De la LIGA APĂRĂRII DREPTURILOR OMULUI
din România

PRIMA CONFERINŢA INTERNAŢIONALA A ORGANIZAŢIILOR NEPOLITICE ŞI NEGUVERNAMENTALE CARE APARA DREPTURILE OMULUI din cele 35 de state semnatare ale Actului final de la 1 august 1975, de la Helsinki şi Documentului final al Reuniunii de la Viena 15 ianuarie 1989, va avea loc la Bucureşti, în perioada 8 decembrie – 10 decembrie 1990.
Cu această ocazie se va sărbători şi împlinirea a 42 de ani de la adoptarea DECLARAŢIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI – 10 decembrie 1948 – Ziua Drepturilor Omului.
Conferinţa îşi propune înfiinţarea unui Consiliu Coordonator al acţiunilor pentru apărarea drepturilor omului.
Organizaţiile nepolitice şi neguvernamentale care doresc să participe la Conferinţa Internaţională din 8-10 decembrie 1990 sînt rugate să-şi anunţe participarea pînă la data de 15 septembrie 1990 pe adresa: LIGA APĂRĂRII DREPTURILOR OMULUI, Bucureşti, str. Oneşti nr. 11, telefon 13.71.90.

K.O. 

Cu ocazia Zilei Marinei, în docul de la Galaţi s-a scufundat la mal (?!) o navă aflată în reparaţii. Accidentul este considerat nefiresc şi s-a instituit o comisie de anchetă! Cazată la Neptun?

O.K.     

Firma „Quelle” şi-a prezentat scuzele pentru filmuleţul publicitar cu conţinut iredentist, difuzat cu concursul unor „gură cască” (doar?) de la Televiziunea Română. Nu a fost precizată încă poziţia U.D.M.R. faţă de firma vest-germană.

IERl

O reuniune Ia nivel înalt a PartiduIui Naţional Ţărănesc-creştin şi demo-crat, s-a soldat, printre altele, cu luarea unor importante decizii menite să contribuie la întinerirea cadrelor sale: de acum înainte nu vor mai putea ocupa funcţii de conducere persoanele ce depăşesc virsta de o sută de ani!

Ziarul Libertatea din 17 august 1990 pag. 1-a ►

Privatizare

Caricatură de ANDO

Interlocutor: Ing. Lorin Dumitrescu, directorul companiei TAROM

Dacă pe vremea „odioasei dictaturi”, toată lumea se pricepea la fotbal (teren care nu mai era nici el chiar aşa de neutru, in ultima vreme…), astăzi toată lumea este expertă în politică. Chiar în politică economică. Iată, nici nu se uscase bine cerneala de pe ziarele care anunţau încheierea unei tranzacţii ce avea în vedere achiziţionarea a trei avioane „Airbus”, că numeroşii noştri lideri de opinie stradală au şi sărit în sus: „Ia te uită, ţara arde şi Roman cumpără avioane pentru că, într-adevăr, primul ministru se nimerise să se afle la Toulouse în momentul semnării acordului, la care a participat din pură curtoazie. Ba, mai mult, presa „mai independentă” decit restul a lansat „bomba”, pe prima pagină, o bombă menită să-i asigure vinzarea în dificilele condiţii ale concurenţei. Se cerea imperativ să se explice de ce noi, constructorii de avioane, cumpărăm de la alţii, de ce acum şi – mai ales – cine a încasat „ciubucul” afacerii. Dacă într-o întreagă serie de cazuri o atare suspiciune s-a dovedit îndreptăţită, că un avion nu este o „mortadellă” şi că o asemenea achiziţie ţine de o tehnică complexă şi de durată. Dar, pentru a afla răspunsul la întrebarea „de ce cumpărăm avioane?”, cea mai sigură cale este să… călătoreşti cu unul din venerabilele aparate ale companiei, în care stai cu genunchii la gură iar zgomotul motoarelor îţi sună în creier şi a doua zi. Ca să dăm doar două exemple de „confort”…

– De ce a fost nevoie de cele trei „Airbusuri”, domnule inginer LORIN DUMITRESCU?

– Ca şi problema în sine, răspunsul e complex şi ţine de un element fundamental al activităţii companiei TAROM: necesitatea redotării sale.

– De cînd datează ultimele achiziţii?

– Aş preciza mai întîi că este vorba de o necesitate stringentă de redotare în gama „lung curier”. Ultimele aparate cumpărate sint turboreactoare TU-154 care datează din anii ’75-’78. De atunci nu s-a mai cumpărat nimic, conform unei politici pe care o ştiţi foarte bine. În ultimii zece ani au fost iniţiate însă contacte cu firma Boeing pentru un B 74-SP.  În ’88-’88 aceste contacte s-au intensificat şi la un moment dat eram pe punctul de a semna contractele pentru două aparate B 777. S-a intîmplat insă că cineva n-a avut curaj să prezinte „sus” contractul şi suma necesară.

– Şi în ce situaţie ne aflăm acum?

– Într-una foarte critică. În maximum doi ani riscăm să nu mai avem dreptul să mai aterizăm cu aparatele din dotare în America, iar din ’95 nici în Europa. Aste din cauza realimentărilor ecologice ale nivelului de zgomot. Iar achizitionarea de avioane nu se face de pe o zi pe alta. Ciclul de fabricaţie al unui avion durează cam doi ani, termen la care se adaugă si tratativele… Am pierdut ofertele din ’88 ale Boeingului si ne-am trezit în situaţia în care firma nu ne mai poate oferi ceva decît prin ’96! Numai că, în paralel, s-au purtat discuţii şi cu Airbus, pentru tipul A 310, aparat de
tip mediu – lung curier, similar Boeingului 767.

– Era vorba despre trei aparate. De ce trei?

– Structura de rute lung-curier nu este posibil a fi acoperilă decît cu minimum trei aparate.

– Ar mai fi existat o soIuţie: renunţarea la aceste curse!

– Desigur. Numai că, vreau să vă spun, renunţarea la ele ne-ar fi costat, doar într-un an, 44 milioane de dolari, pe care ar fi trebuit să-i plătim altor companii.

– Care sînt performanţele Airbusului?

– Consumul: 4.6 tone la oră – faţă de Boeingul aflat acum în serviciu – 6,2 tone/h, 209 pasageri faţă de 86.

– Pare cît se poate de elocvent. Cît costă? Întrebarea mi se pare că vi s-a mai pus…

– Şi n-am să pot răspunde nici acum. Preţul este o clauză secretă de contract. El nu se difuzează din raţiuni lesne de înţeles, decît autorităţilor competente.Vreau însă să vă asigur că cele trei aparaţe nu sînt un ecou din partea guvernului. Ele vor fi achitate din încasările companiei, rambursarea făcându-se intr-un procent important, şi prin exploatare.    

– Ce alte noutăţi vor surveni in dotarea companiei?

– Întreaga flotă va trebui innoită pînă în 1998. Problema transportului aerian de pasageri este o problemă de interes naţional. Vor trebui făcute eforturi considerabile. Cea de-a doua etapă este greu de definit, încă, mai ales din punctul de vedere al finanţării. TU şi IL18 încep să iasă din uz. Aşteptăm noi oferte din partea principalilor producători – Boeing şi Airbus. Va fi necesar un proces de uniformizare a flotei, din raţiuni de exploatare şi întreţinere. Deciziile se vor lua în funcţie de posibilităţile de finanţare. La ora actuală TAROM-ul dispune de 65 de aparate de foarte multe tipuri. Ne-am descurca cu mai puţine, dar mai modeme şi mai eficiente.

– Poate să pară curios că o ţară producătoare de avioane, cum e România, recurge la… importuri…

– Din păcate, producem – în gama care ne interesează – doar BAC 1-1. Si acesta în cantităti insuficienţe. Iar BAC-ul este un mediu-curier. Dispunem de 15 aparate BAC cu motoare nesilenţioase. Si familia aceasta va trebui modernizată şi adaptată la legislaţia ecologică.

Octavian ANDRONIC

(INFORMAIII PENTRU CARE NU BĂGĂM MINA ÎN FOC)

Portrete de contemporani    
PUŞLAMAUA    

Nici că se putea găsi un alt epitet mai pe măsură cu care să fie caracterizat suspendatul lider al Partidului Socialist Democratic Român – Marius Cârciumaru, omul de nimic, adică această PUŞLAMA notorie care a reuşit să păcălească o tară si spre jena celor ce i-au acordat girul să întindă sfruntatele minciuni şi peste hotare in Belgia, U.R.S.S. şi Israel.Astăzi pune capăt aventurii politice, clacînd ireversibil.

Ce poate fi mai cumplit şt mai parşiv decît viermele omidă care toacă frunza ca să sporească firul dezastrului? Şi ce poate fi mai trist pentru socialiştii democraţi care au crezut într-un individ făţarnic cu fantezii fecundate de îngerul pricopselii?    

Cum a reuşit Marius    Cârciurnaru să devină eveniment politic, sau mai exactprin ce şiretlicuri, pentru foarte mulţi dintre cei ce-au încercat să-i dibuiască abilitatea, a rămas o enigmă. Trepăduş de duzină al vechiului regim, mai întîi la Iaşi si mai apoi la Mangalia, migrează în cele din urmă spre Pucioasa. Aici, încearcă şi reuşeşte să intre un timp în invătămînt la o catedră pentru care era calificat in ale marxism-leninismului. După o scurtă escala la un spital din Pucioasa, angajat ca sufirug (un soi de psiholog), dă bir cu fugiţii şi se pripăşeşte la întreprinderea de prelucrare şi industrializare a legumelor şi fructelor din această staţiune balneară, ca inspector cu probleme de invătămînt şi personal. Viclean şi lacom îmbrăţişează mita. Comite fals în acte publice.

Este condamnat şi amnistiat. Cei de la IPIFL îl dau afară ca pe o măsea stricată. Cităm din decizia Nr 10 a întreprinderii respective: „Avind in vedere hotărîrea adunării generale a reprezentanţilor oamenilor muncii din data de 30.01.1988. Hotărire ce adoptă desfacerea contractului de muncă al tovarăşului Cârciumaru Marius, ca urmare a abaterilor săvirşile in exercitarea funcţiei de inspector personal-invăţămint, directorul IPILF Pucioasa, constată desfăcut contractul de muncă al tovarăşului Căr-ciumam Marius…”

Plasat drastic în fata unei realităţi, impertinent, atacă, dar fără sorti de izbîndă. Tribunalul judeţean Tîrgovişte ii respinge acţiunea. Îşi aduce aminte că este membru p.c.r. şi cu ghiers de slugă credincioasă, invadează comitetul central cu memorii patetice şi lacrimogene. (La cerere, oricînd, i le putem pune la dispoziţie in facsimil).

Mai mult, dintr-un exces de „patriotism”, „trânteşte” o zapiscă prin care solicită azil politic la ruşi, aşa, ca să fie tacîmul complet. Totul rămîne ca o vijelie într-o strachină. „Salvarea învinsului e să nu mai nădăjduiască în nimic”, a zis marele Virgiliu, şi credincios acestui aforism, a început să hălăduiască prin Brăila în căutare de lucru. Se angajează la un şantier de construcţii. Cea mai uşoară muncă e la lopată pentru că iei pe ea cit vrei. Si numai că, Marius Cârciumaru era şi aici pe post de „observator”. Minte ascuţită domnilor!    

Evenimentele din decembrie îl prind din nou la Pucioasa venit aici să-şi vadă familia lăsată de izbelişte, ocazie cu care, întreprinzător şi războinic, se dă cu Frontul şi ajunge vioara întîi a micuţului oraş. Taie şi spînzură cum zice romînul, pentru puţin timp pentru că oameni cu scaun la cap îşi dau seama cine-i „revoluţionaru” şi-l silesc să abdice. Urmărit de ghinion, are totuşi tăria, să-l înfrunte. Prinde din zbor ideea înfiinţării unui partid.

Dă o raită pe la fabrica textilă „Bucegi” şi procură citeva adeziuni cu care aleargă la Bucureşti. Este cunoscut faptul că pentru înregistrarea unui partid la tribunal trebuie să existe cel puţin 251 de cereri (adeziuni) în situaţia recte este imperios necesar să se întreprindă o expertiză grafologică privind adeziunile dosarului cu pricina pentru a convinge opinia publică de autenticitatea semnăturilor şi a numelor (identitatea) celor care au cerut să intre în partid. Mai ştii de unde sare iepurele?! Poate se dezleagă o enigmă…

Cu apă la moară şi sacii-n căruţă, proaspătul preşedinţe şi-a alcătuit un consiliu şi s-a aşternut pe treabă, adică pe politică. Curgeau ideile din el ca ploaia cu rod şi mană…    

Timpul a trecut, au trecut şi alegerile, numai că bietul preşedinte n-a avut parte măcar de un loc în parlament. Iar ghinion (sic!) In schimb, a avut grijă să închirieze o maşină neagră de la întreprinderea de transporturi Bucureştii Noi (fostul trust”Carpaţi”) mai mult în interes personal, plătită lunar cu o sumă derizorie din banii partidului, intre 30 şi 47 mii lei. Şi de ce să nu stea el la hotelul „Triumf”, cind are de unde plăti? Pentru lunile ianuarie, februarie şi martie şi-a trecut soţia pe listele de plaţi numai cu 18 mii lei,    cu toate că domnia-sa, profesoara la liceul din Pucioasa, nu şi-a aduscontribuţia nici măcar cu prezenţa. Ce si-a zis „bossul”: dacă are balta peşte, să-l mincăm. Astăzi, doamna Rurela Cârciumaru este ofiţer M.I. şi nu ştim cum răsuceşte noua meserie de vreme ce a ţucat în bot infracţiunea.

Mai nou, s-a constituit o comisie de anchetă pentru elucidarea situaţiei de lacare am extras numai cîteva matrapazlicuri săvirşite de preşedinte. Liderul îşi rezervă dreptul de a răspunde mai la „obiect” in faţa Conferinţei naţionale a partidului ce se va convoca in continuare. Am mai auzit noi vorbele astea si la alţii. Cert este că pentru un timp enigmaticul om politic, şi-a luat catrafusele. Vom reveni cu amănunte.        .    .

Ion Horia GLINIASTEI
actor sef al ziarului
„Dreptatea Socială”

AMBIDEXTRU    

Ziarul Libertatea din 17 august 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 17 august 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 17 august 1990 pag. a 4-a ►

– Perfidul atentat cuprins în Diktatul de la Viena –

Actul Diktatului de la Viena se compune dintr-un protocol propriu-zis şi o anexă a protocolului in care erau consemnate condiţiile impuse României. Iată textul Diktatului după comunicatul oficial: „Guvernele român şi ungar s-au adresat guvernului Reichului şi guvernului Italiei, rugîndu-le să rezolve printr-un arbitraj chestiunea în suspensie, între România şi Ungaria, cu privire la teritoriul ce urmează a fi cedat Ungariei. În urma acestei cereri şi în urina declaraţiilor făcute de guvernele roman şi ungar şi în acelaşi timp a cererii în sensul că România şi Ungaria vor considera că cele două părţi sînt legate printr-o asemenea sentinţă de arbitraj, dl. Von Ribbentrop, ministrul german al afacerilor străine, şi contele Ciano, ministrul italian al afacerilor străine, după o nouă întrevedere cu dl. Manoilescu, ministrul român al afacerilor străine şi cu contele Csaky, ministrul ungar al afacerilor străine, au pronunţat azi la Viena sentinţa de arbitraj următoare:

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria va corespunde aceluia marcat de harta geografică aci anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului;

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis, în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România dobîndesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, pînă în momentul plecării lor şi să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în anul 1919 de către Ungaria României, şi care rămîne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de 6 luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor fape uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi ungari pe persoanele de rasă română care, pe baza arbitrajului de mai sus vor dobîndi naţionalitatea ungară.
Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară care vor rămîne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultînd din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin conversaţii directe între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român si ungar, se vor înţelege pe cale directă. Dacă intr-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reichului şi Italiei care vor adopta o soluţie definitivă”.

Frontiera româno-ungară fixată prin Diktatul de la Viena, avea aproximativ traseul următor: „Începînd de la sud-vest de Salonta, la frontiera actuală ungară, el se îndreaptă în direcţia nord-est, trece la circa 10 km la sud-est de Oradea Mare, care devine astflel ungară, merge spre est, imediat la sud de calea ferată Oradea Mare – Cluj, care, de asemenea, trece la Ungaria pînă la un punct situat Ia circa 30 km la nord-vest de Tîrgul Mureş, ia apoi direcţia spre sud-est, lăsind României linia ferată Sighişoara-Braşov.

La circa 22 km. spre nord-est de Braşov, care rămîne României, traseul frontierei face un arc de cerc către sud. Apoi, el merge în sus, în direcţia est pînă la marea creastă a Carpaţilor, pe care ea o urmează către nord, pe vechiul traseu al frontierei româno-ungare, din epoca dinainte de război, pînă ea atinge noua frontieră româno-sovietică.

Cele două rînduri perfide înscrise cu cinism în „sentinţă de arbitrai” cu privire la noua frontieră , româno-maghiară constituie un atentat grav la integritatea teritorială a României, la principiul unităţii raţionale a poporului român.

Aceasta a însemnat, o smulgere din trupul ţării a unui teritoriu de aproximativ 43 492 km.p., cu o populaţie de 8.667.007 locuitori, din care, mai mult de 1.300.000 populaţie românească, adică 50,2 la sută, majoritatea absolută lăsată pradă hitleriştilor şi horthyştilor. Populaţia maghiară din acest teritoriu era de numai 908.000, adică 37,10 la sută. Prin urmare, în momentul cînd s-a dat „sentinţa”, românii constituiau majoritatea absolută în ambele jumătăţi ale Transilvaniei. O altă constatare ce reiese e că, deşi ungurii nu se cifrau la mai mult de 24,4 la sută din întreaga populaţie a acestei provincii, ei au obţinut, totuşi, 41 la sută din teritoriu şi 42,6 la sută din populaţia ei. Restul populaţiei o compuneau alte naţionalităţi.

A însemnat cedarea străvechilor oraşe: Cluj, Sighetul Marmaţiei, Tg. Mureş, Baia Mare, Oradea şi un număr însemnat de comune şi sate.

A însemnat cedarea unor locuri istorice de baştină care au servit ca leagăn al existenţei celor mai vechi strămoşi ai poporului român. Ţara lui Gelu şi a lui Menumorut. Ţara Maramureşului a lui Bogdan, la care poporul român ţinea ca la un simbol al existentei si fiinţei sale istorice şi naţionale.
În forma sa, teritoriul Transilvaniei, atribuit Ungariei prin „sentinta de arbitraj” de la Viena, avea aspectul unui pumnal înfipt în inima României, el spinteca dureros trupul românesc si a avut darul să constituie un focar de nemulţumiri.
Frontiera orizontală stabilită prin Diktatul de la Viena a slăbit organizarea economică, distrugînd nu numai unitatea organic închegată a ţării, ci păgu-bind, îndeosebi, interesele ţinutului, înjumătăţit fără nici o consideraţie faţă de configuraţia sa geografică. Intr-adevăr, o dată cu teritoriul de nord al Transilvaniei, România a pierdut 19,3 la sută din reţeaua căilor sale ferate si 17,8 la sută din lungimea drumurilor, care au fost asa de amputate încit regiuni întregi de comunicaţii s-au dezorganizat aproape complet,

14 august 1990.
Prof. N. GORAN