S.O.S.

Pierdut perucă roşcată, în disputa de idei de sîmbătă, de la Troiţă. Găsitorului recompensă o porta-voce Philips, nou-nouţă! Adresaţi-vă sub indicativul „Măgura Vulturului”.

O.K. 

Pentru GUINESS BOOK: Se pare că dispunem la această oră de un număr record de departamente de Stat… degeaba!

„A nu da clauza României înseamnă a face un deserviciu democraţiei” 

INTERVIUL NOSTRU

– Am asistat, eminenţă, în ultima vreme, la o adevărată avalanşă de delegaţii mai mult sau mai puţin oficiale de peste hotare — legate într-un fel sau altul de comunitate şi cu care aţi avut ample conversaţii. Căror elemente datorăm acest fenomen, după răceala cu care ne-au tratat Europa şi Occidentul în general, după evenimentele fierbinţi din iunie?

— Comunitatea evreiască din România a avut o situaţie specială în tot timpul comunismului. După Holocaust, noi am reprezentat, numeric, o comunitate tot mai mică. Ideea comunistă era strins legată de cea antisionistă, neadmiţîndu-se o educaţie evreiască şi o cultură religioasă. În România noi am obţinut aceste drepturi, din primii ani ai comunismului, anii de vîrf ai războiului rece. Acest lucru a suscitat atenţia lumii. După o lungă izolare, am reuşit să reluăm contactele cu celelalte comunităţi. Mi-amintesc că prima legătură — cvasi oficială — cu evreii sovietici am luat-o prin 1955. După această izolare, atunci cind au început să se deschidă porţile, interesul a crescut. Am obţinut sprjinul Joint-ului, am intrat în Congresul Mondial Evreiesc. România a fost vizitată in repetate rînduri de înalte oficialităţi ale organizaţiilor evreieşti. S-a creat astfel o atmosferă favorabilă României, comunitatea, de aici fiind mai cunoscută şi mai apreciată decit altele. Revoluţia, care a adus transformări radicale, dar şi confuzii şi dezinformare, a stopat o circulaţie firească de acest fel. S-a petrecut un fenomen invers: interesul s-a manifestat cu precădere faţă de celelalte ţări estice, faţă de România manifestindu-se rezerve. A fost nevoie să întreprindem acţiuni susţinute, ample, de informare corectă pentru ca să se întîmple ce s-a întîmplat în ultimele săptămîni: vizitele rabinilor-şefl din Europa şi America, ale delegaţilor de congresmani şi senatori americani, ale conducătorilor de organizaţii evreieşti internaţionale. Sînt anunţate şi alte vizite după sărbători, al căror scop este, de asemenea, de a se lua contact nemijlocit cu situaţia de aici, cu oficialităţile, cu alte cercuri, pentru o apreciere corectă a cadrului şi a demersurilor democratice ce se întreprind.

— În cadrul unei conferinţei de presă aţi acuzat, vehement, o anumită recrudescenţă antisemită. Vă apare ca evidentă? Oare nu — cum chiar dumneavoastră spuneaţi — antisemitismul vine prea tîrzîu in România, unde o comunitate estimată la circa 20 000 persoane, nu reprezintă un „pericol”? Nu este o interpretare forţată a unor manifestări latente sub dictatură, dar care au cunoscut o relativă stabilitate?

— Nu sînt de acord cu dumneavoastră! Nu vreau să spun că poporul român este antisemit, pentru că nu este, ştiu asta. Nu de mult, într-o convorbire cu regele Belgiei, care m-a întrebat „Ce e cu antisemitismul in România?” i-am răspuns, după un cunoscut obicei evreiesc, tot cu o întrebare: „Este poporul belgian antisemit, maiestate?”, „Nu!” a răspuns domnia-sa, cu toate că un Degrelle, de exemplu, era belgian get-beget. Aşa şi cu românii. Românii nu sînt un popor antisemit, dar există printre ei oameni care sînt dispuşi in orice moment să arunce vina crizelor de orice fel asupra evreilor. Avem vocaţie — istoria e o dovadă concludentă — de ţapi ispăşitori. El bine, nu mai vrem să fim ţapi ispăşitori. Cel puţin noi, cei care am rămas aici, şi la bine şi la rău, aşa cum am stat în ultimii 600 de ani. Or, cînd asistăm la atacuri de genul celui apărut, de pildă, recent, în ziarul „Românul Democrat” (?!), nu putem rămîne indiferenţi. Avem certitudinea că este o acţiune organizată, dirijată. De cine? Aici nu mai avem nici un fel de certitudine. Este vorba despre o anumită dreaptă care încearcă să exploateze deruta existentă. De altfel, este o diversiune la care eu unul mă aşteptam.

— Cum adică?

— Vedeţi, anul trecut, înaintea Revoluţiei, in America, i-am spus domnului Eagleburger: „Vădun vacuum de putere in România după Ceauşescu”. Or, noi ştim că în orice situaţie de acest fel venim pe post de ţap ispăşitor.

— Ce efecte au avut vizitele de care aminteaţi la început?

— Efecte deosebite în opinia publică internaţională, de natură să ne redeschidă creditul moral de care avem nevoie. Şi acest lucru s-a petrecut înaintea zilei „iertării păcatelor”.

— Aveţi şi dumneavoastră nevoie de o astfel de iertare?

— După cum au apreciat unii, aş avea. Şi păcatul meu s-ar numi „clauza” iar eu consider că am contribuit cu modestele mele mijloace ca ea să fie acordată poporului român, nu lui Ceauşescu.

— N-aveti cumva de gînd să „păcătuiţi” din nou?

— Facem tot posibilul — cît ne stă în puteri — să convingem cercurile influente americane că în România evenimentele curg în mod indubitabil spre democraţie şi că în acest context reacordarea clauzei este justificată. Noi, evreii, putem contribui la restabilirea adevărului şi la depăşirea momentelor grele. A nu da României clauza în acest moment înseamnă a face un deserviciu democraţiei. Avem însă motive să sperăm că lucrurile sînt pe făgaşul cel bun. Vreau însă să spulber ideea că asta ar depinde de noi. Eu, ca cetăţean şi patriot român, voi face insă tot ce pot în acest sens.

— Ştiam că trebuie să vă apară o carte. A apărut?

— Da. Este vorba despre volumul „Pericole, încercări şi miracole”, o carte autobiografică, scrisă în 1986—1987 şi tipărită acum, aşa cum a fost scrisă atunci, la Londra. E o frescă a vieţii evreieşti din România in ultimii 60 de ani. Ediţia engleză s-a epuizat în trei zile şi abia am mai prins citeva volume, luata din Biblioteca Regală a Marii Britanii. Cartea este sub tipar şi in România, urmînd să apară şi în Israel în română şi ebraică.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. 1-a ►

Caricatură de ANDO

GURA LUMII

(INFORMAŢlI PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

■ VIITORUL VĂZUT ÎN GLOBUL DE CRISTAL, LA CHITILA!

Doamna Pulcheria Zavaidoc, din Chitila, a activat, pînă la revoluţia din decembrie, intr-un soi de semi-ilegalitate, dată fiind campania dusă de regim împotriva misticismului şi a superstiţiilor. Cu toate acestea, printre clientele sale se numărau nu puţine tovarăşe din înalta societate care doreau, de regulă, să afle cu o zi mai devreme meandrele carierelor soţilor lor. Intr-o foarte dificilă situaţie a fost pusă în decembrie, cînd a trebuit să le ghicească viitorul la două soţii de CPEx-işti, pe care a fost nevoită să le mintă (erau însoţite de securiştii din pază) pentru a nu avea necazuri. Acum, coana Pulcheria, cum îi zic vecinii şi cunoscuţii, îşi exercită talentul şi miraculoasele înzestrări în deplină libertate, plătind — ca orice cetăţean cinstit — impozitele aferente. Numai în ultimele trei luni dînsa a depus la casa Administraţiei Financiare suma de două milioane lei, şi asta în condiţiile în care tarifele pe care le practică sînt moderate, mai ales în cazul în care clienţii pot să plătească în valută. Simpatia pe care o poartă ziarului nostru — primul pe care l-a citit după revoluţie — a făcut-o să ne ofere această previziune politică pe termen scurt, fără a pretinde în schimb nici o remuneraţie. Iată ce ne-a spus domnia-sa: „Apele globului se limpezesc. Vezi aici, în dreapta? O adunare de oameni. Pare să fie Parcul Libertăţii sau     ceva, prin împrejurimi. Arenele Romane! Văd un domn în vîrstă şi în jurul lui nişte tineri. Domnului îi lipsesc nişte dinţi din faţă. Tinerilor nu. Ei îi au pe toţi. Văd şi nişte iniţiale: un ,,c” şi un „d”. Şi o coloană. Uite-i, se îndreaptă spre Piaţa Victoriei. Apoi o iau spre Cotroceni. Vor să intre înăuntru. Se naşte zarvă, strigăte, unii au început să se bată… (Coana Pulcheria închide ochii, istovită; şi face o pauză). Acum nu mai văd nimic. Ba nu. Un om-cu-un-fluier şi un om-cal. Vorbesc amîndoi, ferit.  Omul-cal îi spune celuilalt că a fost la Constanţa… Că a aranjat totul… Că a avut cu el o găleată de vopsea şi a scris peste tot în oraş… Îi mai spune celuilalt despre nişte rezervoare de benzină de la Palaz… (Din nou, coana Pulcheria închide ochii. Apele globului sînt tulburi şi nu izbutesc să văd nimic din ceea ce-mi descrie dinsa. Îşi revine cu greu.) Uite, îi vezi? Omul-cu-papion, omul-fără-dinţi şi omul-cu-coroană? Apare şi unul cu tricolorul, pe lat. Vorbesc. Înţeleg că ceva despre nişte arme şi despre o explozie mare… Au şi o hartă pe care par să împartă ceva… (Se întrerupe din nou). Ce e aceasta? O casă… O casă frumoasă, dar cam dărăpănată. Undeva prin strada Romulus… Vine cineva. Omul-cu-papion. Are o pungă de bani. O sută de mii! Şi uite, casa începe să se schimbe, să devină arătoasă. Omul-fără-dinţi zîmbeşte. E bucuros… Uite-l din nou pe ăsta. A mai apărut. Avea o rangă în mînă şi spărgea cu ea geamurile unui autobuz albastru. Are o batistă cu monogramă: R. V. Se pregăteşte să plece, undeva spre nord, lîngă el e unul şchiop. Vorbeşte cu şapte inşi care lucrează la un tanc! Da, lucrează! Îl ascultă. Le spune ceva… Văd două cifre. Un 3 şi un 9. Să fie o dată? Nu ştiu… (Din nou pauză. Puterile par să o fi părăsit de tot pe coana Pulcheria. Efortul pe care-l face este, probabil, extraordinar. Îşi revine tîrziu, cu greu. Îi vezi pe ăştia trei? Unul are un şervet pe mînă şi e îmbrăcat în negru. E cu doi, unul cu „B” şi altul cu „L”. Se înţeleg bine. Vorbesc ceva despre nişte staţii de benzină… Şi despre un ziar. Un ziar despre care n-am mai auzit. Ceva cu un ceas de sonerie… Iată şi un ofiţer. Are în mînă o rachetă de tenis. Arată unora cum ştie el să-o mînuiască. Zice parcă, de încă una, pe care a pierdut-o… Uite-l din nou pe ,,L”. E cu soţia. Ea zice ceva, nu prea înţeleg. Ceva despre revoluţie. Aha, da! Zice că dacă atunci am fost cu piepturile goale, acum vom avea arme! Şi ia racheta din mîinile ofiţerului. Şi, uite, din nou, arme! Arme ascunse… Nu mai pot.. Mi-e frică. Eu, de obicei, ghicesc de dragoste, de noroc, de cîştig. Nu mai vreau să văd din astea…”
Am plecat, fără a-i putea smulge coanei Pulcheria promisiunea că ne va mai ghici şi altă dată. Păcat. Era deja foarte interesant.    

AMBIDEXTRU

Umbra lui Mangra

Am avut şi noi, ardelenii, renegaţii şitrădătorii noştri. Nu e cum se crede, că am fost şi sintem toţi intransigenţi precum Bărnuţiu dăruiţi luptei precum Iancu, gata pentru orice sacrificiu, cum a fost Horea. Unii au fost şi sint aşa. Alţii insă au fost îngenuncheaţi de oportunisme, trădîndu-şi naţia, îmbrăcînd pentru totdeauna cămaşa neagră a ruşinii, de care nu-i va dezbrăca nimeni niciodată. Dintre cei din urmă face parte şi Vasile Mangra, care a pactizat cu Tisza Istvan, punîndu-se „în slujba patriei”, în slujba Ungariei, adică, ajungind deputat „pe baza programului guvernamental” (in cadrul căruia deznaţionalizarea românilor ocupa un loc important), avansînd totodată în ierarhia bisericească, devenind din vicar de Oradea mitropolit al Ardealului, stînd atita cît a stat în scaunul pe care îl sfinţise Şaguna. Fâcînd aceşti paşi — toate acestea se petreceau în timpul primului război mondial, într-o vreme crîncenă pentru românii din Ardeal, şi nu numai pentru ei — Vasile Mangra a intrat în legendă, devenind în cele din urmă , un simbol al trădării de neam, cea mai sinistră trădare dintre cîte sînt şi pot fi pe lume. Dar asta nu înseamnă că Vasile Mangra a fost un om sinistru şi că se uita-la ai lui cum se uita Iuda la Christos. Nu, nici vorbă. Nu înseamnă, în acelaşi timp, că el a trădat deliberat şi că a socotit drept trădare atitudinea pe care a adoptat-o. E de presupus din contră, că el a socotit, a fost convins că numai în felul acesta îşi poate servi naţia, oportunismul avînd propria sa ideologie, propriile lui raţionamente şi argumentări, îndreptăţite şi bine articulate, mai bine şi mai convingător decît au fost şi sînt articulate argumentele celor ce se dăruiesc cu sinceritate luptei. Întotdeauna a fost aşa, în trecut dar şi în prezent. Fiindcă şi renegaţii de astăzi, cei pe care i-a îngenuncheat umbra lui Mangra, cei ce şi-au trădat si îsi trădează tara au o ideologie a lor: sînt umanişti, nu sînt patrioţi. În sensul vechi şi demodat al cuvîntului dumnealor sînt europenişti, sînt universalisti, sînt democraţi convinşi, sînt constructorii casei comune europene, care nu va mai cunoaşte zidurile vetuste ale graniţelor… Dar ce nu sînt aceşti oameni, cîte vorbe nu aruncă el peste trădarea pa care o practică, pe gratis sau pentru că le pică totuşi cîte ceva: un dram de recunoaştere „Internaţionalistă” sau „europenistă”; un fotoliu ministerial sau de adjunct (bun şi acela, dacă il pierzi devii „director de muzeu”); o revistă literar-cultu-rală sau o sinecură sigură, aici, în tară; două, trei sau cinci călătorii prin Europa şi prin America (pentru „deconectare”, de!); treizeci de arginţi, treizeci sau zece, cit o fi (valută să fie, fiindcă leii s-au dus toţi în Africa). Fără a mai vorbi de confortabilitatea atitudinii pe care o adoptă, care îl scuteşte de biciuirile denigrării. Domnii aceştia ştiu, încă de pe vremea dogmatismului stalinist, că e mai bine să fii acuzat de şovinism şi de antisemitism, acuzaţiile acestea avînd consecinţe grave, chiar dacă nu sint îndreptăţite. Drept pentru care nu iau nici o atitudine, nici măcar formală, faţă de recrudescenta din ce în ce mai puternică şi mai fioroasă ale revizionismului unguresc, spunînd, din contră, că nu există astfel de recrudescenţă in epocă, delimittndu-se ferm de cei ce o combat, acuzîndu-i de „extremism”, de „şovinism” şl de „legionarism” (şi de „neocomunlsm”, bineînţeles), aruncînd vina pentru ura pe care o scot la suprafaţă recrudescenţa amintită în seama ţării noastre, învinovăţind poporul român de cele mai grave scăderi, denigrîndu-l cu o fervoare pe care n-au atins-o nici duşmanii lui cel mai vechi şi mai crînceni. Escaladarea şi alunecarea aceasta înspre josnicie sînt normale, dialectica trădării cerînd noi şi noi argumente, noi şi noi îndreptăţiri, noi şi noi justificări. Mlaştina oportunismului e adincă şi absorbitoare, nelăsîndu-şi niciodată prada să mai iasă la lumină, trăgînd-o în jos, spre profunzimile infinite ale pierderii de sine. Oamenii de acest fel — toti vînzătorii de ţară, toţi cei ce îşi trădează părinţii şi fraţii, pentru bani sau din pură năuceală — sînt morţi cu mult înainte de a muri, sînt cadavre vii, sînt epave în derivă, oricîte aere şi-ar da, oricît ar fi ei de închipuiţi şi de infatuaţi — genii dacă s-ar crede, ei tot asta sînt: pleavă şi gunoi.

Peste el toţi pluteşte, turtindu-le testele şi năclăindu-le sufletele, făcîndu-i să umble precum melcii, umbra sinistră a lui Vasile Mancra, umbra tuturor trădătorilor de neam si de ţară, de i-ar spulbera Dumnezeu de pe lume şi de nu s-ar mai auzi nimic de el, de ei şi de urmaşii lor, în veac!…

Ion LĂNCRANJAN

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. a 4-a ►

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. a 5-a ►

AZI    

DUS-ÎNTORS. Bîrlădeanu, Raţiu, Săndulescu et comp. pleacă la Strasbourg să ne deschidă porţile Europei. Gică Popescu, Sabău, Andone, Klein şi alţii, cărora de mult li s-au deschis uşile continentului, s-au întors la Bucureşti ca să joace mîine în naţionala României în meciul cu Polonia!

Ziarul Libertatea din 25 septembrie 1990 pag. a 6-a ►

— EDITORIAL DIFUZAT DE POSTUL DE RADIO BRITANIC B.B.C., DUMINICĂ, 16 SEPTEMBRIE, ORA 21,15.

Prima Secţie a Tribunalului de Mare Instanţă din Paris a dat o decizie de condamnare a săptămânalului „Fapta”, care apare la Bucureşti, precum şi a fostului director, Ilie Purcaru şi a lui Ştefan Buga, responsabilul numărului 3 din 7 aprilie a.c. al revistei, care a publicat un material prezumtiv, fals şi defăimător la adresa Doinei Cornea şi a fiicei sale, Ariadna Combes. Detalii ne-a comunicat telefonic colaboratorul nostru din Paris, Dinu Zamfirescu: 

— Decizia prevede condamnarea celor menţionaţi la plata a 120 000 franci francezi pentru defăimarea preferată înserată — pe cheltuiala condamnaţilor — în două ziare franceze a unui comunicat, precum şi plata cheltuielilor de judecată, adică o condamnare care se cifrează la un total de aproximativ 200 000 franci francezi. 

Faptul care a dus la această condamnare fără precedent în analele justiţiei franceze este indignarea cauzată de flagranta rea-credinţă a redactorilor publicaţiei de la Bucureşti, care au comis şi falsul unei pretinse emisiuni radiofonice Ia postul de radio „Europa Liberă”. In această pretinsă emisiune, Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, ar fi declarat că tarele psihice şi morale ale mamei sale pun sub semnul întrebării credibilitatea politică a Doinei Cornea.

In motivarea Tribunalului se spune în această privinţă, citez: „Această punere în cauză a Doinei Cornea, al cărei curaj în lupta ei pentru libertate în România a făcut admiraţia lumii întregi, se înscrie în campania de calomnii şi, de presiuni de o extremă violenţă la care ea este supusă zilnic, prin ameninţări anonime cu moartea, prin insinuarea in anumite ziare româneşti din apropierea partidului la putere de a fi fost legată de „Garda de Fier”, că ar fi primit sume considerabile de la ziare străine sau că ar fi primit alimente de la fiica ei, din Franţa pe cînd se afla la Cluj, în greva foamei, în lunile octombrie şi noiembrie 1989″.

În hotărîre se mai spune că atît Doina Cornea, cit si fiica sa, Ariadna Combes s-au considerat grav prejudiciate în onoarea lor prin publicarea în presă a acestei pretinse emisiuni de radio de cea mai odioasă factură. De aceea, Tribunalul consideră acest prejudiciu ca extrem de grav mai ales datorită personalitatii excepţionale a Doinei Cornea şi a legăturilor foarte puternice care o leagă de fiica ei, Ariadna Combes”.

Ziarul „Liberation” a si publicat ştirea condamnării, intr-o scurtă notă, urmînd ca publicitatea judiciară oficială să fie inserată în două din cotidianele franceze de mare circulaţie.

De mentionat, de asemenea, că Tribunalul de Mare Instanţă din Paris a hotărît aplicarea imediată a hotărîrii de condamnare.

„LUMEA LIBERĂ”: Ne rămîn speranţele… – un(ui) interviu cu Dumitru Mazilu

— SELECŢIUNI —

Revista presei din diaspora română

Aflat de cîteva săptămîni la Geneva, unde, în calitate de raportor al Comisiei pentru Drepturile Omului de pe lîngă O.N.U. a prezentat un raport privind situaţia din România, prof. Dumitru Mazilu, unul dintre putinii adversari făţişi ai dictaturii ceauşiste şi unul dintre principalele personaje aIe Revoluţiei din Decembrie 1989, a acordat un interviu, în exclusivitate, săptămânalului nostru.

— În urmă cu citeva zile teleimprimatoarele marilor agenţii de presă occidentale au răspîndit ştirea despre raportul dumneavoastră în faţa Comisiei pentru Drepturile Omului de la Geneva. Este al doilea raport întocmit de dumneavoastră pentru acest important organism internaţional, privitor Ia România, după cel prezentat în 1989, în timpul dictaturii ceauşiste. Ce cuprinde acest nou raport?

— În calitatea mea de raportor special al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, am lucrat în perioada 21 iunie pînă la deschiderea lucrărilor subcomisiei drepturilor omuIui, deci pînă la data de 6 august, la o analiză de ansamblu privitoare la drepturile omului în România, cu accente speciale asupra evenimentelor care au avut loc în cursul lunii iunie, adică evenimentele din perioada 13—15 iunie. Am subliniat care au fost împrejurările în care au avut loc aceste evenimente, am prezentat situatia de fapt si implicaţiile pe planul dreptului internaţional ale acestor evenimente, am arătat care au fost cauzele producerii lor şi am for-mulat un număr de concluzii, în legătură cu ce s-a întîmplat în iunie, atrăgînd atenţia asupra celor mai urgente măsuri ce se impun a fi luate pentru ca asemenea fapte să nu se mai întîmple în viitor.

—​ După părerea dvs., venirea minerilor a fost o măsură pe care Iliescu a luat-o constrîns fiind de evenimente sau a fost o măsură deliberată pentru a înfrînge rezistenta demonstranţilor din Piaţa Universităţii?

— După toate datele care au rezultat din analiza efectuată şi din contactele avute cu oamenii, din prezentările şi declaraţiile formulate de mai mulţi oameni, care astăzi au fost constrînşi să nu mai stea acasă, ci s-au retras din România şi au început o viaţă nouă peste graniţă, rezultă că chemarea acestor mineri s-a făcut în mod deliberat, pentru a înfrînge opoziţia în România, pentru a determina orice încercare a opoziţiei să nu mai continue şi, în principal, să fie determinată Piaţa Universităţii să înceteze total demonstraţiile care continuau de la 21 aprilie fără întrerupere.

— Raportul dv. va fi publicat undeva?

— Este un document oficial. El e la îndemîna oricui, circulă, ca document, e un punct de vedere prezentat de un raportor special, acest punct de vedere este discutat de către toate forurile O.N.U. acum, începînd cu Subcomisia pentru drepturile omului, il va discuta Comisia depturilor omului şi, bineînţeles, şi Consiliul economic şi social al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

— Vă rugăm să ne spuneţi ce poziţie a avut reprezentantul României fată de acest raport?

— Reprezentantul României nu a luat nici o poziţie în legătură cu acest raport, nu şi -a exprimat nici un fel de opinie, cel puţin deocamdată. Insă a existat o reacţie a autorităţilor române, care s-a manifestat prin a-mi retrage, în urmă cu cîteva săptămîni imunitatea diplomatică pe care acelaşi guvern o recunoscuse şi-mi eliberase documentele care o confirmau, adică paşapoartele diplomatice, la 5 februarie — spre deosebire de vechiul guvern, care respinsese toate încercările O.N.U. de a mi se acorda imunitate diplomatică, aşa cum mi se cuvenea în baza Chartei Naţiunilor Unite şi aşa cum şi Curtea de Justiţie a dat soluţia în favoarea recunoaşterii acestei imunităţi. 

— Înţeleg deci, că dv. călătoriţi acum cu un paşaport turistic.

— În momentul acesta nu ştiu ce paşaport mi se va da, în orice caz, eu am adresat o scrisoare consulului României în Elveţia, care mi-a comunicat această hotărîre şi am cerut să-mi precizeze, sub semnătură în clar, ce persoană a hotărît acest lucru şi să-mi precizeze de ce guvernul român a decis să suspende hotărirea Curţii Internaţionale de Justiţie în ce mă priveşte.

— Am aflat că in zilele de 13—15 iunie, cînd au fost minerii în Bucureşti, dv. ati fost în pericol. Care a fost situaţia reală?

— Situaţia reală a fost într-adevăr una de pericol. Este vorba despre faptul că în ziua de 11 iunie, la orele 11 dimineaţa, au sosit în faţa casei şi AU ASEDIAT LOCUINTA TIMP DE ŞAŞE ORE SI JUMĂTATE 21 DE MINERI, năţură în: clar, ca persoană a hotărît acest lucru şi să-mi precizeze de ce guvernul ro-. mân a decis să-suspenie hotă-rirea Curţii Internaţionala de Justiţie în ce mă priveşte.

— Am aflat că în zilele de 13—15 iunie, cînfl au fost minerii în Bucureşti,1 dv. atl fost în nericol. Care a fost situaţia reală ?

— Situaţia reală a fost în-tr-ndevăr una de pericol. Este vorba clesore faptul că în ziua, de 14 iunie, la orele 11 dimineaţa, au sosit în faţa casei şi AU ASEDIAT LOCUINȚA TIMP DE ŞAŞE ORE SI JUMĂTATE 31 DE MINERI, însoţiţi de 4 persoane în civil, care de fapt îi conduceau şi care s-au schimbat în cele şase ore de mai multe, ori, adică au venit mereu alte persoane care dirijau activitatea minerilor. Şi numai datorită faptului că soţia mea s-a confruntat cu ei şi le-a explicat că ceea ce fac este o crimă şi pînă la urmă, după şase ore şi jumătate, adresîndu-mă atît unor ambasade străine cît şi ministrului de externe, a venit cineva din partea poliţiei româneşti care i-a retras pe mineri. 

— Recent a fost dat publicităţii un fel de interviu dublu, cu Silviu Brucan şi cu generalul Militaru, în ziarul „Adevărul” care afirmă nişte lucruri destul de stranii. Cum apreciaţi dacă cunoaşteţi acest document?

— Da, vă pot spune, în primul rînd, că luni de zile dl. Silviu Brucan a respins ideea existenţei unei conspiraţii. Luni de zile el a afirmat că nu a existat o asemenea conspiraţie, şi că ar fi vorba despre o revoluţie spontană. Deci teza revoluţiei spontane a fost promovată consecvent de Ia revoluţie, adică din Decembrie 1989 pînă acum cîteva zile, cind a fost prezentată noua versiune.

— Dv. vă aflaţi arestat în momentul revoluţiei. Cum a survenit arestarea şi în ce măsură Iulian Vlad a contribuit la ea?    

— Eu n-am elementele cuvenite în legătură cu rolul şi contribuţia sa. Ştiu doar un singur lucru, că în momentul în care am intrat în clădirea C.C. cînd am fost adus atunci, el s-a prezentat la mine şi mi-a spus: ,,Să ştiţi ca nu sînt chiar atît de vinovat”. Eu i-am spus însă pe loc: „Nu discutăm această chestiune acum, avem alte lucruri de făcut acum. Vom discuta separat şi vom vedea despre ce o vorba. Depinde de cum o sa vă comportaţi în timpul revoluţiei, pentru toate lucrurile în ansamblu după aceea”. Cunoaşteţi după aceea evoluţia e-venimentelor. Procurorul general m-a abordat, si el si mi-a spus că el n-a dat niciodata mandat de arestare pentru mine şi familia mea.

—​ Şi atunci, totuşi, cine a dat mandatul? De unde a pornit arestarea dv.?

— N-a fost nici un mandat de arestare. Pînă la urmă ei au spus că a fost răpire, oricum,  reţinere ilegală. Procurorul general, mi-a spus:    „Noi n-am dat. Procuratura Generală, nici un mandat. Eu personal m-am opus totdeauna oricărui mandat.” Mi-a spus pe loc chestiunea aceasta, iar eu i-am răspuns că o să ne ocupăm de asta ulterior. După aceea însă s-a făcut o cercetare, nu la cererea noastră, ci din oficiu, a fost pornit un proces penal din oficiu de către Procuratura Generală a ţării, pe parcursul căruia am aflat că s-au stabilit fantele, evenimentele, cum au decurs lucrurile. Cine a dispus, cine a ordonat aceste evoluţii, se pare că de foarte sus, dar bineînţeles prin organele securităţii statului, nu prin cele ale justiţiei şi -procuraturii, numai exclusiv prin Ministerul de Interne.

— În momentul în care ziaristul francez Victor Lupan a reuşit să-l vadă pe Iulian Vlad — de fapt el e singurul ziarist, atît dintre cei străini cît si români, care l-a vizitat pe Vlad la închisoare, se pare că Iulian Vlad i-ar fi spus: „îmi pare foarte rău de ceea ce se întîmplă deoarece eu am făcut mult pentru revoluţie”. Cum apreciaţi declaraţia aceasta?

— În ce mă priveşte, în acele zile de foc ale revoluţiei cunosc că tot ce s-a hotărît să se ceară lui Iulian Vlad să facă, el a făcut. Eu n-am elemente că el n-ar fi dat răspunsurile cuvenite la solicitările care i-au fost adresate în acela zile.

— Brucan afirmă că nu a executat ceea ce i-a cerut el.

— Nu stiu ce i-a cerut dl Brucan. Eu pot să vă spun că în acele zile de concentrare maximă am cerut mai multe lucruri d-Iui Guşe, care conducea armata, şi d-Iui Vlad care răspundea de segmentul securităţii şi, în general, de Ministerul de Interne. Ceea ce le-am cerut eu, ştiu că ei au făcut, şi mi-au comunicat cum au procedat. N-am elemente din care să rezulte că ei nu s-ar fi comportat în mod corect. Desigur, că lucrurile trebuie cercetate, de la capăt, pentru că a formula o acuzaţie de natură contrară este foarte grav şi ea trebuie susţinută cu fapte foarte precise. Eu n-am însă la îndemînă asemenea fapte.

— Cărui fapt se datorează înlăturarea generalului Guşe, care a avut un rol foarte important în revoluţie?

— În principal este vorba despre faptul că el a fost implicat în evenimentele de la Timişoara. Implicat in sensul că a dat dispoziţii pentru reprimarea celor care se revoltaseră, iar acest element -Timişoara — a cîntărit foarte mult în decizia privitoare la schimbarea şi marginalizarea rolului lui Guşe. La început el a avut un rol foarte important, rolul primordial în armată.    

1. Precizarea că în acest domeniu domnul Mazilu a făcut muncă voluntară, deoarece nimeni nu i-a solicitat un astfel de studiu, s-a mai făcut.
2. Nu e.
3. Nici una dintre aceste comisii nu are în vedere contribuţia benevolă a domnului Mazilu.
4. O imunitate pe care dl. D.M. şi-o „recunoscuse” singur pe cînd era vice la C.F.S.N.