FĂRĂ ANESTEZIE

Trei poliţişti sînt atacaţi şi maltrataţi bestial în centrul Bucureştiului de o ceată înfierbîntată de huligani instigaţi de ţigani. Agresorii avansează scuza că au vrut să facă justiţie. Dintre poliţiştii aflaţi în misiune şoferul, angajat de patru luni, se află în spital în stare gravă, un altul, subofiţer criminalist -în imagine – a fost internat ieri. Primul gînd al linşaţilor a fost să-şi liniştească familiile. „Spuneţi-le copiilor că tata e bine”. Dar şase copii plîng îngroziţi privindu-şi taţii desfiguraţi. De ce? O parte din făptaşi vor fi judecaţi şi condamnaţi, totuşi întrebarea rămîne. De ce? Furată de grijile zilei şi caleidoscopul tot mai greu de urmărit al evenimentelor, opinia publică va uita incidentul, dar şase suflete inocente nu-şi vor putea şterge din minte imaginea părinţilor mutilaţi de justiţia străzii. De ce? Încercaţi să le explicaţi propriilor dumneavoastră copii. Nici un răspuns nu va anestezia dureroasa tăietură a întrebării acesteia inocente şi cicatricea va rămîne şi în sufletul dumneavoastră. De ce? 

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. 1-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Aeroportul Otopeni. Duminică după amiază. Vreme închisă, vînt. În faţă, BAC-ul 1-ll se pregăteşte. Pe lîngă membrii delegaţiei sint aici miniştri, parlamentari, alte persoane. Nu mi-e clar dacă a intrat în vigoare vreun protocol, sau e vorba pur şi simplu de afecţiuni elective. Cert este că sînt aici domnii Dijmărescu, Ursu, Gheorghe Ştefan. Soseşte şi ministrul de externe Adrian Năsiase, în jachetă şi blugi. A aflat întîmplător de plecare. Primul ministru e aşteptat să vină direct de la Snagov. Cei care-l vor însoţi se plimbă preocupaţi. Miniştrii Fota şi Pleşu. Romulus Neagu si Petru Rareş. Delegaţie mică. Program strins, chiar foarte strîns. Trei ţări în tot atîtea zile. Cu o întirziere – academică – avionul decolează. Direcţia – Luxemburg.

• LUXEMBURG

Două ore şi jumătate de zbor. Primire oficială pe aeroport. Presa este luată în primire de către reprezentanţii Biroului de presă al guvernului luxemburghez. Maşinile jandarmeriei gran-ducale deschid pîrtie pe o sosea puţin aglomerată duminică seara. Nu ne trebuie prea mult să înţelegem că gazdele au făcut un autentic gest de eroism aflîndu-se la posturi în spaţiul „sfînt“ al duminicii. O întrevedere la sediul Ministerului de Externe cu domnul Poos, viceprim-ministru şi ministru de externe. Domnia sa este mindru de cîţi fotoreporteri si operatori a reuşit să adune pentru acest eveniment. Apoi delegaţia se desparte in două. Primul ministru si colaboratorii apropiaţi – la Intercontinental. Restul lingă gară la hotel „Alfa”. Modest, dar primitor. Probleme. N-au sosit valizele unor membri ai delegaţiei. Vor fi găsite si vor veni după miezul nopţii.
Dimineaţă, adunare la Intercontinental. În apartamentul rezervat. Petre Roman se întâlneşte cu diferite personalităţi. Plecăm spre reşedinţa Marelui Duce. Prima întrevedere oficială la nivel înalt. Palatul e vechi, dar se ţine bine. La fel şi Marele Duce Jean. Alură de nobil englez. Protocol cit cuprinde. Apoi masa de prinz. În compania amabilelor noastre gazde de la Biroul de presă, care ne ajută şi la expedierea primelor corespondente. Moment de alertă: festivitatea de la Kirschberg, de semnare a acordului cu Piaţa Comună, a fost devansată cu două ore! Aşadar vom intra în Europa cu două ore mai devreme. Este pregătită pentru festivitate sala B. O masă lungă pentru şefi. Si cei 12 miniştri de externe sau reprezentanţi. Vizavi – galeria presei. Mulţi jurnalişti. Se pare că nu e un eveniment oarecare, nici pentru ei. Apar oficialităţile. De Michelis, cu părul lung şi ochelari cu multe dioptrii. Citeşte cu voce profundă mesajul său in care pomeneşte de 13-15 iunie. Apoi Andriessen, vicepreşedintele comisiei. Textele alocuţiunilor lor sînt difuzate imediat, in sală. Petre Roman vorbeşte liber. Lui De Michelis i se adresează în italiană. Celorlalţi intr-o franceză impecabilă, care face impresie: Semnăturile. Preferă stiloul propriu. Apoi schimbul documentelor şi, la propunerea lui De Michelis, ciocnirea unei cupe de şampanie. Nu reuşim să vedem marca. La CEE timpul presează, aşa că ceremonia se sfîrşeste repede şi trecem în sala conferinţelor de presă. Si aici demonstraţie de poliglotism. Pînă si la o întrebare pusă în română. P. R. răspunde tot în franceză. Show-ul ia sfîrşit cu un scurt interviu în spaniolă, pentru televiziunea spaniolă. Apoi, rapid, îmbarcarea în maşini si direcţia – aeroport.

• PARIS (I)

În mai puţin de o oră aterizăm pe Orly. Ne aşteaptă o întreagă delegaţie a ambasadei. Încerc să ascult sfatul unui prieten dat la plecarea din tară („Nu te urca într-o „Dacie”!). Nu reuşesc, pentru că „băieţii” de la ambasadă au rezervat presei „Dacii”. Si cam poliţiştii francezi poartă convoiul oficial prin plin trafic cu 120-140 kmh, nu trece mult şi pierdem coloana. Vom ajunge la UNESCO cu o jumătate de oră mai tîrziu cînd seara românească tocmai începe. Sala e plină, spre uimirea celor care o cunosc şi n-au văzut-o niciodată atît de plină. Aflu despre un prim „incident”: la intrare, dintr-un grup de vreo 20 de tineri vădit protestatari, cineva a strigat: „Nu mai vrem comunism!”. „Nici noi!“ – răspunde impasibil primul ministru intrînd în sală. Seara românească este prilejuită de revenirea României, după 14 ani, în sînul organizaţiei. Alocuţiune a gazdelor. Răspunsul ambasadorului Hăulică. „UNESCO a fost o insulă de speranţă în anii grei. Vrem să-i reintegrăm eul nostru profund”. Apoi spectacolul. Un tulburător, concert de Enescu cu Silvia Marcovici si Valentin Gheorghiu. Si o la fel de tulburătoare „Medee”, fără Andrei Şerban. În final, o voce din sală strigă „Unde sînt minerii?” Grupul protestatar de la intrare rămîne fără obiect, pentru că delegaţia oficială iese, la solicitarea politiei franceze prin spate. La ambasadă s-a adunat deja lumea invitată la recepţia pe care o oferă domnul Hăulică. Splendidele saloane se umplu de invitaţi, mult peste capacitatea normală şi precedente. Printre invitaţi. Lionel Stoleru şi Jack Lang, miniştrii planului şi culturii, care se întretin cu primul ministru, si ceilalţi oaspeţi. Pe la ora 22, brusc, delegaţia părăseşte ambasada si se îndreaptă spre aeroport. Noi tot în Dacii. Ei în maşini adevărate. După o jumătate de oră BAC-ul decolează din nou. De data asta cu direcţia Belgia.

• BRUXELLES

Dacă Luxemburgul este capitala Pieţei Comune, Bruxelles este capitala NATO. Ajungem aproape de miezul nopţii şi cei de la ambasadă ne debarcă la cochetul hotel „Ascot”. E curat şi confortabil. Şi ţinut de un român – în vîrstă – care la micul dejun ne încurajează: „Comandaţi tot ce doriţi! Sînteţi oaspeţii mei. N-avem timp pentru peisaj. La ora 12 este programată vizita la sediul NATO şi întîlnirea cu secretarul general Manfred Worner. Poliţia rutieră belgiană face un serviciu de excepţie. Căruia, din nou „Daciile” ambasadei nu-i fac faţă. Fotoreporterul şi operatorii TV pierd iarăşi sosirile. Sediul NATO e undeva în afara oraşului. Vizavi a funcţionat, pînă anul trecut, ne spun gazdele, un service „Lada”. Pînă s-au „prins” atlanticii. Pătrundem odată cu cortegiul oficial pînă în biroul lui Worner. Mă gîndesc, amuzat, că sîntem probabil, primii români care au dus piciorul aici. Nu pentru mult timp. Sîntem invitaţi politicos afară si vom adăsta la bufetul biroului de presă cele două ore cit vor dura convorbirile cu secretarul general si ambasadorii celor 16. Protocolul casei funcţionează la fix şi cînd înaltele fete reapar în noi, locul conferinţei de presă este deja pus la punct. Mulţi fotoreporteri, operatori, ziarişti, semn că nici acesta nu este un fapt lipsit de importanţă. Worner vorbeşte în engleză. Este impozant, sigur de sine, dar politicos şi amabil. Are o tresărire cînd, după răspunsuri in franceză şi engleză, Roman o dă pe spaniolă… Motarzii belgieni ne conduc înapoi spre oraş la ambasadă, prilej pentru ca „Daciile” să piardă iar coloana. În timp ce primul minister mai dă nişte interviuri şi se întîlneşte cu alţi oameni politici, aruncăm o privire prin oras, în drum spre aeroport. Bruxelles pare mai calm, mai uman decît Parisul. Sau poate e doar o impresie. În jurul orei 15 sîntem din nou pe locurile noastre în BAC si ne pregătim pentru cea de-a doua întâlnire cu oraşul lumină.

• PARIS (II) 

Coloana de vehicule e prezentă din nou pe Orly. Noi tot în „Dacii”. Şi cum e oră de vîrf, nu trece mult şi rămînem în coada coloanei. Cu eforturi mari, şoferii noştri ajung la Elysee chiar în momentul în care oficialii intră în clădire. Silviu Vîju, operatorul TV e inciudaţ. Văzut din curte, palatul prezidenţial nu pare cine ştie ce. Cotroceniul părea, e mai frumos. Ziariştii sînt şi aici în păr. După o oră, primul ministru revine zîmbitor si neobosit. Răspunde la toate întrebările pînă se întunecă. Plecarea este ca de obicei, precipitată. Ajungem la ambasadă. Sînt probleme. Pentru că nu sînt locuri. Administratorul ne oferă amabil, soluţia unui hotel din apropiere: Residence du Champs de Marş. Impresionant. Hotelul se dovedeşte a fi însă o păduchelniţă îngrozitoare. Refuzul nostru de a-l locui găseşte într-un târziu o rezolvare. „Dau nişte ingineri afară dintr-o cameră şi vă culc” – conchide într-un tîrziu administratorul. „Băieţii” sînt cam aceiaşi, de pe vremuri şi numeroşi si „politicoşi”. Nu poţi fi sigur că mai au grade. Protocolul e rezervat primului ministru. Pe noi nu catadicseşte nimeni să ne bage în seamă. Prezenţa noastră în hol îi irită chiar pa unul dintre consilieri sau ce-o fi fost. Îl întreb dacă avem voie să stăm în curte si culmea e de acord. Pe singurul telefon de la intrare s-a pus cu grijă un lacăt. Răsuflăm uşuraţi. Slavă Domnului nu s-au schimbat prea multe! Astă seară program de voie. Şi constatăm o schimbare fundamentală ora de revenire nu e condiţionată la New York. Acolo băieţi sînt mai departe de valul schimbărilor. Văd Turnul Eiffel şi Place de l’Etoile. Pe picioare. Să nu zic că am venit geaba la Paris… A doua zi, spre prînz, plecarea la Orly. Tot cu „Dacia”. Dar cu Andrei Magheru la volan. Cu acceleraţia la podea. Dacia nu scoate mai mult de „100“ şi vedem cum coloana se pierde în zare. Ajungem, totuşi, la timp. Ne îmbarcăm şi, după o oră aterizăm pe ultimul aeroport al turneului european:

STRASBOURG

Aeroportul, modern, seamănă cu o casă de munte, cu acoperişuri ascuţite.
Ni s-a rezervat un microbuz care, nici el nu reuşeşte, să ţină pasul cu coloana oficială. La Palatul Europei – sesiunea parlamentară europeană e în plină desfăşurare. Rămînem în hol, în timp ce delegaţia se întîlneşte, un-deva la etaj, cu doamnă. Catherinne Lalumiere, preşedinta Consiliului Europei. Sîntem convocaţi la conferinţa de presă al cărei timp este sever drămuit. Un corespondent englez rămîne cu întrebarea în aer, o întrebare despre libertatea presei în România. Probabil că ştia el ceva… Alte întrebări se referă la evenimentele din iunie şi la faptul dacă minerii vor fi trimişi în judecată. Primul ministru are prilejul să remarce că nu a fost niciodată întrebat dacă cei care au incendiat şi au jefuit în 13 vor fi pedepsiţi. Urmează o cursă de fond pe coridoare spre întâlnirea – neplanificată – cu preşedintele Parlamentului European, Enrique Crespo Baron. Spaniol. Şi de vîrsta lui Roman. Ministrul Pleşu pierde startul şi regăseşte cu greu delegaţia. Este trecut de ora 20 cînd coloana de maşini se pune în mişcare pentru ultima oară spre aeroport. Cele două ore de drum se scurg în linişte. Toată lumea pare sau este epuizată după acest veritabil maraton…

• P. R. – SCHIŢĂ DE PORTRET ÎN MIŞCARE!

Nu mă pot stăpîni să nu pun faţă în faţă două imagini. Cea de pe micul ecran, din ultimele zile de decembrie, cînd aflam că tînărul acela timid, cu pulovăr roşu este noul nostru prim-ministru. Avea un zimbet uşor timid părea că plonjase fără voia lui în mecanismul acesta politic inedit în care portofoliile ministeriale păreau să fie atribuite pe principiul primului venit.
Şi era fără îndoială, unul dintre primii veniţi. Şi unul dintre puţinii rămaşi… A doua imagine este aceea a zîmbetului cu care îl ascultă, la întoarcere, în salonul oficial al Otopenilor, pe reporterul TV care-i solicită, ceremonios, impresiile. Este un zîmbet natural, relaxat, nepreocupat de modul cum e receptat, obsesie care de multe ori transformă zîmbetul în grimasă. Este, într-un fel, tot zîmbetul acela din decembrie, care a căpătat inflexiunile albăstrii ale oţelului. Ale siguranţei de sine, exersată intens într-o vreme în care siguranţa, chiar cea de sine este un lucru spre care se poate acccede cu uşurinţă; ZÎMBETUL DE OŢEL al domnului Roman reprezintă lecţia pragmatismului a realismului politic, învăţată la curs de zi şi seral, fără nici un fel de vacanţe. Al omului de fier (dacă Europa are deja o Doamnă de Fier în persoana primului ministru britanic, de ce n-ar avea şi un Domn de Fier, în persoana celui român?) care nu oboseşte niciodată. Chiar dacă uneori o spune. Cum a făcut-o, în avion, înainte de întoarcere cînd colega Magdalena Boiangiu i-a solicitat o scurtă declaraţie. A transmis, prin intermediar că este obosit şi că, oricum, la aterizare, vă face o declaraţie pentru presă. Gestul la început, m-a şocat. Iată un lucru pe care dl. Iliescu nu l-ar face mi-am spus. (Şi nici nu l-a făcut. La turneul din America a ţinut la plecare, să-i salute personal pe toţi cei prezenţi, iar la întoarcere, deşi era extrem de obosit, n-a refuzat o conferinţă de presă ad-hoc). Da, dar domnul Iliescu poartă povara complexului învingătorului.

Pare că se simte vinovat pentru faptul de a fi cîştigat atît de detaşat alegerile şi firea sa de om profund cumsecade îl face să se poarte de parcă şi-ar cere scuze. Nici urmă de astfel de complexe la domnul Roman. Dacă mi-aduc bine aminte, pe parcursul celor trei zile nu a catadicsit să adreseze măcar un cuvînt micului staff de presă. De parcă ar fi gîndit: „Sînteţi aici, ziceţi merci, făceţi-vă treaba, cum mi-o fac şi eu pe a mea“. Nici o încercare de captare a bunăvoinţei. La fel de natural cum s-a mişcat printre înalţii săi interlocutori, la fel de natural a ignorat – problemele care nu-l priveau – de psihologie, ale delegaţiei. Iar siguranţa, asociată tinereţii şi virtuţii, îi dă şarm. În Franţa, cel puţin, box-office-ul său este considerabil. Toate conferinţele de presă s-au ţinut în faţa unor săli pline. Întrebările – minate de-o inconştientă simpatie – n-au fost niciodată agresive sau categorice. Le-a răspuns cu eleganţă şi o anume răceală. Regăsesc în persoana domniei sale trăsăturile esenţiale ale autenticului om politic în datele căruia intră şi o necesară liotă de cinism şi care, dacă raţiunile momentului o cer, îşi demite fără explicaţii cei mai apropiaţi colaboratori, renunţind la sentimentalisme care în alte cazuri, se transformă în adevărate ghiulele legate de picior. Pasul său este însă prea rapid pentru a i se putea pune astfel de piedici, şi asta îl face să se afle, întotdeauna, cu cîţiva metri, în faţa plutonului. Condiţia de învingător este însă delicată cel din frunte devine o ţintă uşoară mai ales dacă zîmbetul şi siguranţa de sine încep să intre în contradicţie cu starea de spirit generală. Adept al şocurilor, poate şi prin faptul că a traversat atâtea, P. R. este, probabil, încrezător în steaua lui. Şi asta nu e rău. Pentru că, în anumite circumstanţe, steaua lui poate fi şi a noastră. Pentru a verifica aceasţă stare de coincidenţă ne trebuie, însă, răbdare. Şti-vom oare s-o avem?

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 2-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 3-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 4-a ► Click pe imagine pentru mărire!

AMBIDEXTRU

• ROMA • PARIS • BRUXELLES • LUXEMBURG (EDIŢIE INTERNAŢIONALĂ)

CE N-A VĂZUT PARISUL! Dacă n-ar fi „bătrinul” turn Eiffel din fundal, ai crede că te afli Ia New York. Arhitectura modernă, de tip american a cucerit largi zone ale oraşului-lumină, nereuşind însă să-i modifice spiritul şi acel tipic „savoir vivre“. Oraşul de pe Sena rămîne, în continuare, cel puţin un fel de „buric“ al bătrînului continent, iar un prin Europa nu poate fi conceput fără a-l include în foaia de parcurs. Pe cea a recentului turneu guvernamental, a figurat chiar de două ori. Să vezi Parisul şi apoi… să-l vezi din nou, pare a fi dictonul adnotat al momentului.

12 OAMENI FURIOŞI. Cam asta părea să fie „piesa” prin iunie, moment în care occidentul, care asista ca un om mare la zbenguiala unor copilaşi scăpaţi de sub supraveghere, a constatat că aceştia sint prost-crescuţi, se bat şi vorbesc prostii, sancţionîndu-i cu încuierea borcanului cu dulceaţă în şifonier. Mai ales că unii dintre ei susţineau ideea că dulceaţa le-ar face rău tovarăşilor lor de joacă. Iată, însă, că a sosit momentul să se considere că perioada de penitenţă a trecut şi că borcanul numit „clauză” poate fi deschis… La dreapta domnului Gianni de Michelis, ministrul de externe italian şi preşedinte în exerciţiu al Comisiei (invizibil în fotografie), Petre Roman promite, la Luxemburg, că românii vor fi cuminţi de-acum înainte şi că pînă în 1995 vor încerca să folosescă în mod civilizat linguriţa. La aceeaşi masă lungă, cei 12 oameni – calmi de astă dată…

CONVORBIRI TRIPARTITE. Conţinutul convorbirilor tripartite purtate de către primul-ministru Petre Roman cu miniştrii francezi ai planului, Lionel Stoleriu, şi culturii, Jack Lang, nu a fost dat publicităţii. Cu toate că au fost purtate într-un cadru deloc restrîns (recepţia oferită de domnul Hăulică la ambasada
 noastră din Paris la care au participat circa 500 de invitaţi şi… neinvitaţi) în jr fiind destule persoane dispuse să tragă cu urechea. Ne putem imagina, însă că a  fost vorba, între altele, despre şocul liberalizării preţurilor -inclusiv cel al prestaţiilor culturale…

PRIETENIE LA NIVEL ÎNALT. Micul ducat al Luxemburgului este păstorit de Marele Duce Jean. În ambianţa multiseculară a palatului dueal (vechi de peste 600 de ani) şi în condiţiile unui protocol de grad zero, Primul Ministru şi Marele Cuce s-au întreţinut cordial, într-o avanpremieră a momentului festiv de la Kirschberg punînd desigur bazele unei reale prietenii intre cele două popoare -deocamdată la nivel de reprezentanţi.     

DIALOG SOCIO-CULTURAL PE ORLY. Ieri disidenţi – azi diplomaţi, s-ar putea spune despre cei doi protagonişti ai acestei imagini, domnii Dan Hăulică, ambasadorul nostru Ia UNESCO şi Andrei Pleşu, ministrul culturii. Noii oficiali şi-au conservat disidenţa la nivelul garderobei, domnul Hăulică rămînînd fidel helancăi şi carourilor, în timp ce domnul Pleşu nu renunţă la fularul său roşu. Dialogul socio-cultural înfiripat pe Orly, Ia prima sosire, făcea să treacă în planul doi monologul politic al primului ministru. Pentru moment.

IAR STELUŢA CEA DE SUS OARE CE-O AVEA DE SPUS? Steluţa – în patru colţuri – care este emblema Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic – pare să indice faptul că România ar putea deveni, dintr-un inamic, cum era considerată pînă mai ieri, un partener, cum au Iăsat să se înţeleagă convorbirile cu Secretarul General Manfred Worner – pătruns în această imagine de interesul pentru plurilingvismul domnului Roman.

CU ZlMBETUL PE BUZE. Este una dintre multele conferinţe de presă desfăşurate pe parcursul celor trei zile de drumuri europene iar locul de desfăşurare este chiar curtea palatului Elysee – un fel de Cotroceni, ceva mai modest. Domnul Roman pare încîntat de rezultatele lungii conversaţii avute cu preşedintele Mitterrand. Cit de încîntat a fost domnul Mitterrand n-am putut afla, deoarece protocolul se pare că nu-i permite să iasă în curte…

Fotografii de Virgil Pavel

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 5-a ►

xxxxx Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cînd în cînd o plăcere scumpă.

xxxx Firmă serioasă, local select, cu un anumit specific, servicii de excelentă calitate. Dacă sînteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei.

xxx Local bun. De obicei serviciul este corespunzător. Merită să-l frecventaţi dacă vă este în drum sau dacă sînteţi cunoscut de personal.

xx Este ceea ce se cheamă un local de mîna a doua, chiar dacă preţurile sînt deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. Încercaţi să vă menajaţi nervii şi manifestaţi prudenţă în toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale sau din nevoie.

x Nu merită să riscaţi. 

La concret

XXXXX In Bucureşti nu există un astfel de local.
XXXX Salonul ROYAL (Athenee) – ambianţă: plăcută, intimă, clientelă selectă; serviciul de bună calitate; bucătăria: specific franţuzesc; CAPŞA; NAN JING. Salonul DIPLOMAT (Athenee); MADRIGAL
XXX BUCUREŞTI – ambianţă: plăcută, clientelă diversă specific franţuzesc; serviciul corect.
De acelaşi rang: AMBASADOR; CONTINENTAL; BOLTA RECE; BERLIN; LEBĂDA; SELECT 
XX OLIMP ’90; BULEVARD; PALAS; CAPITOL; LIDO; SNAGOV-PALACE; PESCĂRUŞ; FLORA; PARC; PODUL MOGOŞOAIEI; LE PRESIDENT; INTER 21; MIGNON; DOI COCOŞI; BELLA ITALIA; PĂDUREA BĂNEASA.
X TURN; MĂRUL DE AUR; VARŞOVIA; BUCUR; CASA ROMANA; VOICU ET COT LA FLORENTIN; FICUS.

Selectul – colonel

Două restaurante intră în top, Ia categorii diferite. De la Inter, Salonul Madrigal spală ruşinea aruncată asupra firmei de etajul 21, intrînd direct la patru stele. Şi aici întreaga consumaţie se plăteşte numai în valută, dar diferenţa faţă de locanta rustică e netă. Tapiseria elegantă, pe tonuri de mov, mobilierul alb luxos, confortul spaţiilor largi dintre mesele rotunde, compun o ambianţă primitoare, al cărei rafinament este completat de învăluirea discretă a acordurilor pianului de concert, blînd stăpînitor peste atmosfera aristocratică a salonului. Clientela decantată în timpul relativ scurt scurs de la relansarea Madrigalului este garanţia că modificările intervenite în ţinuta sa de gală au fost imediat percepute de cumpărători. Se poate conta pe o bucătărie bine garnisită, îmbietoare, începînd de la antreuri până la desert. Vinuri bune – cinci sortimente de vin alb şi două de vin roşu – ospătari politicoşi picoliţe prevenitoare şi prompte, micul ceremonial de prezentare al preparatelor îndeplinit conştiicioş, ţinuta sobră şi elegantă a şefului de local, cu ecusonul brodat pe sacou. La Madrigal se poate face fără emoţie o invitaţie unor parteneri de afaceri, se poate organiza cu încredere o recepţie sau o întîlnire protocolară. Pînă ne vom convinge că Madrigalul poate avea pretenţii justificate la mai mult – patru stele.

Spectaculos tur de forţă al Selectului, care prinde plutonul „coloneilor” – trei stele. După ce politica porţilor-deschise-pentru-oricine-dispune-de-bani-a dat greş, rateu consemnat cu virulenţă, la timpul potrivit, în această cronică, încă de pe la începutul toamnei, Selectul a dat semne vizibile că încearcă să-şi regăsească identitatea de local pentru lume de bună condiţie, dar fără buzunare burduşite.

Am dat curs semnalelor bune ce ne-au parvenit şi am fixat aici o întilnire, într-o după-amiază, unui prieten. A fost o întilnire reuşita, nu în ultimul rînd pentru că a fost o masă reuşită. La Select se găsesc din nou meniuri pentru toate gusturile şi toate pungile. Se poate comanda o masă de pescărie -începînd cu un excelent batog de crap şi terminînd cu file de şalău trecînd prin balsamul picant al saramurii – se poate menţine silueta cu aperitive pe bază de crudităţi, sau poate fi compensată nostalgia reţetelor de succes, ale cîrciumilor româneşti cu o şarjă de mititei, de la mama lor. Bucătăria Selectului iese, după această inspecţie, din carantina anonimatului, evidenţindu-se printre cele mai pline de fantezie şi mai corecte profesional, meritînd din plin o menţiune specială pe care i-o şi acordăm cu acest prilej. Din păcate, unele imperfecţiuni ale serviciului frînează ascensiunea localului spre cercul elitei. Uniforma pătată şi pantalonul rupt al unui picolo, pantofii murdari ai altuia, dexteritatea lamentabilă a unei ospătăriţe care ameninţă cu o revărsare de saramură clienţii riverani traiectoriei sale, ţinuta neglijentă a ştefului de sală, păşind boieros printre mese, mîndru de bunăstarea ce i se revarsă peste curea – şi ce băiat agreabil era Costel ca picolo! – sting, deocamdată, pîlpîirea celei de-a patra stele pe care am întrezărit-o pe firma localului. Dar, cu cele trei stele cîştigate, Selectul reintră în circuitul localurilor ce-şi dispută pe termen lung clientela.

O scurtă ochire şi la un local pentru doritorii de a ieşi din larma şi fumul Bucureştiului. La Pădurea Băneasa toate mesele sînt ocupate, lumea pestriţă, muzică ţigănească, chelnerii-dezabuzaţi. Localul ar vrea să sugereze atmosfera de han, fără, însă, să o poată ocoli pe cea de os-pătărie. Listă săracă de meniuri – pe măsura pretenţiilor scăzute ale clientelei, al cărei unic motiv de călătorie pînă aici pare să fie un adăpost pentru o seară mai intimă. Un restaurant oarecare – de două-stele – dar mă rog altă viaţă, alt fum decît în Bucureşti.

O vizită fugară la Ficus şi o dezamăgire – nimic nu mai e cum era în vară, sandvişurile sînt făcute la repezeală, chifteluţele sînt reci, pe scurt, Ficusul s-a cam ofilit şi intră în categoria localurilor nesigure – o stea. In schimb urcă Bella Italia, care oferă, acum, pe lîngă pizza, ceva mai bine preparată decît în vară, un genial hamburger, cel mai bun pe care l-am mîncat vreodată. Iarăşi – din păcate, o bucătărie excelentă este trasă în jos de un serviciu neglijent. Patronul a făcut o investiţie serioasă, echipînd localul cu o bucătărie modernă, un mobilier elegant şi neuitînd elementele de agrement – video în fiecare separeu, inclusiv superbe uniforme pentru ospătăriţe, dar indolenţa acestora nu poate fi mascată de umerii falşi ai noului taior. Şi, totuşi, merită să treceţi cu vederea imperfecţiunile serviciului pentru a vă delecta cu o reţetă pe care Bella Italia o poate include printre cele mai reuşite acţiuni de promoţie hamburger. Şi încă un amănunt, deloc neglijabil – Bella Italia este sigur cel mai ieftin local din Bucureştiul terorizat de inflaţie şi de liberalizarea… scumpetei!

INSPECTOR L.

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 6-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 7-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ziarul Libertatea din 3 noiembrie 1990 pag. a 8-a ► Click pe imagine pentru mărire!

Ultima oră 

Deblocare

Noaptea, in jurul orei 1,30 după ce în Piata Universităţii mai rămăseseră doar la 15-20 de persoane, care dormeau sau mîncau pe trotuarul din dreptul Teatrului Naţional, zona din jur, blocată circulaţiei autovehiculelor în după amiaza zilei de ieri, a fost degajată de baricadele improvizate de către unii cetăţeni la cursul serii, Deblocarea Pieţei Universităţii a fost efectuată în prezenţa unui grup de ziarişti îndeosebi     fotoreporteri şi operatori de televiziune prezenţi la faţa locului, de către cadre neînarmate ale poliţiei Capitalei;- care ridicînd obiectele folosite la realizarea baricadelor, nu au întâmpinat nici un fel de rezistenţă. Puţinele persoane existente în piaţă nici măcar nu s-au deranjat de la locul unde se odihneau. Potrivit discuţiilor dintre aceste persoane ele păreau a fi din provincie. Asistînd doar la deblocarea zonei, unul dintre aceşti cetăţeni se întreba: „Ei, mai venim la Bucureşti?“ Destul de consolat, altul din grup i-a răspuns: „Mergem acasă“.
După deblocarea zonei de respectivele baricade, formaţiunile poliţiei au părăsit imediat Piaţa Universităţii făcînd loc circulaţiei autovehiculelor, precum şi organelor de salubritate, pentru a curăţa zona care părea destul de încărcată de resturi de mîncare şi ambalaje de hîrtie.