Alin Fumurescu este profesor de Științe Politice la University of Houston. Este autorul cărții ”Compromise – A Political and Philosophical History”, apăruta la Cambridge University Press în 2013. Cartea a fost nominalizată printre primele 25 de titluri academice remarcabile publicate în acel an, fiind tradusă în chineză și română. Anul trecut a mai publicat și “Compromise and the American Founding – The Quest for The People’s two Bodies”, tot la Cambridge University Press. Gândul a vorbit cu el despre România, SUA, dar și despre spațiul în care ar trebui să se situeze compromisul în aceste momente turbulente pe care le traversează umanitatea.

Gândul: Ați urmărit protestele anti-Covid care au avut loc în ultima vreme în România? În ce măsură putem să spunem că acestea sunt acte de nesupunere civică, raportându-ne la modul în care Hannah Arendt și Henry David Thoreau au teoretizat nesupunerea civică?

Alin Fumurescu: Da, sunt familiarizat cu aceste proteste. Eu înțeleg perfect atitudinea oficialilor care condamnă faptul că unii oameni refuză să creadea în existența virusului sau încearcă să îi minimalizeze efectele, ori cred că nu este destul de clară situația în așa fel încât măsurile restrictive nu se justifică, etc…

Pe de altă parte, aș lasă oamenii aceștia să protesteze cât vor. Și în SUA ideea de libertate este foarte puternică. Peste ocean, restricțiile sunt percepute ca un fel de restrângere a libertății individuale. Spre exemplu, eu port masca în spații închise și recomand purtarea acesteia, însă în situația în care nu aș vrea să o port și o autoritate statală m-ar obligă să port, asta ar putea fi interpretat că un act de îngrădire a libertăților.

Cred că e simplu să spunem că oamenii care protestează sunt niște idioți care nu înțeleg ce se întâmplă din punct de vedere științific. Problema este că nu există încă un consens științific care să îi facă pe oameni să înțeleagă ce se întâmplă. Apelul la specialiști a dat și informații contradictorii, iar asta i-a făcut pe unii oameni să nu mai creadă. Știința trebuie să aducă un plus de claritate. Deocamdată, științific vorbind, nimic nu e sigur. Efectele colaterale ale restricțiilor, pe de altă parte, sunt sigure. Problema e, așadar, mai complicată. Nu e în alb și negru, așa cum ni se prezintă adesea.

Nu sunt de acord cu multe dintre proteste, aș spune că nici cu acesta, pentru că mi se pare stupid să protestezi pentru purtarea măștii sau să încerci să minimalizezi efectele unui virus care există, însă fundamental oamenii au dreptul de a protesta pentru ceea ce consideră ei dreptate.

Lordul Ashton avea o vorbă care pentru mine exprimă perfect această situație: ”Sunt complet în dezacord cu ține, dar pentru dreptul dumitale de a nu avea dreptate sunt gata să mor.” Chiar dacă nu sunt de acord cu acele revendicări pe care le au protestatarii din Piață Victoriei, cred totodată că e dreptul lor să protesteze.

Protestul civic înseamnă să îți asumi deschis și responsabilitatea pedepsei. Aș da un exemplu, apropos de cum se manipulaeza istoria și opinia publică. Faimosul Tea Boston Party, atunci când a fost aruncat ceaiul în semn de protest în Boston.

Acest moment este considerat un fel de început al războiului de independență. Mișcarea Tea Party există și acum în SUA. Această mișcare a fost prezentată că fiind un act patriotic, dar eu cred că a fost foarte departe de a fi așa ceva, pentru că asta nu a fost nespunuere civică. Acei oameni s-au îmbrăcat în nativi americani. Au purtat hainele unui anumit trib care avea reputația că omorâse câțiva albi. Ei au încercat să paseze responsabilitatea pe urmele altora, nu au făcut un gest de nesupunere civică. Asta ar fi înseamnat să arunce ceaiul și să își asume responsabilitatea. Ei bine, ei s-au deghizat în altcineva, încercând să arunce responsabilitatea în cârca altora. Asta nu mai este nesupunere civică.

Gândul: Și peste ocean sunt proteste în această perioadă. Există asemănări între cele din SUA și cele din România?

Alin Fumurescu: Cred că există asemănări. Problema societăților moderne este aceea că diferențele între culturi și tradițîi se estompează din ce în ce mai mult. Asta se întâmplă datorită sau din cauza internetului și a noilor media. Cam același gen de fenomene se petrec deja pe toată planeta.

Se produce un fel de omogenizare a reacțiilor pentru că oamenii sunt conectați cu toții la aceleași sisteme de informații. Nu degeaba se numește satul planetar. Nu îi spune orașul planetar, pentru că la oraș omul merge să își piardă identitatea. Orașul presupune un fel de atomizare și anonimizare care merge doar până la un punct, pe când satul conservă identitatea.

În zilele noastre, noile media creează acest sat planetar. Această expresie indică faptul că suntem toți conectați la același sistem informațional, de aici și asemănările dintre protestele de pe toată planetă.

Gândul: Dumneavoastră ați teoretizat problema compromisului. Unde trebuie să se situeze compromisul în societatea românească acum? Din partea politicienilor, dar și din partea oamenilor?

Alin Fumurescu: Dacă vorbim despre protestele civice, atunci când aderi protestului civic, prin definiție, nu eșți dispus să faci compromisuri. Ulterior trebuie să existe și compromisul, deoarece nu se poate protesta la nesfârșit.

Ambele părți trebuie să facă un compromis. Dacă protestul are un sâmbure de justificare, politicenii ar trebui să facă pasul în față și să răspundă cumva cererilor protestatarilor.

Dacă protestul nu are o justificare, trebuie să îl lași să se estompeze în mod natural, așa cum s-a întâmplat cu mișcarea Occupy, spre exemplu, dar și cu altele.

Compromisurile se pot face ușor în chestiuni punctuale, dar se fac mult mai greu în chestiuni identitare.

Gândul: La protestele din SUA sunt puse pe masă problemele identitare. Cum ar putea un eventual compromis să schimbe politica globală, având în vedere rolul global pe care îl are SUA?

Alin Fumurescu: Aici într-adevăr există o problema. La mijloc este o disensiune mare. La aceste proteste este vorba despre o chestiune identitară. Aici problema identitară pe care o ridică mișcarea Black Lives Matter poate să atace fundamentele democrației liberale. America este deosebită de restul lumii pentru că a fost construită ca un popor politic. America nu a fost construită pe tradiții, pe comunitate de limba, de religie, obiceiuri strămoșeșți și așa mai departe.

Gândul: Cu toate acestea, și americanii cred mult în religie?!

Alin Fumurescu: Da, dar nu cred într-o anumită religie sau confesiune. Dacă ne uităm la Declarația de Independență, vedem clar asta. Acolo scrie că „în ciuda cosangvnității cu frații noștri englezi, din moment ce am întrerupt legăturile politice, de acum vom fi prieteni în timpul păcii și dușmani la război, ca și cu orice altă națiune.”

Deci, de la bun început, America a fost construită pe principiul politic, nu pe cel al limbii, tradiției și religiei, etc…

Într-un fel, asta a făcut America foarte puternică. Acum, în momentul în care politicile identitare iau avânt, nu mai contează în primul rând faptul că sunt ”american”, ci fapul că am o anumită culoare a pielii, o anumită religie, orientare sexuală, că sunt ateu, etc…

Când aceste identități devin identități primare și identitatea de american este lăsată în planuri secunde, aici avem o problemă.

Cea de-a două constituție a Americii a fost rezultatul unei serii de compromisuri, dar, mai mult, a fost lăudată ulterior tocmai pentru că era un compromis. Aceasta era numită ”The Great Compromise”.

În secolul 19, Henry Clay, un senator faimos, avea porecla ”The great compromiser”, fiind și foarte mândru de ea. Acum, dacă ne gânidim ce politician din Europa ar fi mândru de această porecla? Niciunul! În secolul 19, ideea era că trebuie bine înșurubat în mentalul colectiv admirarea compromisului. Asta era o dovadă că tu puteai să îți sacrifici interesele personale în favoarea unei identități generale care era identitatea americană. Aceea venea prima, restul venind ulterior. Astăzi acest lucru începe să nu se mai întâmple.

Gândul: Protestele Black Lives Matter sunt și ele în strânsă legătură cu renunțarea la identitatea primară de american?

Alin Fumurescu: Da. Un exemplu ar fi paralelă cu Războiul Civil. La începutul Războiului Civil, generalul Lee, căruia i-a fost dărâmată statuia în urmă cu câțiva ani, era împotriva sclaviei, împotriva secesiunii.

Lee și-a eliberat toți sclavii înaintea declarației de emancipare, dar a refuzat comanda trupelor Nordului, oferită de Abraham Lincoln. A refuzat, deoarece acolo era o problemă de identificare. El a spus că loialitatea lui merge prima dată în raport cu statul sau, Virginia. El susținea că este american datorită faptului că este prima dată Virginian.

Cu alte cuvinte, el se identifica primar ca fiind virginian, iar mai apoi ca fiind american. Apoi, a avut loc războiul civil cu 600 de mii de morți. Abia la sfârșitul războiului civil, formula „Statele Unite sunt”, a devenit „Statele Unite este”. S-a trecut de la ”are” la ”is”. În loc să pui accentul pe unitatea statelor, pui accentul pe unitatea comună.

Revenind la zilele noastre, asta demonstrează cât de periculoasă poate fi o identificare secundară puternică, una care merge împotriva identificării naționale.

Asta este valabil și în SUA și în România. Dacă eu mă identific ca fiind în primul rând oltean, ardelean sau moldovean, atunci ne „dăm în cap unul altuia”. Dar dacă spunem că suntem români, atunci putem face bancuri despre ardeleni, olteni, moldoveni, pentru că noi credem în primul rând că suntem români, asta favorizând compromisul politic.

În general, în lumea latină, marea majoritate a compromisurilor au o componentă negativă, deoarece compromisurile se fac din două motive: se fac pe sub masă și nu sunt la vedere, iar a două explicație este legată de problema identitară. Dacă eu mă identific nu politic, ci ca fiind român verde, sau german verde, sau francez verde, deci nu ca european, compromisurile devin periculoase, pentru că îmi compromit identitatea mea primară, care ar fi cea de român verde sau german verde, deci nu pe cea de european, care m-ar scuti de conflicte identitare.

Gândul: În legătură cu noile mișcări din SUA- Cunoașteți cazul regizorului român Andrei Șerban, care a renunțat la postul său de profesor de la Columbia din cauza presiunii corectitudinii politice? Ați sesizat ceva asemănător vreodată?

Se oprește libertatea de exprimare în numele libertății de exprimare, ceea ce mi se pare o absurditate.

Alin Fumurescu: Situații de acest gen există la multe universități din SUA. Mie nu mi s-a întâmplat, pentru că la University of Huston, campusul are cea mai mare diversitate din toate Statele Unite ale Americii. Aici au venit oameni cam din toate țările de unde este petrol. În campusul acesta nu există o majoritate sau o minoritate clară.

În general, problemele apar acolo unde există o majoritate și o minoritate clară, indiferent  de criterii. Poate fi vorba de o majoritate sau o minoritate pe criterii rasiale, religioase sau sexuale.

Aici nu se pune problema de așa ceva, însă, repet, există acest gen de cazuri în universitățile din SUA. Am mulți colegi în diferite universități care se întâlnesc cu fenomenul. El există și este destul de îngrijorător.

Se oprește libertatea de exprimare în numele libertății de exprimare, ceea ce mi se pare o absurditate.

Gândul: Putem spune că asistăm la o criză globală de identitate?

Alin Fumurescu: Da. Criza la care asistăm în acest moment nu este o criză care se leagă doar de România sau SUA.

Din moment ce această suprapolarizare a vieții politice, atât a celei inter-naționale cât și intra-naționale se petrece pe tot globul, ar trebui să găsim o explicație care să privească toată planeta.

Aici vorbim de un fenomen care afectează deopotrivă toate sistemele politice, religioase, și toate culturile. Care este singura conexiune? Internetul și noile media. Ce se întâmplă în acest moment? Se întâmplă că din moment ce există această deschidere relativ bruscă la scară istorică- 20-30 de ani -, iar lumea este bulversată. În acest moment, această deschidere brutală, această spargere a frontierelor și a identităților tradiționale, duce la o criză identitară.

Odată cu creșterea influenței noilor media, nu mai știm cine suntem și cu ce să rezonăm. În momentul în care am o criză identitară, automat reflexul este să îmi găsesc o identitate la care să țin ca la ursulețul meu de pluș din copilărie, care să îmi dea confort și să mă facă să mă simt liniștit.

Atunci îmi găsesc o identitate, care poate fi legată de culoarea pielii, religie, orientarea sexuală, etc… În legătură cu această nouă identitate nu mai negociez, țin la ea și o fac identitatea mea primară. Nu ar fi nimic rău dacă am avea identități de acest gen. Dar problema este că prima identitate trebuie să rămână identitatea politică, cea cetățenească, aceea că sunt cetățean român sau american, ăsta ar trebui să fie lucrul care să conteze cu adevărat.

În ultimă instanță, în criză aceasta nu este o problema de economie. Noi am trecut într-o perioadă postmaterialistă, unde valorile culturale sau identitare contează mult mai mult decât veniturile, cel puțin deocamdată.

De asta bătăliile sunt culturale. Sunt bătălii date asupra cuvintelor și asupra imaginilor pe care ni le proiectăm unii altora, neîncetat, apropos de Platon și umbrele de pe perete (Mitul Peșterii). Trebuie să ai identități. Problema este cum le alegi și cine ți le descrie pentru a ți le face atractive.

Din cauza pandemiei, problema postmaterialsmului despre care vorbeam s-ar putea să dispară relativ repede. E ușor să protestezi pentru o identitate culturală sau alta, dar poți face asta atât timp cât ai ceva de mâncare.

În momentul în care nu mai ai de mâncare, situația devine puțîn mai complicată. După cum zicea și Iisus, omul nu trăiește numai cu pâine, trăiește și cu cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în acest caz înlocuim cuvântul lui Dumnezeu cu o identitate culturală, la un moment dat îți mai trebuie și pâine. De aici problema devine și mai complicată, pentru că este posibilă o cuplare a conflictelor culturale cu cele materiale. Eu rămân în continuare optimist, pentru că am credință că societatea americană are încă suficienți anticorpi ca să treacă peste asta.

În România, situația crizei identitare este încă ținută sub control. Eu mă bazez pe acest laissez-faire al românilor. Radicalizarea presupune un fel de fanatism, o convingere fermă că ăsta e adevărul, că eu îl dețin, că numai așa se poate face bine.

În SUA există acest fanatism, atât la stânga, cât la dreapta spectrului politic. Acum există o mișcare care încearcă să revigoreze o zonă politică moderată, care să nu fie nici la stânga nici la dreapta.

În acest moment, stânga și dreapta se depărtează precum galaxiile. Politicienii care sunt de centru sunt sacrificați pentru politicenii care joacă la extreme. Politicienii care joacă la extreme au succes electoral mai ales în alegerile primare.

Aici este o problemă a sistemului american, la alegerile primare. Pentru că la alegerile primare din fiecare partid, se prezintă de obicei la vot cetățenii care sunt foarte hotărâți în legătură cu cine trebuie să câștige.

Cei care sunt mai la mijloc sau sunt indeciși, nu se obosesc să meargă  să voteze la alegerile primare. Atunci, la alegerile primare, prin necesitate, candidații se mută spre extreme pentru a-și atrage electorat.

După alegerile primare, în general, candidații mergeau înapoi spre centru, pentru a câștigă independenții sau nehotărâții care erau la mijlocul spectrului politic. Problema este că mijlocul spectrului politic începe să se restrângă din ce în ce mai mult. Din aceste mișcări profită politicieni precum Donald Trump sau Bernie Sanders, care sunt exponenții extremelor sistemului politic american.

Gândul: Istoricul Yuval Noah Harari spunea că putem cădea ușor pradă conspirațiilor și fricii de apocalipsă, induse de multe ori de proximitatea pe care noile media o imprimă miilor de evenimente negative care se întâmplă de fapt foarte departe de noi. Ce putem face în acest caz?

Alin Fumurescu: Am mai scris despre acest subiect. Problema noastră este că „avem o nevoie de apocalipsă”.

Ni s-a bătătorit organul emoțional și ne dorim din ce în ce mai mult senzațional. Crimele mărunte nu ne mai șochează. Breaking news-urile cu câțiva oameni împușcați pe stradă nu mai atrag.

În schimb, dacă vine o pandemie globală în care mor milioane de oameni, atunci se dă click.

Oamenii văd asta că pe un drog, așa funcționează. Mereu oamenii vor avea nevoie de mărirea dozei de senzațional. Acest fenomen este unul extrem. Soluția ar fi să nu frecventam social media, sau să o facem conștienți și critici.

Totuși, noile media nu sunt vitale. Am putea să ne gândim că după ce se filtrează prin social media, dacă trebuie să ajungă la noi, informația principală tot va ajunge. Nu pierdem nimic dacă ignorăm zgomoturile de fond, bruiajele informatice, și ne concentrăm doar pe ceea ce contează cu adevărat.