Vin cu jandarmii și polițiștii peste noi să ne vaccineze animalele cu forța? Cum o să intre la mine pe proprietate?”, întreabă revoltat medicul veterinar și crescătorul de ovine Petru Borlea, într-o declarație pentru ziarul Național.

Întrebare legitimă, având în vedere că până și boala pentru care au venit primele vaccinuri „a dispărut” între timp. Detaliu minor, desigur.

ANSVSA „dă drumul” la vaccinare: boala a plecat, vaccinul a rămas

ANSVSA iese la rampă cu un comunicat de manual: în 22 octombrie a sosit prima tranșă de vaccinuri de la Comisia Europeană – 300.000 de doze pentru pesta micilor rumegătoare, boală care, surpriză, „a dispărut din țară”. Mărunțiș de context.

Vaccinurile pentru variola ovină – vreo 800.000 de doze – sunt „pe drum”. Între timp, instituția anunță, grav și oficial, că vaccinarea se va face pe întreg teritoriul țării, nu doar în zonele cu probleme.

„Campania se va desfășura în mod obligatoriu și organizat, fără a fi necesară o solicitare scrisă sau formală din partea crescătorilor de animale”, precizează ANSVSA.

Cu alte cuvinte:
– Nu întrebi.
– Nu semnezi.
– Nu consimți.
– Te trezești cu „organizarea” la poartă.

Plan secret pentru turma națională: programul de vaccinare, ținut la sertar

Potrivit dezvăluirilor publicate în Cotidianul Național, programul de măsuri și de vaccinare întocmit de ANSVSA a fost ținut la secret. Nu de teroriști, nu de servicii, ci de aceeași instituție care acum vrea „campanie obligatorie”.

Crescătorii de animale n-au știut nimic, n-au fost întrebați de nimic, dar sunt așteptați să se prezinte cuminți cu oile la injecție. În schimb, șirul de întrebări curge:

• Ce se întâmplă cu exporturile după vaccinare?
• Ce restricții intră în vigoare pentru lapte și preparate lactate?
• Cine aduce restul de 10 milioane de doze?
• Pentru ce tulpină de variolă se vaccinează?
• De ce nicio altă țară din UE nu a acceptat vaccinarea, iar România a sărit voluntar cu brațul ridicat?

La toate acestea, răspunsul oficial pare să fie: „Campanie obligatorie. Următorul!”.

Bruxelles, prezent! România, voluntar: „Luați-ne oile, le vaccinăm noi pe toate”

În mijlocul circului apare și numele fostului ministru interimar al Agriculturii, Tánczos Barna, menționat în articolul Claudiei Marcu. El ar fi mers la Bruxelles cu propunerea de vaccinare în masă a ovinelor din România.

Ironia situației, subliniată chiar în textul din Cotidianul Național:

• Nu Comisia Europeană a impus României vaccinarea.
• România a cerut vaccinarea, în timp ce Comisia „nu agreează” astfel de campanii în UE.

Unii își apără fermele. Alții își oferă, în bloc, turma.

Veterinarii refuză, Guvernul scoate studenții la practică pe animale vii

Încă un detaliu „liniștitor”: medicii veterinari concesionari nu se înghesuie să participe la campanie. Știu bine că majoritatea crescătorilor refuză vaccinarea și nu vor scandal în bătătură.

Soluția? După cum reiese din declarațiile lui Petru Borlea, relatate de Cotidianul Național, Guvernul a pregătit circa 1.000 de studenți să vaccineze oile.

Adică:
– Veterinarii cu experiență se dau la o parte.
– În teren vor veni studenții, pentru un „practic” rapid pe milioane de oi.

Stăpânii de animale numesc asta „experiment pe viu”, nu „campanie de imunizare”.

Banii nu put: mielul jumătate la preț, laptele la o treime

Ciobanii mai au un motiv serios să spună „nu”: lovitura economică.

Conform informațiilor prezentate în articolul din Cotidianul Național:

• Mielul de la oile vaccinate s-ar cumpăra cu 12 lei/kg, în loc de 24 lei/kg.
• Laptele de oaie ar urma să fie preluat cu 2 lei, în loc de 6 lei, pentru că trebuie sterilizat obligatoriu.

Când îți înjumătățești mielul la preț și îți treimiți laptele, începi firesc să te întrebi:

„Păi atunci ce conține vaccinul ăla?”, ridică mingea în aer dr. Petru Borlea.

Prospectul din Iordania: protecție un an, dar oile se schimbă cu… gușteri?

Ca să fie tabloul complet, vaccinul împotriva variolei ovinelor, așa cum este citat în articolul din Cotidianul Național, este produs în Iordania. În prospect scrie clar că oferă o „protecție satisfăcătoare timp de cel puțin un an”. Un an. Atât.

În plus, mai apare o piesă de puzzle:

„Președintele Colegiului Medicilor Veterinari a spus că, după doi ani de la vaccinare, oile trebuie omorâte”, relatează Borlea.

Concluzia cinică a crescătorului:

„Îmi vaccinez oile și după aia îmi cumpăr gușteri?”

Boala „teleportată”: de la Tulcea la Cluj, de parcă a venit cu drona

Crescătorii se mai întreabă ceva: cum a apărut boala?

De ce apare întâi în Tulcea, apoi în Mureș și Cluj? A zburat peste țară cu parapanta, a venit cu avionul sau s-a teleportat?

„Nici dacă era dusă cu avionul sau cu drone nu ajungea acolo”, spun oamenii din teren, citați în articol.

În loc de anchetă serioasă despre răspândirea bolii, autoritățile vin cu rețeta simplă: „vaccinare obligatorie pentru toată lumea”. Pardon, pentru toate oile.

Final: între „imunizare obligatorie” și „berbeci cu jandarmi la stână”

Tabloul general, așa cum reiese din articolul publicat de Cotidianul Național sub semnătura Claudiei Marcu, este următorul:

• România cere singură Bruxelles-ului vaccinare în masă, în timp ce alte state refuză.
• Programul ANSVSA e ținut „la secret”, dar aplicat „obligatoriu”.
• Veterinarii se feresc, studenții sunt împinși în față.
• Ciobanii își văd veniturile înjumătățite și animalele amenințate.
• Iar peste toate, plutește întrebarea: „Vin cu jandarmii peste noi?”.

În timp ce autoritățile visează la „turme imunizate centralizat”, ciobanii își pun cârligele pe altă frază:
Dacă statul vrea să intre cu seringile peste oi și stăpânii lor, s-ar putea ca, la un moment dat, berbecii să fie mai greu de adunat decât se crede la București.

Țara care nu mai are bani, dar mai ia un împrumut

România, noua vedetă la capitolul „rate până la pensie și după”, este din nou împinsă să bage mâna în buzunarul… deja gol. De data asta, nu pentru școli, spitale sau drumuri fără cratere, ci pentru detectarea dronelor ostile de la Marea Neagră, dezvăluie Cotidianul Național, într-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu.

Parlamentul European a adoptat o rezoluție „grijulie” după atacurile cu drone din zona Mării Negre și, în grija sa părintească, a decis că România și Bulgaria au mare nevoie de ajutor. Iar ajutorul, evident, vine sub formă de… împrumuturi prin SAFE. Că doar nu era să vină gratis, nu?

SAFE – instrument „sigur” ca să fii sigur că ai datorii

În rezoluția Parlamentului European, România apare discret, la capitolul „și altele”, cam cum apare sensul comun în deciziile politice: vag și pe la coadă. Sub pretextul îngrijorării față de dronele care zboară prin zonă, eurodeputații „invită” țările UE, în cooperare cu NATO, să susțină România și Bulgaria în detectarea și urmărirea timpurie a dronelor ostile ce pun în pericol transportul maritim la Marea Neagră.

Sună frumos, aproape eroic. Până când descoperi nota de subsol: pentru această susținere, Parlamentul European cere ca fondurile necheltuite din instrumentul SAFE să fie alocate României și Bulgariei. „Alocate” nu înseamnă „cadou”, ci tradus pe românește: noi împrumuturi, noi datorii, noi generații care vor plăti pentru ca noi să putem spune mândri: avem radar la dronă, n-avem bani de medicamente, dar avem radar!

Și ca tabloul să fie complet, mai aflăm un detaliu savuros: fondurile SAFE nu au fost cheltuite integral, semn clar că nu s-a înghesuit lumea la acest „ajutor” în rate. Dar unde alții zic „nu, mulțumesc”, România ridică mâna: prezent, dăm CNP-ul bugetului și semnăm!

Centrul de securitate maritimă – fortăreața pe datorie

Nu era suficient să ne împrumutăm pentru drone, trebuia și un „centru de securitate maritimă” cu nume pompos, ca să dea bine în comunicate. Parlamentul European cere UE să „operaționalizeze rapid” această inițiativă privind centrul de securitate maritimă în Marea Neagră, adică să ne mișcăm repede cu proiectul, că datoria nu se face singură.

Centrul urmează să aibă puncte de operare în Constanța (România) și Varna (Bulgaria). De acolo, în teorie, se va monitoriza „în timp real” spațiul maritim, se vor proteja rutele comerciale, frontiera externă a UE și se va coordona o „reacție rapidă” în regiune.

În practică, românul de rând o să vadă „în timp real” cum cresc dobânzile, cum se subțiază bugetul și cum orice criză e rezolvată cu același medicament: „mai luați un împrumut, mai semnați o dată, nu doare”.

Mai multă securitate, mai puțină siguranță financiară

Eurodeputații s-au gândit și la viitorul buget pe termen lung al UE. Evident, acesta trebuie să răspundă unei „gama largi de nevoi” în materie de securitate și apărare, inclusiv în regiunea Mării Negre. Când vine vorba de bani pentru apărare, nu există austeritate, nu există deficit, brusc se găsesc resurse, mecanisme, instrumente, SAFE-uri și nesafe-uri.

În același timp, UE și statele membre sunt îndemnate să consolideze protecția și reziliența proiectelor submarine: telecomunicații, transport de energie electrică, cabluri de date. Toate acestea prin consolidarea supravegherii maritime, cooperării regionale și mecanismelor de răspuns rapid. Pe scurt: mai multă tehnologie, mai multă infrastructură, mai multe costuri. Și, în cazul României, mai multe rate.

România – laborator de securitate pe spinarea contribuabilului

Dacă privești de sus, totul pare un mare proiect civilizațional: drone detectate la kilometri distanță, rute maritime sigure, cabluri submarine protejate, centre de comandă digitalizate. Dacă privești de jos, din fața chioșcului de ziare sau din autobuzul aglomerat, vezi altceva: România, pusă mereu în rolul elevului „cuminte”, care ia orice test, orice împrumut, orice sarcină, numai să nu fie considerată „problematică” în sala de clasă numită Bruxelles.

Cotidianul Național, prin jurnalista Claudia Marcu, arată un lucru simplu și dureros: nu doar că suntem îndemnați să luăm bani prin SAFE, dar suntem împinși să-i luăm tocmai pentru lucruri care, deși poate necesare strategic, nu vin cu niciun fel de discuție serioasă despre costuri reale, riscuri financiare sau alternative. E ca și cum ai spune unui om plin de datorii: „Ți-am găsit o super ofertă – încă un credit, dar primești și o alarmă de casă în caz de hoți!”.

Concluzie: Drone, cabluri și facturi – România apără tot, în afară de propriul buzunar

În numele securității la Marea Neagră, România este din nou împinsă în față: ia bani, ia împrumuturi, semnează, investește în apărare, consolidează, monitorizează, reacționează rapid. Singurul lucru care se mișcă încet este nivelul de trai.

Pamfletul acesta nu contestă nevoia de securitate, ci absurdul mecanismului prin care orice problemă globală se rezolvă cu aceeași rețetă locală: România plătește, politicienii se laudă, Bruxelles-ul bifează, iar contribuabilul român stă cu ochii în facturi, nu în drone.

Dronele ostile poate vor fi detectate la timp. Datoriile, în schimb, ne vor urmări pe toți, mult timp după ce rezoluțiile Parlamentului European vor fi fost uitate prin arhive.

Profesorul acuzat, universitatea șocată, justiția la lucru

Fiul fostului ministru al Justiției, Tudorel Toader, lectorul universitar Alexandru Toader de la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a ajuns nu la catedră, ci în arestul poliției. Potrivit unui comunicat al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, cadrele didactice nu mai predau doar “drept penal”, ci ajung să îl și testeze – pe propriul dosar.

Parchetul a anunțat reținerea pentru 24 de ore a unui cadru didactic universitar de la Facultatea de Drept și a formulat propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile. Sursa oficială – Parchetul Curții de Apel Iași – vorbește despre acuzații extrem de grave: viol, agresiune sexuală, tentativă la agresiune sexuală și folosirea funcției în scop sexual, presupus comise în raport cu mai multe studente.

Numele nu apare în comunicat, dar e suficient ca presa să lege punctele: lector, Facultatea de Drept, UAIC, notar, fiul lui Tudorel. Puzzle rezolvat în timp record.

Catedra de Drept, catedra de morală și catedra de “suspecție rezonabilă”

Procurorii susțin, în comunicatul oficial, că din probatoriul administrat până acum există o “suspiciune rezonabilă” că inculpatul ar fi profitat de autoritatea conferită de funcția sa didactică și de poziția de superioritate față de studente pentru a comite faptele cercetate.

Cu alte cuvinte, în timp ce în amfiteatru se predau teorii despre consimțământ, libertate sexuală și abuz de putere, în spatele ușilor închise justiția verifică dacă nu cumva practica “a luat-o înaintea cursului”.

Desigur, vorbim despre acuzații, nu despre o condamnare. Parchetul însuși precizează solemn că reținerea și propunerea de arestare sunt doar etape procesuale, iar prezumția de nevinovăție rămâne în picioare. Doar reputația e cea care șchiopătează serios.

De la plenitudinea puterii la plenitudinea victimizării

În acest tablou tensionat, fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader, nu se vede în ipostaza de părinte al unui inculpat într-o anchetă de mare impact, ci într-un film mai vechi, bine-cunoscut: el, eternă victimă a “sistemului”.

Tudorel Toader declară public că totul este, de fapt, un atac la adresa sa, dus prin intermediul fiului. Nu un dosar penal cu acuzații concrete, nu o anchetă privind relația dintre un profesor și studentele sale, ci o lovitură politică-morală îndreptată împotriva tatălui.

Se vorbește despre “mai multe episoade de atac” de când fiul este cadru didactic, despre o “avocată cu dosare penale” care ar încerca să își îndulcească situația juridică, “motivând” două studente să dea declarații nefavorabile. Nu lipsesc nici ingredientele obligatorii: un jurnalist care înregistrează, un scandal mediatic la nivel național și, în final, sesizarea din oficiu și dosarul penal.

În această narațiune, aproape că nici nu mai contează ce spun victimele potențiale, ce conține dosarul sau ce vor decide magistrații. Important este că cineva “lovește în Tudorel”, restul e decor.

Avocata malefică, studentele “motivate” și sacrificiul fiului neprihănit

Tudorel Toader trasează scenariul cu o claritate care ar putea servi drept studiu de caz la cursurile de retorică:
– Avocata cu probleme penale – personajul negativ principal;
– Două studente – figurante, “motivate” să depună declarații nefavorabile;
– Jurnalistul – instrument mediatic, util pentru a crea scandal național;
– Parchetul – reacționează la zgomotul mediatic și “montează” dosarul.

Acuzațiile, potrivit fostului ministru, nu au fost cunoscute de fiu “până astăzi”, deși ancheta mergea, iar dosarul era “deja format”. Lectorul universitar ar fi fost luat prin surprindere, lipsit de posibilitatea de a propune probe, așezat direct în fața unui dosar complet și a unor acuzații grave, urmate de privarea de libertate.

Imaginea livrată opiniei publice: un tânăr tată, cu doi copii – unul de câteva săptămâni – smuls din viața de familie și transformat peste noapte din profesor universitar și notar în inculpat într-un dosar penal ce răsună în presă. O dramă de familie, prezentată ca dovadă a abuzului, nu ca detaliu uman într-o anchetă serioasă.

Când drama personală se suprapune peste lecția de drept penal

Emoția e folosită ca scut juridic. Faptul că inculpatul are doi copii mici, că unul e aproape nou-născut, e împins în prim-plan, ca și cum codul penal ar avea un capitol special despre “imunitate parentală” sau despre “nevinovăție prin paternitate recentă”.

Se trece în plan secundar că există plângeri, victime presupuse, fapte extrem de grave investigate, iar justiția – aceeași justiție căreia Tudorel i-a fost ministru – își face treaba. Nu instanța decide dacă e un atac la fostul ministru, ci dacă există sau nu probe pentru acuzațiile de natură sexuală aduse fiului său.

Fostul ministru exprimă “încrederea” că magistrații vor constata abuzul și îl vor pune în libertate, pentru ca, abia apoi, familia să poată demonstra nevinovăția. E interesant cum, după ani în care justiția a fost redesenată, reconfigurată, explicată națiunii de la pupitrul Ministerului – când ajungi pe partea cealaltă a mesei, brusc, totul pare abuziv, întunecat și nedrept.

Statul de drept de familie: când acuzațiile sunt pentru fiu, dar indignarea e a tatălui

Parchetul Curții de Apel Iași insistă, în comunicatul său, asupra prezumției de nevinovăție – acea frază pe care, de obicei, o ignorăm, dar care acum pare mai importantă ca oricând. Alexandru Toader este, în acest moment, inculpat, nu condamnat. Justiția trebuie lăsată să își urmeze cursul, iar el are dreptul la apărare.

În schimb, în discursul public al lui Tudorel Toader, accentul cade pe el însuși. Nu pe victimele presupuse, nu pe gravitatea acuzațiilor, nu pe faptul că un cadru didactic universitar ajunge într-o astfel de situație. Ci pe “lovitura” primită de fostul ministru, pe conspirațiile imaginare și pe eterna piesă “eu vs. sistemul”.

A ieși public și a transforma un dosar penal cu acuzații de viol și agresiune sexuală într-o dramă personală de tip “atac la mine prin copil” este, în sine, un exercițiu de narcisism politic. E și o demonstrație, involuntară, despre cum se vede justiția atunci când nu mai ești tu cel care o coordonezi din fotoliul ministerial, ci cel care o simte, nemijlocit, în familie.

Epilog provizoriu: justiția nu e talk-show, iar victimizarea nu ține loc de apărare

Deocamdată, fiul lui Tudorel Toader se află sub puterea unei măsuri preventive și așteaptă decizia judecătorului de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel Iași, instanță competentă având în vedere și calitatea sa de notar.

Parchetul a prezentat suspiciunile, a explicat cadrul legal, a amintit prezumția de nevinovăție. Tatăl a prezentat un complot, o avocată malefică, două studente manipulate, un jurnalist “trimis” și un fiu transformat în victimă, pentru a-l lovi pe el – marele nedreptățit.

Justiția, dacă își face treaba, nu va ține cont nici de lacrimile publice ale fostului ministru, nici de teoriile sale despre comploturi. Va ține cont doar de probe, de declarații, de lege.

Restul – pamflet, indignare, scenarii – rămân în spațiul public ca dovadă că, în România, până și atunci când se discută despre acuzații de viol și agresiune sexuală, unii reușesc să mute reflectorul de pe victimele potențiale… direct pe propriul ego. (Irinel I.).