Să spicuim de ici, colo.

Acum vreo 2 ani, un bărbat din Scobinți, județul Iași, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru că și-a îngropat concubina de vie în a doua zi de Crăciun.
Acum alți cîțiva ani, un alt bărbat a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru acte de terorism, mai exact o tentativă de asasinare a unui român, prin plasarea unui dispozitiv exploziv sub maşina acestuia, parcată în apropierea locuinţei din Piatra Neamţ.
Și bărbatul judecat pentru uciderea la Arad a omului de afaceri Abel Apostol a fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare pentru omor, conform unei decizii din 2014 a Curţii de Apel.
Victor Stănculescu a fost condamnat la 15 ani de închisoare, la fel și Mihai Chițac, pentru reprimarea în sînge a revoluției de la Timișoara.
Nicolae Popa a luat tot 15 ani pentru devalizarea FNI, care a nenorocit 300.000 de români, la fel și celebrul interlop Cosmos Tănase, condamnat pentru trafic de droguri de mare risc și cap al unei mari rețele infracționale.
15 ani cer procurorii și pentru primarul Cristian Piedone, considerîndu-l responsabil pentru dezastrul Colectiv, unde au murit zeci și zeci de tineri.
Infractorul de mare calibru Marian Iancu a luat doar 14 ani închisoare pentru devalizarea Carom Onești. Alt caz celebru a fost al „Bestiei din Ploiești”, care s-a filmat în timp ce maltrata și îi spărgea pahare în cap unei tinere, soldat cu 13 ani de închisoare. Eugen Preda, liderul clanului “Sportivilor”, a luat 12 ani de închisoare pentru faimosul furt al armelor de la Ciorogârla, la fel și bărbatul din Apuseni care i-a retezat fratelui său capul cu toporul, condamnat luna trecută. Și tot anul trecut a luat 12 ani un individ care i-a tăiat gâtul unui vecin pentru câteva dedicații muzicale. 12 ani luase acum cîțiva ani și fostul preot care a ucis o fată de 15 ani în Mamaia.

Sunt doar cîteva cazuri de mari infractori, unii recidiviști înrăiți, care au ținut afișul presei de-a lungul ultimilor ani cu procese grele, încheiate cu condamnări consistente pentru crime ori alte infracțiuni de mare anvergură.

Astăzi, aflăm că procurorii vor condamnări similare pentru Ioana Băsescu și Elena Udrea – 15, respectiv 12 ani de închisoare – pentru infracţiuni de instigare la luare de mită şi spălare a banilor în dosarul finanţării campaniei electorale de la alegerile prezidenţiale din 2009 și pentru instigare la delapidare.
La termenul de azi al procesului, procurorul a arătat că dozarea pedepselor trebuie să fie corespunzătoare modului în care Elena Udrea a înţeles să se folosească de funcţia de ministru al Turismului şi Dezvoltării, solicitând ca pedeapsa ce-i va fi aplicată să fie orientată spre maximul special prevăzut de lege. O pedeapsă maximă pentru faptele comise a cerut procurorul şi pentru Ioana Băsescu, susţinând, conform Agerpres, că în acest caz este nevoie de o pedeapsă exemplară, având în vedere că aceasta a comis fapta când tatăl ei, Traian Băsescu, era preşedintele României.

Sunt oarece concluzii care se pot trage din aceste elemente.
Cum ar fi că DNA și-a pierdut, efectiv, mințile, dacă ajunge să ceară pentru șpagă electorală, în orice formă ar fi ea, pedepse la fel de dure sau chiar mai dure ca pentru omor deosebit de grav ori alte infracțiuni de rang înalt, mai ales că Ioana Băsescu nici nu are vreo condamnare anterioară.

Procurorii crescuți de-a lungul ultimilor ani sub pulpana Laurei Kovesi lasă, nu de ieri, de azi, impresia că cer enorm instanțelor ca să fie siguri că obțin măcar puțin. Dacă nu sunt buni la alcătuit dosare, măcar tari în gură să fie. La urma-urmei, nu-i costă nimic să facă pe zmeii în instanțe, nu?

Drama este că, procedînd astfel, lovesc inclusiv în credibilitatea judecătorilor, cei care trebuie să ignore cocoșismele DNA și să aplice pedepse corespunzătoare.

Ori, diferențele între pretențiile deșănțate, adesea, ale procurorilor și raționalitatea pedepselor dictate de judecători îi fac pe românii de rînd să ridice din sprîncene.
Ceva, undeva, nu e în regulă.

Atrăgeam atenția recent asupra cazului Marian Zlotea, condamnat cu suspendare în prima instanță pentru a fi condamnat la peste 8 ani în a doua instanță.

În România, mult prea des sunt diferențe intolerabile între cerințele procurorilor și deciziile judecătorilor, ori între deciziile a două instanțe succesive, mergînd pînă la 7-8 ani sau mai mult. Ori de la achitare la condamnare severă ori invers.
Nu există, nu trebuie să existe o justiție a procurorului și una a judecătorului; ambele trebuie să se întîlnească, armonios, în punctul aplicării corecte, și în interesul societății, a legii.

Ceea ce se întîmplă, însă, în România nu face, din păcate, decît să scadă încrederea în obiectivitatea magistraților, care lasă impresia că jonglează cu pedepsele precum circarii cu bastoane ori mingi.

Ba chiar lasă drum speculației că solicitarea de către procurori a unor pedepse uriașe nu e decît un element de presiune pe judecători, care riscă oprobriul public dacă retează prea mult din pretențiile colegilor magistrați. La urma-urmei, publicul e, de felul lui, mai degrabă dornic de pedepse decît de achitări.

Nu o să vedeți în justiția din SUA, spre exemplu, cazurile din România, cu diferențele exagerate între solicitările procurorilor și verdictele judecătorilor din două motive foarte simple. Primul, un procuror care și-o ”fură” 2-3 procese la rînd riscă să fie scos din meserie, de aceea nu se aruncă la revendicări nejustificate. A doua e că, peste ocean, există veritabile negocieri între procurori, avocați și judecători în afara sălii de judecată, tocmai pentru ca, în interesul public, procesele să meargă ca unse și părțile să nu se confrunte vehement la bară pe durată îndelungată.

În procesele care implică personaje politice grija trebuie să fie încă mai mare pentru a se evita impresia de răfuială a unui regim politic cu altul; ori, exact asta se conturează acum, cu un președinte cîndva foarte puternic și deranjant pentru mulți, inclusiv pentru actualii guvernanți, dar care azi e căzut și nu mai înseamnă nimic, deci trebuie ”pedepsit”.

Nu spunem că așa stau lucrurile, ci doar avertizăm că așa pot fi ele percepute de o parte însemnată a românilor.
Români care au văzut, stupefiați, zilele trecute, cum a doua zi după impeachmentul lui Trump în congres, Liviu Dragnea e adus precipitat la DNA să explice cum a participat la inagurarea mandatului acestuia, în 2017. Poate o coincidență. Cam mare, însă.

Ori care văd cum din mari dosare, cu foarte grave acuzații și cu imense prejudicii se alege praful după ani de băltire pe motiv că ”fapta nu există”, vezi incredibilul caz Chiliman.

Ori care își amintesc, că veni vorba de Băsescu, felul în care s-a descoperit ca prin minune, după ce nu a mai fost președinte de țară ori de mare partid, că există documente despre legătura sa cu securitatea. Acea dovadă dosită ani și ani cît marinarul s-a aflat pe tronul puterii.

Nu intenționăm sub nicio formă aici să luăm apărarea Ioanei Băsescu ori Elenei Udrea; dacă sunt vinovate, merită pușcăria.

E păguboasă, însă, impresia că justiția din România dă tare doar în cei căzuți și umblă cu mănuși cu cei puternici, ideal ar fi invers.
În fine, o altă concluzie ar fi că se întărește ideea des vehiculată în ultimul deceniu și jumătate de multe minți lucide, anume că în România s-a dus o luptă suspectă de inoculare publică a ideii că infracțiunile de corupție sunt cele mai grave imaginabile.
Corupția e un flagel cu implicații severe în societate, de acord, dar nu mai mari decît traficul de carne vie, de droguri de mare risc, omorurile, tîlhăriile, violurile șamd.
Cînd pui, spre exemplu, colectarea de fonduri negre pentru campanii – bani care, în SUA, se adună din vînzare legală de funcții de către președinți – pe același plan cu zecile de vieți curmate la Colectiv ori cu reprimarea în sînge a revoluției, ceva nu e deloc în ordine, zicem noi. Și nu au de cîștigat din asta nici justiția, nici societatea.