Biblia a rămas, de departe, cea mai citită carte. Cu inevitabile variații, de aproape două mii de ani, din generație în generație, oamenii și-o aproprie și se raportează la ea. De aceea, orice efort de explicitare, explicare și interpretare a ceea ce conține Biblia capătă importanță culturală crucială.

Nu este un secret emergența Bibliei din viața poporului evreu. Cel mai notoriu teolog al anilor noștri, Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, a argumentat mereu că a fost alegerea lui Dumnezeu să încredințeze poporului evreu revelația pe care o exprimă Biblia, iar acest fapt trebuie respectat. A-l respecta înseamnă inclusiv a ține cont de ceea ce au spus în materie biblică, de-a lungul timpului, învățații evrei, aflați prin forța lucrurilor mai aproape de limbajul originar al Bibliei.

De aceea, atunci când mari rabini procedează la explicitarea, explicarea și interpretarea Bibliei, se cuvine să salutăm faptul ca fiind unul de importanță culturală majoră. Așa stau lucrurile și în cazul cărții marelui rabin Menachen Hacohen, Tora. Explicații și interpretări (Editura Hasefer, București, 2020, volumul I, Geneza, 470 p. ),tocmai publicată în românește.

Importanța cărții nu se oprește însă aici. Dacă vrei să ajungi să vorbești la obiect despre Biblie, este mai mult decât imperativ să cauți să-i cunoști îndeaproape înțelegerea ei evreiască.

Este elocventă în acest sens împrejurarea că, așa cum am mai spus și altădată, suficiența le era cel mai străin dintre lucrurile de pe Pământ fiecăruia dintre cei mai mari teologi creștini ai vremurilor noastre. Ei au considerat că lectura evreiască a Bibliei rămâne un reper al interpretărilor acestei capodopere a culturii umanității și, desigur, prin numeroase implicații, al conștiinței de sine a creștinismului.

De pildă, Rudolf Bultmann s-a pronunțat energic contra alunecării înțelegerii creștinismului în afara tradițiilor iudaismului, în care învățătura lui Isus a luat naștere și fără de care nu poate fi înțeles la propriu (Glauben und Verstehen, J.C.B.Mohr, Paul Siebeck, Tübingen, 1980, pp.313-336). Rudolf Bultmann argumenta că ceea ce este propriu creștinismului a putut să se constituie în relație cu tradiția evreiască.

În discuția radiodifuzată dintre Hans Küng și Pinhas Lapide, din care a rezultat un volum deschizător de orizonturi și de epocă, vestitul rabin a arătat cât de indispensabile sunt pentru cunoașterea lui Isus cele „cinci legături cu iudaismul” – mediul înconjurător, limba ebraică, înțelegerea Bibliei ebraice, gândirea în imagini și parabole, grija pentru Israel. În replică, Hans Küng nu a ezitat să remarce cerința traducerii exacte a izvoarelor scrise și a înțelegerii propriu-zise a lui Isus. Cunoscutul teolog încheia cu un apel ce a rămas actual: „eu cred că voi puteți, ca evrei, să ne ajutați încât noi să-l vedem pe Isus în originaritatea (Ursprünglichkeit) sa și să-l descoperim, ca imperativ actual” (Hans Küng, Pinhas Lapide, Jesus im Wiederstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, Calwer, Stuttgart, 1981, p.10).

Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea a lansat în creștinism formula lui Isus „veritabil israelit” (vezi monografia Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006, I, p.87), spre a sublinia cât de importantă este înțelegerea lui Isus înăuntrul iudaismului. Înainte de aceasta, strălucitul teolog a scris că în relația dintre creștinism și iudaism nu este vorba de două religii diferite, ci de una și aceeași religie, cu două căi ale „mântuirii (redempțiunii)” profilate. Ideea lui Franz Rosenzweig, din impresionantul său opus de cotitură în filosofie și religie, Der Stern der Erlösung (1927), și, în ultimă instanță, metafora apostolului Pavel, a copacului cu un singur trunchi, dar cu ramuri diferențiate, sunt istoricește recunoscute de tot mai mulți teologi dătători de ton în creștinismul de astăzi.

Tot mai mulți istorici și teologi aduc în prim plan ascendența creștinismului în iudaism. Ei amintesc că Apostolul Pavel punea credința în legătură cu credința lui Abraham (Romani, 4, Galateeni, 3) și că discipolul său, evanghelistul Luca, îl concepea pe Isus plecând de la canonul Vechiului Testament, care era oarecum de la sine înțeles (Evanghelia după Luca, 24-25-32). Învățătura lui Isus nu poate fi înțeleasă fără Vechiul Testament (vezi, de pildă, Hans Walter Wolff, Günther Bornkamm, Zugang zur Bibel. Eine Einführung in die Schriften des Alten und Neuen Testaments, Kreuz Verlag, Stuttgart, Berlin, 1980).

Cei mai mulți teologi creștini au înaintat în deceniile recente până la a revendica explicit Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeu al credinței creștine, ca ducere până la capăt a unui proces salutar de asumare a înțelegerii istorice profunde a emergenței creștinismului. Ei au arătat, cu argumente temeinice și integre, că „Dumnezeu nu a rupt alianța sa cu Israel, ci păstrează încrederea sa în poporul său, iar creștinele și creștinii sunt legați prin Isus Hristos cu acest Dumnezeu al lui Israel” (Frank Crüsemann, Udo Theissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott Israel. Fragen und Antworten zu einem Thema, das im christlichen Glaubenbekenntnis fehlt, Chr. Kaiser, Gütersloh, 1998, p.10). Creștinismul nu are nevoie de desconsiderarea istoriei pentru a fi autentic.

Iar din toate acestea rezultă o anumită poziționare a Bisericii înseși. Nu se mai poate contribui la elaborarea Bibliei, care s-a încheiat demult, dar se poate înțelege până la capăt istoria (Peter Wagner, Warum sollen sich Christen mit dem Judentum beschäftigen?, în op. cit., p.94). Nicăieri în Noul Testament nu s-a scris că Biserica va lua locul Israelului și nu există nici o probă că „alianța (berit)” dintre Dumnezeu și poporul evreu ar fi fost vreodată ruptă. Dimpotrivă, „istoria relației lui Dumnezeu din Vechiul Testament arată clar că alianța dintre Dumnezeu și poporul său nu se rupe vreodată și nu poate fi ruptă, căci Dumnezeu s-a îndatorat să o mențină pentru toate timpurile” (Rolf Rendtorff, Hat das neue Bund den alten ersetzt?, în op.cit., p.101). Nu altcineva decât evanghelistul Ioan scria că „mântuirea vine de la evrei” (Evanghelia după Ioan, 4,22).

În deceniile din urmă, religia crește în importanță pe terenul vieții și în sfera culturii, ca efect al noilor desfășurări de pe scena istoriei și de pe scena științelor și a filosofiei. Odată cu aceasta, tema Dumnezeului biblic a revenit în centrul filosofării. Chiar esteticieni și filosofi și au arătat cât de dependente sunt soluțiile la crizele și dificultățile lumii de azi de religie și de asumarea existenței lui Dumnezeu al tradiției biblice, în conjuncție cu științele și filosofia de astăzi.

Literatura acestor argumentări – a emergenței creștinismului din iudaism, a condiționării înțelegerii creștinismului de cunoașterea Vechiului Testament, a nevoii restabilirii în cultura actuală a conceptului biblic al lui Dumnezeu – este deja enormă. Pe fondul ei, cartea de față capătă o semnificație în plus.

Așa cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Filosofi și teologi, Editura Meteor, București, 2019, pp.70-79), de partea teologilor iudei se promovează în viața culturală tot mai multe scrieri consacrate interpretării Bibliei, în modul cel mai profitabil pentru aceasta. Am citit nu demult cu nesaț, de exemplu, cartea vestitului Manitou – marele rabin Leon Askenazi (Lecons sur la Torah, Albin Michel, Paris, 2007) – o foarte doctă prezentare a Pentateuch-ului, exponențială pentru „lectura iudaică a Bibliei”, cum s-a și spus foarte bine.

Avem, odată cu opera de față a marelui rabin Menachem Hacohen, un nou comentariu autorizat la ceea ce s-a consacrat drept Biblia ebraică sau celebrul corpus Tanah, în limbajul demult adoptat de evrei. Acest comentariu urmează să fie secondat de traducerea Bibliei ebraice, făcută de acum, desigur, din ebraică, și de tipărirea comentariului care a modelat de-a lungul vremurilor înțelegerea acestei opere – comentariul lui Rași (Rabinul Şlomo Iţhachi).

Publicarea cărții marelui rabin Menachem Hacohen este parte a unui mai mult decât lăudabil proiect al Editurii Hasefer din București. Este vorba de proiectul de a face cunoscută, prin exegeze de înaltă calificare, în coordonarea neobositului și mereu inspiratului Baruch Tercatin, cartea fondatoare a civilizației și culturii timpului nostru. Odată cu volumul prezent, cititorul are la dispoziție exegeza primei părți a Pentateuch-ului – care este, cum se știe, Geneza.

Nietzsche spunea că nici o literatură a lumii nu poate pune alături personaje de anvergura celor din Vechiul Testament. Azi putem spune că această operă a culturii evreilor a împrumutat cel mai mult trăsături lumii civilizate. De aceea, este profitabil să aruncăm din capul locului o privire cuprinzătoare asupra Bibliei ebraice și să ne facem o idee despre amploarea acesteia.

Biblia ebraică sau Tanah acoperă mari categorii de texte sacre ale evreilor. Cu unele dintre aceste din urmă cărți, iudeul se întâlnește și la sinagogă, cu prilejul sărbătorilor principale ale anului. Cu Cântarea cântărilor, el se întâlnește la Pesah, cu Cartea lui Rut, la Sivan, cu Lamentațiile sau Plângerile, la Tişa be-Av, cu Eclesiastul, la Sucot şi cu Cartea Esterei, la Purim.

Conform tradiţiei, Dumnezeu (Hașem) a dat poporului lui Israel pe muntele Sinai întreaga Toră. Aceasta cuprinde atât Tora Scrisă (Şe-bi-Htav), cât şi Tora Orală (Şebe-al-Pe), adică întreaga „învăţătură”. Se spune că atunci când oamenii nu au mai rezistat în ascultarea directă a Vocii lui Dumnezeu, Moise a devenit intermediarul. Ulterior, tradiția spune că Moise a înmânat Tora înțelepților, iar aceștia au dat-o mai departe poporului.

Multă vreme, a funcționat tradiția explicării Torei prin grai viu, de la înțelepți la discipoli. Ulterior, după distrugerea celui de-al doilea Templu din Ierusalim, de către romanii conduși de Titus (anul 70), şi răspândirea evreilor în alte ținuturi decât Țara Israelului de odinioară, exista pericolul pierderii acestei tradiții. În acest context, înţelepţii iudei au decis să păstreze Tora într-o formă scrisă. Aceasta a fost destul de repede asamblată în apropiere de Ierusalim și s-a numit Mişna.

Potrivit opiniei istoricilor, Mişna a fost editată în ebraică, de-a lungul anilor, în perioada înţelepţilor Tanaimi (100 î.e.n – 200 e.n), în Galileea. După unele date, Isus din Nazaret a fost familiarizat tocmai cu acest grup de înțelepți – formarea lui s-ar fi petrecut la tanaimiți.

Înțelegerea oricărui text este condiționată de interpretare. În cazul Torei, învățații evrei au delimitat patru feluri de interpretare, care s-au diversificat, la rândul lor, încât ei vorbesc de numeroase (se estimează în jur de 70) chipuri sub care se prezintă Tora. Cele patru feluri sunt interpretările „literală sau textuală”, „simbolică”, „omiletică” și „ezoterică sau mistică”.

Fiecare fel de interpretare are un clasic care a consacrat-o și multiple versiuni. Învățații evrei ne spun că „interpretarea literală”, care este precumpănitor filologică, s-a datorat lui Ibn Ezra, dar de ea s-au detașat interpretarea dată de Moise Maimonide sau cea din prezentările mai recente ale Bibliei. „Interpretarea simbolică” a reprezentat-o Filon din Alexandria, dar nu a rămas la alegoriile acestuia, ci a cunoscut schimbări. „Interpretarea omiletică” au ilustrat-o tot versiuni diferite, precum cele legate de înțelepții Hazal, Halaha și Agada, care au satisfăcut exigențe cultice în contexte diferite, cu vederi filosofice și morale variate. „Interpretarea mistică” nu a fost nici ea exceptată de la diversificare.

Volumul Torat Am, datorat marelui rabin Menachem Hacohen, pe care îl avem acum la dispoziție, propune, la rândul său, o interpretare în cadrul marii tradiții rabinice din iudaism. Care sunt particularitățile ei?

Gândul de început al marelui rabin Menachem Hacohen a fost acela de a oferi o „Tora pe înțelesul tuturor” – o Torat Am, adică „Tora pentru popor”. Nu se poate decât sublinia ingenioasa folosire a unei tradiții dintre cele mai impunătoare pentru a facilita lămuriri pentru oamenii de astăzi, care suntem fiecare!

În scopul asigurării „unei înțelegeri atotcuprinzătoare și captivantă”, marele rabin Menachem Hacohen aruncă punți între diversele interpretări, voind să păstreze atuuri ale fiecăreia. Accentul interpretării pe care o elaborează cade pe aducerea în relief a moștenirii hasidice și pe valorificarea contribuțiilor înaltelor școli (ieșivoturi) ale iudaismului în degajarea de consecințe în primul rând etice.

Temele Bibliei ebraice sunt preluate de marele rabin Menachem Hacohen pe pericope și versete cheie, în succesiunea organizării textului biblic ca urmare a muncii cărturarului Ibn Ezra și a unor rabini care l-au urmat. Știm bine că, în tradiția iudaismului, pildele sunt folosite cu măiestrie ca mod de exprimare a ideilor, iar eminența sa stăpânește cu brio acest mod și-l face convingător.

Această linie se conturează deja odată cu explicitarea termenului central – este vorba de geneza lumii. Marele rabin Menachem Hacohen observă, tot în impresionanta tradiție a iudaismului, că pericopa despre începutul lumii începe cu „Dumnezeu a creat” și se încheie cu „lucrarea hotărâtă de Dumnezeu că trebuie făcută”. Așadar, conchide autorul cărții de față, „două cuvinte cheie – <a creat> şi <trebuie făcut> – ne arată că scopul creării lumii a fost creaţia şi lucrarea, deoarece fără creaţie şi acţiune, în lume n-ar fi fost decât haos şi întuneric peste abis”. Crearea de către Dumnezeu a lumii include astfel din capul locului acțiunea omului spre desăvârșirea creației înseși.

Natura omului este explicitată, de asemenea, printr-o deschidere spre ceea ce este activ și deschizător de noi orizonturi în om. Faptul că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui” se explică prin aceea că Dumnezeu l-a vrut pe om încărcat cu „aspirația” de a se ridica cât mai sus în ordinea întruchipării valorilor. Omul este om având această „aspirație”, dezvoltându-și „imaginația” și „dând întâietate simțului frumosului față de simțul gustului”. Căci „nu faptul că omul a fost creat de Dumnezeu este important, ci faptul că el știe acest fapt și se comportă ca atare”. Desigur, în viață se petrec și degradări, încât „omul este doar om, dar uneori nici chiar atât”.

Marele rabin Menachem Hacohen reperează actualitatea pericopelor și versetelor Genezei mai ales pe planul eticii. Eminența sa formulează maxime elocvente în prelungirea sau în marginea textelor scripturale. De pildă, „neajunsul cel mai mare al omului este că învață să vorbească înainte de a ști să tacă”. Sau „există oameni care au mulți ani, dar zilele lor sunt scurte. Când își fac socoteala vieții, ei constată că în viața lor lungă nu au ajuns la nici un rezultat. Spre deosebire de aceștia, sunt oameni care nu au beneficiat de bătrânețe, dar în puținii lor ani au ajuns la rezultate importante. Noi îi urăm omului să i se lungească atât zilele cât și anii”. Cartea pe care o comentăm oferă la fiecare pas astfel de maxime care bat adânc.

Cu volumul Torat Am, al marelui rabin Menachem Hacohen, avem o înalt calificată introducere în istoria biblică a Israelului. Avem, totodată, o explicitare a Genezei bine ancorată în tradiția interpretărilor rabinice și, în același timp, deschisă spre viața actuală a oamenilor și nevoile ei de călăuzire. Avem, în același timp, o operă intelectuală erudită și reflexivă în cel mai înalt grad. Din toate aceste rațiuni și, desigur, din multe altele ce țin de competența și viziunea largă puse în joc de către prestigiosul autor, cartea este un eveniment major pe scena culturii din România și din afara ei. (Din Andrei Marga, prefață la volumul Menachem Hacohen, Tora. Explicații și interpretări, Editura Hasefer, București, 2020, volumul I, Geneza, 470 p.)

Andrei Marga