Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit joi că România a încălcat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin expulzarea unor cetăţeni pakistanezi cu drept legal de reşedinţă. Prin urmare, România a fost condamnată să le plătească celor doi daune morale de câte 10.000 de euro şi cheltuieli de judecată de 1365 de euro în total, pentru ambii.

Instanţa de la Strasbourg a decis cu majoritate că autorităţile române care i-au declarat indezirabili şi i-au expulzat pe reclamanţii din dosarul Muhammad şi Muhammad contra României au încălcat articolul 1 din protocolul nr. 7 al Convenţiei, referitor la garanţiile procedurale privind expulzarea străinilor.

CEDO a constatat că reclamanţii au primit doar informaţii foarte generale privind caracteristicile legale ale acuzaţiilor care li se aduceau şi că dosarul nu menţiona niciuna din acţiunile lor care se presupune că au periclitat securitatea naţională a României. Ei nu au primit informaţii esenţiale privind principalele etape ale procedurii sau posibilitatea de a accesa documente secrete din dosar, prin intermediul unui avocat autorizat să consulte astfel de documente.

Cu privire la proceduri în general şi ţinând cont de marja de apreciere permisă statelor în astfel de probleme, instanţa Consiliului Europei a considerat că limitările drepturilor de care se bucurau reclamanţii conform articolului menţionat nu au fost contrabalansate în cadrul procedurilor interne, astfel încât să se păstreze însăşi esenţa acestor drepturi.

Adeel Muhammad, născut în 1993, şi Ramzan Muammad, născut în 1984, sunt cetăţeni pakistanezi cu reşedinţa în Tehsil Karor (Pakistan), respectiv Dubai (Emiratele Arabe Unite). Primul a intrat în România în septembrie 2012, pe baza unei vize de studii; el a obţinut o bursă la facultatea de ştiinţe economice a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Conaţionalul său a sosit în România în februarie 2009, cu o viză de studii pe termen lung, şi a încheiat anul pregătitor, înainte de a urma aceeaşi facultate, tot cu bursă.

În 4 decembrie 2012, Serviciul Român de Informaţii (SRI) a cerut Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (CAB) să ceară instanţei competente să decidă dacă cei doi pakistanezi trebuie declaraţi indezirabili în România. În aceeaşi zi, procuratura a depus o cerere în acest sens la secţia de contencios administrativ a CAB, menţionând că informaţiile obţinute de SRI constituie indicii serioase privind intenţia celor doi de a se angaja în activităţi potenţial periculoase pentru securitatea naţională şi înaintând instanţei documentele secrete. Tot în 4 decembrie, poliţia din Sibiu le-a înmânat celor doi citaţiile pentru prezentarea la CAB a doua zi.

În 5 decembrie, după ce primul judecător căruia îi fusese repartizat dosarul s-a recuzat pe motiv că nu deţine autorizarea necesară din partea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS), un alt magistrat i-a audiat pe pakistanezi, care au beneficiat de un translator din limba urdu. Ei au afirmat că nu înţeleg motivul pentru care au fost citaţi, deoarece citaţiile menţionau doar referinţe la prevederile legale. CAB le-a comunicat că documentele din dosar sunt secrete, iar procurorul de şedinţă a cerut instanţei să îi declare indezirabili pe motiv că informaţiile secrete arată implicarea lor în activităţi care ar putea submina securitatea naţională.

CAB s-a pronunţat în aceeaşi zi, declarându-i pe ambii pakistanezi indezirabili în România timp de 15 ani şi ordonând reţinerea lor imediată în vederea deportării.

În 6 decembrie, SRI a emis un comunicat de presă referitor la dosar, prezentând detalii şi exemple ale activităţilor în sprijinul unui grup islamist afiliat ideologic la Al Qaeda, de care erau acuzaţi cei doi străini. Informaţiile au fost preluate de mai multe ziare, care au publicat numele celor doi pakistanezi şi detalii privind studiile lor universitare.

Reclamanţii au contestat decizia CAB la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), care le-a respins demersul, considerând că documentele secrete disponibile dovedesc că instanţa inferioară a ţinut cont în mod justificat de indiciile privind intenţiile celor doi. ICCJ a menţionat că, în conformitate cu legea, dacă decizia de a declara indezirabil un cetăţean străin este motivată de raţiuni de siguranţă naţională, datele, informaţiile şi faptele pe care se bazează decizia judecătorului nu pot fi menţionate în sentinţă. ICCJ a reţinut că, prin intermediul translatorului, pakistanezii au putut afla motivul pentru care au fost citaţi în procedurile de expulzare.

Cei doi cetăţeni străini au părăsit teritoriul României pe 27 decembrie 2012. Ei se adresaseră deja CEDO, în 19 decembrie, reclamând că nu li s-au oferit garanţii procedurale şi nu s-au putut apăra corespunzător în cadrul procedurilor. Mai exact, pakistanezii au susţinut că nu li s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile exacte care li se aduceau şi nu au avut acces la documentele din dosar.

Camera CEDO şi-a declinat competenţa, în 26 februarie 2019, în favoarea Marii Camere. Aceasta a ţinut în 25 septembrie 2019 o audiere publică, în urma căreia decizia a fost luată de cei 17 judecători: Robert Spano (Islanda) – preşedinte, Linos-Alexandre Sicilianos (Grecia), Jon Fridrik Kjolbro (Danemarca), Ksenija Turkovic (Croaţia), Angelika Nussberger (Germania), Paul Lemmens (Belgia), Ganna Iudkivska (Ucraina), Paulo Pinto de Albuquerque (Portugalia), Faris Vehabovic (Bosnia-Herţegovina), Iulia Motoc (România), Carlo Ranzoni (Liechtenstein), Pauliine Koskelo (Finlanda), Georgios A. Serghides (Cipru), Marko Bosnjak (Slovenia), Jovan Ilievski (Macedonia de Nord), Peter Paczolay (Ungaria), Maria Elosegui (Spania) şi Johan Callewaert – grefier adjunct.

CEDO a reţinut că legislaţia română nu permite instanţelor să aprecieze dacă securitatea naţională interzice accesul la un dosar. De asemenea, instanţele din România nu au evaluat necesitatea restricţionării drepturilor procedurale ale reclamanţilor, în sensul de a nu li se permite accesul la documentele secrete şi alte probe din dosar şi nu au explicat motivele concrete ale acestei decizii. Faptul că SRI a publicat a doua zi după decizia CAB un comunicat de presă cu informaţii detaliate contrazice argumentul că pakistanezii nu au primit informaţiile respective din motivele invocate pentru expulzare.

În privinţa contrabalansării restricţiilor, CEDO a reţinut că la CAB reclamanţilor li s-au adus la cunoştinţă doar numerele legilor şi articolelor încălcate potrivit acuzaţiilor, nu şi conţinutul concret al acuzaţiilor. Comunicatul SRI de a doua zi nu poate fi considerat o sursă valabilă de informaţii care să le fi permis pakistanezilor să îşi pregătească apărarea la ICCJ, nu a ajuns la dosar; nu s-a stabilit dacă parchetul sau instanţa au luat în considerare faptele menţionate în comunicat. Prin urmare, şi procedura de la instanţa supremă a încălcat articolul 1 din protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

CEDO observă că citarea celor doi reclamanţi la CAB s-a făcut seara, la Sibiu, pentru a doua zi dimineaţa la ora 9, la Bucureşti, fără detalii privind motivul. CAB le-a asigurat pakistanezilor un translator, dar nu s-a asigurat că aceştia ştiu că pot fi reprezentaţi de avocaţi deţinători ai unor certificate ORNISS. Nici ICCJ nu i-a informat pe reclamanţi, din proprie iniţiativă, privind garanţiile procedurale de care ar putea beneficia.

Avocaţii aleşi de cei doi pakistanezi nu deţineau certificate ORNISS şi prin urmare nu au avut acces la documentele secrete de la dosar. Ei ar fi putut cere un termen pentru obţinerea certificatelor, dar durata acestui demers, prevăzută de lege, este mai mare decât cea normală pentru procedurile în care ar fi putut fi utilizate. Deci – a reţinut CEDO – chiar dacă avocaţii ar fi solicitat o amânare, ei tot nu ar fi reuşit, în principiu, să obţină certificate ORNISS în timp util, deci nu ar fi putut consulta documentele secrete pentru a le asigura clienţilor o apărare eficientă.

CEDO consideră că nu este clar nici măcar dacă instanţele au avut acces la toate informaţiile secrete referitoare la caz. ICCJ nu a clarificat, la cererea pakistanezilor, prezenţa în dosar a unor documente secrete, pusă la îndoială de aceştia. ICCJ a respins, de asemenea, sigura probă pe care reclamanţii au cerut să o includă în dosar. Nu există deci, în opinia CEDO, nimic în dosar care să sugereze că instanţele din România au verificat în vreun fel credibilitatea şi veridicitatea faptelor, aşa cum au fost prezentate de parchet.

Având în vedere aceste constatări, CEDO a decis că Adeel Muhammad şi Ramzan Muammad sunt îndreptăţiţi la daune morale de câte 10.000 de euro şi trebuie să li se acopere cheltuieli judiciare în valoare totală de 1365 de euro.

Au formulat opinii concurente judecătorii Nussberger, Lemmens şi Koskelo (comună); judecătorul Pinto de Albuquerque, căruia i s-a alăturat şi judecătoarea Elosegui; Serghides şi Elosegui – separat. Judecătoarele Iudkivska şi Motoc şi judecătorul Paczolay au formulat o opinie contrară comună. Toate acestea au fost anexate la sentinţă.