AZl 

S.R.L.-ul e de vină? Aflăm cu stupoare din tot mai multe surse, că vinovat de nerealizarea sistematică a planului în diverse domenii, avînd drept consecinţă lipsa cronică a unor produse de primă necesitate se face vinovat S.R.L.-ul! Se produce, deci, mai puţin cu patru zile pe lună. Păi, parcă săptămîna asta redusă era strict condiţionată de compensaţia determinată de creşterea corespunzătoare a productivităţii?

„Evenimentele” din Golful Tomis

În timp ce pe alte meridiane şi prin alte golfuri unii stau să se bată, noi ne… împăcăm! Şi ne împăcăm bine, după cum au dovedit-o şi „evenimentele” de ieri din Golful Tomis, prilejuite de relansarea – unei sărbători tradiţionale: Ziua Marinei. Plasată nu întîmplător acolo unde calendarul religios o omagiază pe cea care i-a dat viată Mîntuitorului, această sărbătoare a marcat, totodată, reluarea unui frumos obicei, după o „pauză” de mai bine de 15 ani! Căci iată sînt exact 15 ani de cînd marinarii nu numai că nu şi-au mai sărbătorit ziua, dar şi de cînd vasele pe care trăiesc şi se instruiesc n-au prea mai ieşit din radă, din motive de… motorină. Din toate aceste puncte, de vedere, 15 august a însemnat o rupere totală de „tradiţia” totalitară, marina primind ce-i al marinei: demnitatea şi respectul. De aceea, nu poate fi considerată întâmplătoare participarea la festivităţi a domnului Petre Roman, primul ministru, a preşedintelui Camerei, domnul Dan Marţian, a ministrului de interne, domnul Doru Viorel Ursu, a directorului Serviciului Român de Informaţii, domnul Virgil Măgureanu, a altor personalităţi ale vieţii politice şi sociale. Amfitrion distins şi deferent, domnul general colonel Victor Stănculescu, ministrul apărării naţionale, a conferit „evenimentelor”, prin modalitatea naturală de abordare, un aer de firesc şi de normalitate după care am ajuns să tînjim în aceste ultime luni de tensiune şi suspiciune la nivel naţional. A fost vorba, în ultimă instanţă, despre o antantă cordială a principalelor pîrghii ale    puterii executive, de natură să infirme supoziţii şi zvonuri vehiculate cu insistenţă mai ales în ultimele zile.
Aşadar, în Constanţa, în Golful Tomis, Ziua Marinei a debutat pe o vreme caldă şi lipsită de cea mai mică adiere a brizei, cu înălţarea drapelului şi cu o slujbă religioasă, justificată, de data asta mai mult decît în alte cazuri, de suprapunerea Sîntei-Mării. Uriaşul amfiteatru natural format de faleza constănţeană, împînzită cu zeci de mii de spectatori (dintre care unii şi-au găsit loc pînă şi în balconul geamiei) a avut ca primă scenă largul mării, cu vasele de luptă pavoazate festiv. Demonstraţii aeriene, lansări de scafandri din elicoptere, raiduri vijelioase ale vedetelor au oferit asistenţei o sugestivă mostră da eficienţă şi combativitate. A urmat apoi spectacolul cultural sportiv, din portul de agrement. Parcursul de la Amiralitate pînă la tribuna oficială, urmat „per pedes” de către oficialităţi (spre disperarea „gărzilor de corp” ale primului ministru), a constituit şi acesta, în felul lui, un spectacol, mulţimea curioşilor dorind din cale afară de mult să radă, să salute, sau chiar să dea mina cu noii exponenţi ai puterii. Antanta cordială din interior a fost evidentă aici şi la nivelul extern, al relaţiei cu publicul. Capitolul cîntecelor şi jocurilor s-a desfăşurat într-o vagă notă de „Cîntare a Marinei”, din care au lipsit însă omagiile şi recunoştinţa. Au defilat vase de epocă, dace, romane, medievale şi moderne, au avut loc bătălii între piraţi şi nuntaşi, au fost vînate (manual) raţe şi s-au disputat, la şcondru, purcei bine hrăniţi,    totul intr-o atmosferă de bună dispoziţie… stoică. Pentru că adevăraţii eroi ai manifestării s-au dovedit, pînă la urmă, mulţimea  de oficiali, ataşaţi militari, diverşi reprezentanţi nevoiţi să înfrunte căldura toridă în uniforme şi cu cravatele la gît. Manifestarea a luat sfîrşit cu o masă festivă găzduită de cadrul elegant al Cazinoului, unde domnul ministru Stănculescu a rostit o bine simţită alocuţiune din care ieşea tenta naţională a acestei sărbători, datorată importanţei de autentic „plămîn” a ieşirii la mare, iar primului ministru i-a fost dăruită, de către înaltele feţe bisericeşti o icoană. Sperăm, din toată inima, ca să fie o icoană… făcătoare de minuni. Pentru că, se pare, pe lingă ceea ce încercăm să facem singuri, zi de zi, avem mare nevoie şi de o minune…
În rest, cum spuneam, atmosferă destinsă, aproape mondenă, lipsită de gomă, cu scene tandre (unii dintre invitaţi fiind însoţiţi de consoarte – aşa cum în epocă nu se mai obişnuia, decît de o singură excepţie), sau emoţionante – între care cea mai sugestivă mi s-a părut a fi aceea a „dialogului” purtat de domnul Petre Roman cu nepoţelul ministrului apărării, sub privirile „topite” ale bunicului…

Octavian ANDRONIC

​Ziarul Libertatea din 16 august 1990 pag. 1-a ►

Europa, „Bine aţi venit!”, RO

Caricatură de ANDO

(INFORMAŢll PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

S-A SPART ULCIORUL D-LUI CÎRCIUMARU

Felicitări, necunoscutule! Ai avut dreptate, cînd ne asaltaI cu telefoane prezicându-ne: „Nu vă fie frică, Cîrciumarul pică!”
Într-adevăr, apele tulburi au devenit limpezi la Partidul Socialist Democratic Român.
Recent, sîmbătă 11 august a.c., conducerea acestui partid a fost purificată prin înlăturarea din funcţia de preşedinte a domnului profesor Marius Cîrciumaru.
De fapt, ce se ştie despre domnul Marius Cîrciumaru?
După revoluţia din decembrie a apărut în faţă odată cu morenele arivismului post revoluţionar. Nelipsit de abilitate a preluat repede ideea unui tînăr muncitor, Vasile Parciulea de Ia I.U.T. Bucureşti, de creare a unui partid.
Domnul Marius Cîrciumaru nu a stat mult pe gînduri, a acţionat fără scrupule şi a devenit astfel, liderul marcant al unui partid modern.
Creat de ursitoare din narcisism şi arogantă s-a privit în oglindă zicîndu-şi asemenea tuturor care tînjesc la aristocraţia ieftină: „le parti c’est moi!”
S-a văzut, aşadar în postura de a dispune după bunul plac de fondurile partidului, golindu-i visteria şi aducînd gazeta acestuia în situaţia de a-şi înceta apariţia. Stăpînul şi-a dat arama pe faţă. Petrecăreţ, adept al cultului lui Bachus, foloseşte maşina partidului pentru plimbările soţiei sale pe litoral, sărbătoreşte fastuos inaugurarea casei sale de Ia poalele Mitropoliei, la sediul central al partidului etc., etc.
Dar toate acestea au durat pînă într-o zi cînd au răbufnit în sînul Consiliului naţional care a instituit o comisie de anchetă, ce şi-a făcut datoria.
Această comisie a stabilit, între altele, că deşi este profesor de filosofie, în realitate, aproape că nu a exercitat această profesie, ci a fost ba merceolog, ba pontator, ba inspector de personal, sau inspector la secţia de învăţămînt şi uite aşa: cînd pe la Pucioasa, cînd pe Ia Brăila. Ubi patria?… Unde-i bine, acolo-i de mine.
Dar, în sfîrşit, povestea cu ulciorul şi-a avut aplicaţie şi în cazul domnului Marius Cîrciumaru.
Consiliul Naţional al Partidului Socialist Democratic Român l-a suspendat pe domnul Marius Cîrciumaru din funcţia de preşedinte pentru abaterile sale grave de Ia disciplina de partid, pentru săvîrşirea unor fapte reprobabile şi comportament vicios în societate.
Fără îndoială, prin aceasta s-a creat o situaţie benefică la Partidul Socialist Democratic Român, a cărui platformă-program cuprinde numeroase idei de larg ecou în rîndul aderenţilor şi simpatizanţilor care au început să se alăture acestui partid cu vocaţie modernă în societatea noastră democratică.
Domnul Marius Cîrciumaru se cramponează însă de putere, pentru că aceasta e dulce ca mierea.
Vine deseori la sediul central, provocator, face presiuni asupra celor din jur, intră în fostul său birou şi ostentativ, se aşază zdravăn în jilţul prezidenţial, iremediabil pierdut. Sunt şicane disperate, jalnice, care nu-şi mai pot atinge nici o ţintă.    

Semnează    august 1990
Z.I. ARISTY    
Confirmă primirea    

AMBIDEXTRU    

Ziarul Libertatea din 16 august 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 16 august 1990 pag. a 3-a ►

ÎN NORD, PRIN NORD-VEST (I)

Într-un remarcabil efort de a-şi plasa activitatea intr-o tot mai mare măsură sub semnul transparenţei (nereuşitele ţinînd de anume concepţii ce se lasă mai greu depăşite) Serviciul Român de Informaţii a luat iniţiativa organizării unor „turnee de afirmare” în zonele fierbinţi ale actualităţii politice româneşti. Una dintre acestea este, fără îndoială, Transilvania, unde diferendele interetnice, mocnite vreme de aproape o jumătate de secol, au răbufnit în luna martie a acestui an cu o violenţă aproape fără precedent.
S-au desfăşurat, pînă acum, două astfel de turnee, la care au participat miniştri, deputaţi, senatori şi ziarişti, care s-au întîlnit şi au purtat lungi discuţii cu reprezentanţi ai celor două comunităţi română şi maghiară, cu reprezentanţi ai autorităţilor, ai partidelor politice, ai confesiunilor religioase. Autorul acestor rinduri s-a aflat în „echipa” care a decolat de la Otopeni cu direcţia „nord, prin nord-vest”, şi a participat la cea de-a doua rundă a convorbirilor lămuritoare, pe itinerariul Tg. Mureş – Cluj – Satu Mare.
 

Tg. Mureş – „vatră” a dezbinării?

La Tg. Mureş, sala în care s-au desfăşurat convorbirile a fost plină. Noile autorităţi, reprezentanţi ai partidelor politice, reprezentanţi ai compartimentelor economice şi sociale.

O singură absenţă – UDMR-ul. Deşi au fost anunţaţi în mai multe rînduri, reprezentanţii uniunii au preferat să boicoteze întîlnirea. Parţial, pentru că la vreo oră după începere, şi-a făcut apariţia domnul deputat Marko Bela care, după ce şi-a expus punctul de vedere, a părăsit discret încăperea. Din punct de vedere etnic, particularitatea judeţului Mureş ţine de un relativ echilibru al populaţiei. Dintre cei 621 000 de locuitori, 53,3 la sută sînt români, 39,6 la sută maghiari, 4,1 la sută ţigani, 2,9 la sută de alte naţionalităţi. Cam aceeaşi este populaţia şi în municipiu. Prima luare de poziţie a aparţinut domnului profesor Zeno Roşca de la I.M.F., preşedintele filialei locale a „Vetrei”. Nu avem nimic cu maghiarii – a spus domnia sa – sîntem de acord cu drepturile lor. Dar în nici un caz nu sîntem de acord cu separatismul pe care-l propun dînşii. Dorim să trăim împreună, cum am trăit şi pînă acum. Separatismul nu va face decît să accentueze şovinismul şi dezbinarea. Şi acest lucru a început exact din 22 decembrie, conform parcă unui plan. Elevii şi dascălii noştri au început să fie daţi afară din clase. Românii n-au dat, niciodată, pe cineva afară din case. Am avut cu toţii un şoc. Eu de pildă n-am avut mai mult de 15 la sută prieteni români. Majoritatea erau maghiari. Iată cum am început să ne calculăm în procente şi prieteniile. Cum s-a putut ajunge la situaţia prezentă? Simplu: datorită extremismului şi extremiştilor. Profesorul Sileni Olaru, tot de la I.M.F.:    Ecoul tensiunilor din Ardeal a ajuns tirziu la Bucureşti. N-am reuşit să-i convingem pe cei de acolo că în Transilvania se coace ceva. Şi s-a copt pe fondul unor erori fundamentale, între care liberalizarea negîndită a frontierelor. Mie mi-au venit pînă acum la spital 500 de „ziarişti”. Marea majoritate erau insă transfugi veniţi în recunoaştere. Procesul de subminare a ţării continuă în ritm alert: se cară masiv peste graniţă produse de primă necesitate. Magazinele sînt goale. „Problema şcolară” este cea care a alimentat în cea mai mare măsură tensiunile. Inspectorul general şcolar N. Ciurcă este de părere că din această toamnă nu se vor putea ţine cursuri in Tg. Mureş nici în trei schimburi din cauza lipsei de spaţiu. Fostul ministru adjunct de la Învăţămînt, Demeniy a afirmat că tot ce s-a întîmplat în Transilvania s-a datorat unităţilor şcolare bilingve. Celălalt adjunct, Palfary, s-a întilnit şi a discutat doar cu cadrele didactice maghiare. De aici s-a accentuat tensiunea. In unele şcoli n-au mai fost acceptaţi (?!) la ore profesorii români la clase cu limba de predare maghiară! În timp ce la clase cu limba de predare română sînt 237 de profesori maghiari. Pină şi catedrele de limbă română sint ocupate de maghiari. La toate acestea se adaugă ingerinţele politice în şcoli: UDMR efectuează curent sondaje, cu chestionare, în şcoli. Senatorul Radu Ciontea, preşedinte al Uniunii „Vatra Românească” – ţinta violentelor (deocamdată doar de limbaj) a presei de limbă maghiară – regretă lipsa partenerilor de dialog. Un dialog cu atît mai necesar cu cit „limba oficială” a Revoluţiei a fost limba română. Nu ne-am închipuit că încă din 24 decembrie limba română va deveni limbă auxiliară. Şi asta cu atît mai mult cu cit chiar şi pe vremea dictaturii, maghiarii au fost minoritatea cea mai avantajată. Dreptatea – e de părere senatorul – nu se poate împărţi în procente. „Ne place sau nu, vom fi nevoiţi şi de acum încolo să trăim împreună. Vinovăţiile aparţin indivizilor şi nu etniilor”. Directorul direcţiei comerciale, Ştefan Chirilă a coborit discuţia din planul ideilor în acela al realităţilor – dureroase – de fiecare zi. Pe măsură ce exportul oficial a scăzut, a crescut cel neoficial. Aprovizionarea se realizează tot mai greu, producţia fiind în scădere. „Nu avem marfă în condiţiile în care vînzările au… crescut cu 10-12 la sută! Dar marea majoritate a produselor de primă necesitate româneşti nu pot fi găsite decit în… Ungaria!”

Sosit mai tîrziu şi plecat mai devreme domnul senator Marko Bela, din partea UDMR, e de părere că tensiunea caracteristică din martie a scăzut în ultima vreme, punîndu-se bazele unei convieţuiri fireşti. Există articole în presă – afirmă domnia sa, referindu-se, probabil, exclusiv la presa românească – care par a nu avea alt scop decit să mărească tensiunea. „Nu este un privilegiu, cum afirmă unii dreptul la învăţătură în limba maternă, în sînul unei patrii comune”. De asemenea, dînsul crede că „nu este lezat dreptul nimănui dacă o inscripţie figurează în ambele limbi”. „Trebuie să recunosc cu satisfacţie că s-a ameliorat situaţia învăţămîntului liceal, faţă de anul trecut, dar nu s-a ajuns încă la situaţia dorită”(?!). O mare nedreptate i se pare domnului senator că printre persoanele arestate şi cercetate în legătură cu evenimentele din 19-20 martie, majoritatea sînt maghiari şi ţigani. De ce nu sint şi români?” O întrebare retorică, desigur. Domnul Zeno Opriş, fostul preşedinte al CPUN, ţine să facă o serie de precizări în legătură cu evenimentele din 19-20 martie. In preajma acestora, de pildă, sediul UDMR-ului a fost pregătit ca o redută. În zidurile de la uşi au fost adunate pietre de rîu. S-au fabricat sulliţe de 2 m. În 20 a fost, clar, o acţiune de răzbunare minuţios pregătită. Guvernul şi preşedintele au fost informaţi despre ce se pregăteşte. Nu s-a dat, însă, atenţia cuvenită. Între absenţa cvasi totală a drepturilor românilor din Ungaria şi privilegiile solicitate de maghiari în România există o mare disproporţie. Acţiunile destabilizatoare din martie şi iunie s-au desfăşurat după un plan bine pus la punct. Domnul Petre Burcă, deputat Ia Mureş a adăugat şi dînsul cîteva file la „dosarul” tensiunii: emisiunea TV în limba maghiară promovează cea mai antiromânească politică imaginată vreodată. În judeţele majoritar maghiare limba română nu se mai vorbeşte nici în administraţie: un proces în care victima a fost un român – şef de post – din Harghita a fost judecat în limba maghiară: Ministrul învăţămîntului şi Ştiinţei, domnul Gheorghe Ştefan a apreciat că nu toate cauzele aduse în discuţie au avut motivaţii etnice. A fost, poate, mai mult vorba despre o luptă pentru putere, într-o conjunctură favorabilă. Problematica legată de învăţămînt va fi analizată insă cu exigenţă şi în spiritul echităţii, pentru ca ea să nu mai poată constitui motiv de revendicări naţionaliste, în aceiaşi termeni – s-a referit şi ministrul justiţiei, domnul Victor Babiuc, la chestiunile de natură juridică pe care le-au ridicat participanţii la întîlnire. Evident chestiunile au fost mai numeroase, noi nu am relatat aici decît o parte. O parte ce ar putea da senzaţia unui dialog ratat, de absenţă a liderului de opinie al populaţiei maghiare. Rănile pe care le-au provocat evenimentele din martie sint încă dureroase şi va mai trece probabil, încă mult timp, pînă cînd un dialog va putea fi purtat cu a-devărat, fără patimă şi prejudecăţi. Dar chiar şi pînă atunci românii şi ungurii vor trebui să trăiască şi să muncească împreună, aşa cum au făcut-o şi pînă acum. Depinde doar de ei, de majoritatea tăcută, să traseze un curs pe care extremismul şi extremiştii să nu-l mai poată tulbura încă o dată.

Octavian ANDRONIC

Ziarul Libertatea din 16 august 1990 pag. a 4-a ►

Modul de desfăşurare al convorbirilor româno-ungare, din august 1940 pînă la Diktatul de la Viena 

Punctul de vedere al guvernului român a fost că România nu are nici un fel de diferendum teritorial cu Ungaria şi a respins teza Ungariei despre revendicările teritoriale faţă de România. România recunoaşte existenţa între Ungaria şi România a unei probleme de ordin etnic, adică existenţa pe teritoriul român a unei populaţii de naţionalitate maghiară şi ideea organizării naţionale a celor două state. Pornind de Ia aceasta, guvernul român a propus ca principiu al tratativelor, principiul etnic, însoţit de un schimb de populaţie şi de corectare a frontierei în măsura impusă de necesităţile schimbului.
Punctul de vedere al guvernului maghiar a fost cel al principiului teritorial, susţinînd teza revizionistă, potrivit căreia Ungaria are revendicări teritoriale faţă de România, cerînd 2/3 din teritoriul Ardealului cu o populaţie de 2.200.000 de români.
Discuţiile s-au purtat în jurul celor două teze, pînă la 22 august, cînd delegaţia maghiară îşi exprimă în mod hotărît cererea ca delegaţia română să prezinte concret teritoriile pe care România doreşte să le cedeze Ungariei.
Răspunsul Iui Vaier Pop de la 24 august a fost acelaşi care i se indicase de către guvern şi de Consiliul de Coroană, declarînd: „Deoarece memoriul predat chiar acum de dl. Andreaş Hory, în numele guvernului regal ungar, se bazează, de asemenea, pe principiul cedării de teritorii, fără să se ia în considerare realităţile etnice, declar în numele guvernului român, că nu pot primi ca bază de discuţii o astfel de propunere”.
Din examinarea acestui eveniment premergător Diktatului, a tezelor expuse şi a poziţiilor celor două părţi se pot desprinde următoarele concluzii:
Admiterea şi începerea tratativelor din partea României era un semn al slăbiciunii guvernanţilor, o concesie făcută politicii revizioniste a Ungariei, era în fond, o recunoaştere a unor pretenţii formulate de Ungaria.
Principiul etnic al tratativelor şi acceptarea lui ca mijloc de rezolvare a diferendului erau greşite din punct de vedere politic, iluzoriu de realizat practic, iar din punct de vedere teoretic are un caracter reacţionar.
Înfăptuirea lui ar fi lovit, în primul rînd, în masele de oameni ai muncii, români şi maghiari statorniciţi pe teritoriul Ardealului de veacuri, legaţi istoriceşte de anumite locuri, de obiceiuri, de viaţă şi familie care ar fi fost forţaţi să plece într-o parte sau alta a frontierelor.
În mod practic acesta era imposibil de realizat în accepţiunea cuvîntului pentru că populaţia nu ar fi acceptat în cea mai mare parte a ei să se supună acestei măsuri.
Concepţia principiului etnic şi realizarea ei în cadrul unui schimb de populaţie includea în mod necesar, chiar dacă direct nu era recunoscut, modificări teritoriale pe care România trebuia să Ie sufere. Aceasta leza principiul suveranităţii teritoriale a României şi era în contradicţie cu principiul suveranităţii, integrităţii şi independenţei naţionale a statului nostru.
Teza principiului teritorial formulată de partea ungară exprima interesele şi politica cercurilor conducătoare revizioniste fasciste de cotropire şi jefuire de teritorii, bogăţii şi populaţii străine în interesul castei din Ungaria. Ea nu conţinea nici un gram de adevăr istoric şi raţionament logic.
Dezvăluind tactica poziţiei maghiare la tratative, generalul Constantin I. Dragalina, expertul militar al delegaţiei române, prezent la Turnu Severin, trimite la 24 august un memoriu Marelui Stat Major al armatei române în care arăta că linia pe care merge guvernul român, de cedare de teritorii este „absolut incompatibilă ” cu punctul său de vedere şi, în continuare arată că „statul major se poate bizui pe armată în soluţionarea acestei probleme”.
Cu toate încercările făcute la Turnu Severin nu s-a putut ajunge la o înţelegere şi la 26 august 1940 tratativele au eşuat, fiind întrerupte la cererea părţii ungare.
În tot timpul desfăşurării tratativelor de la Turnu Severin, cercurile oficiale germane şi italiene au căutat să dea iluzia guvernului român că puterile Axei nu vor interveni în discuţiile româno-maghiare decît atunci cînd vor considera că aceasta va ajuta cele două guverne să ajungă la o rezolvare justă şi deci, la o bază justă de înţelegere.
În ciuda asigurării date, în regiunile de frontieră, româno-maghiare, trupele maghiare erau masate, iar Hitler a dat dispoziţie ca 10 divizii din cele aflate în Polonia să fie gata de a interveni în România.
Contele Ciano nota în jurnalul său în legătură cu convorbirea avută cu Hitler la 28 august 1940, următoarele: „Tot ceea ce doreşte este ca pacea să fie menţinută în acest sector şi ca petrolul românesc să continue să curgă în rezervoarele lui”.
Paul Schmidt – traducătorul oficial al lui Hitler, relata în memoriile sale că Fuhrerul a spus: „Trebuie în orice împrejurare să-mi asigur transporturile de petrol din România pentru purtarea mai departe a războiului”.
În faţa acestei situaţii, Hitler recurge la metoda atît de des întrebuinţată – ultimatumul. Miniştrii de externe ai României şi Ungariei au fost chemaţi de urgenţă la Viena pentru 28 august 1940, cu indicaţia de a avea depline împuterniciri pentru „tratativele ” ce vor urma.

Prof N. GORAN