AZI 

Am aflat din comunicarea  adresata posturilor de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle  că avem, în fine, şi jandarmi. Nădăjduim că sub terapia denumirii tradiţionale, proaspetele trupe nu sînt afectate de vechile ,,complexe” postrevoluţionare ale ,,pazei si ordinii”.

IERI

s-a desfăşurat la Constanţa primul Congres al expropriaţilor şi demolaţilor abuzivi — organizaţie apolitică
avînd ca scop apărarea drepturilor persoanelor care au avut de suferit în acest fel de pe urma abuzurilor dictaturii comuniste. Preşedintele de onoare ar fi putut fi ales chiar… Ceauşescu!

EVRIKA

ICOANE PE HÎRTIE. Consecventă propensiunii religioase duminicale, o publicaţie bucureşteană creştină şi democrată ne oferă azi insolita „icoană pe hîrtie” a noului Messia al ordinului „Golanilor” La preţul de (deocamdată) numai 1 leu/buc.

Ziarul Libertatea din 25 iulie 1990 pag. 1-a

Economia centralizată
​​Caricatură de ANDO

O simplă dispută între generaţii?

Apariţia domnului Alexandru Bîrlădeanu la televiziune şi expozeul domniei sale pe tema dezbaterilor pe marginea Legii de organizare a unităţilor economice de stat pe baze comerciale, a stîrnit comentarii dintre cele mai pasionante. În dorinţa de a încerca o clarificare a problematicii în cauză, ne-am adresat domnului ADRIAN SEVERIN, ministru- asistent al primului ministru pentru reformă şi relaţii cu Parlamentul.

— Ce este, practic în dispută, domnule ministru?
— Noi intenţionăm să descentralizăm activităţile economice şi în acelaşi timp, să aşezăm fiecare agent economic în posibilitatea de a se organiza în conformitate cu principiile economiei de piaţă. Asta este scopul şi obiectul legii în discuţie. Aceasta nu epuizează decît o parte a reformei economice. Prima şi cea mai importantă, pentru că ea creează premisele pentru tot ceea ce urmează.
Chestiunea care a trezit cele mai mari pasiuni este aceea bonurilor de valoare. În 1943, a fost confiscat — prin naţionalizare — tot capitalul românesc. Iar în continuare a fost inhibată orice posibilitate a formării de capital. S-a strîns un capital, în mod clandestin, printr-o acumulare primitivă. Dar acesta nu este un lucru care poate fi tratat drept semnificativ pentru economia românească. Se pune problema că pentru a redemara economia în condiţii de piaţă e nevoie să existe, un capital cel cu care să se plece. Or, dacă el nu există, nu poate fi creat decît prin alte acumulări primitive, care

Octavian ANDRONIC

(Continuare în pag. a III-a)

înseamnă crearea unor tensiuni sociale imense (cum sînt cunoscute în istorie) sau prin import de capital străin. Ceea ce, pe de o parte, nu este acceptabil pentru că nu se poate ca întregul capital care este rotit pe piaţa românească să fie străin, iar pe de altă parte nu este posibil pentru că, aşa cum s-a văzut, în condiţiile actuale capitalul străin nu se simte suficient de atras de economie care nu funcţionează încă pe principiile pieţei. De aceea soluţia care ne rămîne este să parcurgem drumul invers celui parcurs la 11 iunie 1848 şi, aşa cum forţat s-a confiscat capitalul, forţat să-l trimitem înapoi pe piaţă, dacă nu integral, cel puţin o parte a lui. Astfel încît românii să aibă, ei înşişi, suficiente valori de natura capitalului în mînă spre a putea să acţioneze ei înşişi ca agenţi cu o pondere semnificativă. Eu zic că este etic ca populaţia să primească o parte din capitalul din proprietatea de stat pentru că, această parte cel puţin,  este rodul eforturilor ei. Deci noi spunem că din actualul patrimoniu al statului, 30 la sută va fi transferat sub formă de bonuri de valoare populaţiei, practic întregii populaţii active, care este sau a fost cîndva activă, a funcţionat în cîmpul muncii, sau, în cazul studenţilor, este în situaţia de a fi implicată într-o activitate. Deci asta este ideea, că aceste bonuri de valoare nu reprezintă bani, ci fonduri fixe, circulante, ele reprezintă mărfuri care insă nu circulă pe piaţă, dar care vor circula.

Prin urmare noi sîntem în situaţia ca pe această cale să reechilibrăm balanţa bani-marfă, întroducînd pe piaţă nu marfă, că nu avem de unde marfă fizică propriu-zisă, ci nişte titluri reprezentative ale mărfii cu care cetăţenii vor putea cumpăra acţiuni în momentul în care privatizarea propriu-zisă, va începe. Deci, devenind titularii acestor acţiunii, vor putea să încaseze dividente, cote părţi din profituri, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţin. Acesta este, deci, mecanismul, mecanism etic pentru că trebuie să-i pună pe salariaţi în posesia unei părţi din averea pe care ei, prim munca lor, au generat-o, iar pe de altă parte, ea este de natură să creeze un capital românesc autentic, gata acumulat, care să poată fi introdus în viata economică şi care să poată fi circulat, pentru ca economia să poată să funcţioneze prin forţe proprii pe principiile economiei de piaţă. Astfel încît, acumularea prezumptivă a capitalului care se realizează în prezent în industria mică şi mijlocie să nu fie pîrghia esenţială…

— Cum tinde deja…
— …Pentru că ea este aceea care creează tensiuni sociale. Iar importul de capital străin să nu fie unica soluţie, pentru că aceasta nici nu ne este la îndemînă, după cum se vede, şi nici nu este bine să fie exclusivă.
Asta este în esenţă obiectul disputei şi doctrina noastră. Domnul Al. Bîrlădeanu se preocupă de două probleme: pe de o parte îl îngrijorează faptul că acest proces ar crea presiuni inflaţioniste. Nu au cum să se creeze, pentru că noi nu punem bani pe piaţă, ci punem mărfuri, sub forma simbolică. Iar pe de altă parte se îngrijorează că oamenii care ar primi aceste bonuri şi n-ar avea gustul, ştiinţa afacerilor sau ar avea nevoi imediate, le-ar vinde contra bani şi în felul acesta o parte dintre cei care au acum bani vor deveni deţinători frauduloşi…

— Ne întoarcem, deci, la vechea concepţie egalitaristă…
— Or, nu se poate face aşa ceva. Noi trebuie să renunţăm la paternalismul acesta de stat păgubos, cînd statul se îngrijea de ce face fiecare cetăţean cu averea lui. Nu e nevoie să le purtăm prea mult de grijă, ce fac oamenii cu averea lor. Ei pot să facă ce vor şi nu vor putea fi protejaţi niciodată. Nu le dăm avere ca nu cumva, s-o irosească. Iar pe de altă parte ne îngrijorăm că sînt depozite de bani care zac şi cu ies pe piaţă, nu pot fi reciclaţi. Dacă cineva ar fi interesat să cumpere bonuri cu aceşti bani, iar altcineva va vinde bonurile pentru că e interesat să aibă bani, înseamnă, că există mărfuri în care să-şi bage banii.

— Vom avea, deci, o marfă care altfel n-ar exista…
— Iar cine va avea bonuri şi le va vinde contra bani înseamnă că are  şi în ce să plaseze banii respectivi. În timp ce aceia care deţin, la ora actuală bani şi sînt dispuşi să cumpere bonuri cu ei, înseamnă că n-au în ce să-i plaseze, decît în aceste bonuri Iată deci că banii reîncep să circule, viaţa economică redevine cît de cît sănătoasă. Dacă cineva va vinde bonurile în mod aberant, necumpănit, asta e problema lui.. Prin acest proces el sa va autoeduca. O problemă fundamentală în materie, este concepţia, or dificultăţile cu care se confruntă guvernul în procesul     de reformă este concepţia oamenilor. Noi le dăm prilejul şi îi stimulăm să-şi depăşească condiţia conceptuală veche şi să adopte concepţii noi, să înţeleagă că se pot vinde valori, că valorile nu sînt doar cele pipăibile, că există şi valori abstracte, că aceste valori au o mare importanţă şi că ele pot circula pe piaţă…

— Principiile noastre economice sînt, încă mult prea legate de modul „tradiţional” de a vedea lucrurile…
— Imi este şi mie teamă, că de asta nu e suficient de bine înţeles principiul pe care îl propunem. Odată făcut pasul acesta, odată transferată o parte din avuţia naţională, fundamentală, care reprezintă mijloacele de producţie, în rnîinile oamenilor, reforma este garantată şi susţinută de mase. Deci, în viziunea noastră, cine se opune acestui pas înseamnă că dacă nu e împotriva lui, cel puţin are mari îndoieli în legătură cu necesitatea reformei.

— Bănuiţi că această dispută este generată doar de neînţelegerea fondului problemei?
— La unii este neînţelegere. Chiar în „Adevărul” am văzut o clară neînţelegere; cineva se gîndea că aceste bonuri vor fi vîndute sau date numai muncitorilor din fabrica respectivă.

— Se pare că bonurile sint confundate cu acţiunile!
— Nu sînt acţiuni!  Sînt titluri cu care vor putea fi cumpătate acţiunii, atunci cînd se vor vinde. Iar titlurile nu au legătură cu o fabrică. Vizavi de acţiuni ele vor funcţiona ca bani.

— Cit de legate sînt aceste mecanisme de necesitatea existentei unei burse de valori?
— Noi vrem ca toate aceste bonuri să fie rulate, dacă va fi cazul, printr-o agenţie specializată care este embrionul viitoarei burse de valori. Ca la jocul, de „monopol”, dacă vreţi. Aşa cum acest joc încearcă. să-i învaţe pe copii mecanisimele economiei de piaţă şi noi încercăm pe această cale, înainte de a trece la privatizarea propriu-zisă, să învăţăm oamenii cu acestea şi să-i interesăm în a susţine mecanismele economiei de piaţă. Este un pas esenţial. El nu trebuie făcut odată cu privatizarea, pentru că ea nu reprezintă un transfer de acţiuni, ci numai unul de valori cu care se vor putea achiziţiona acţiunile.

— Consideraţi că în spatele acestei chestiuni ar fi o anumită rezistenţă a nomenclaturii economice?
— Eu cred — fără să-l acuz pe domnul Bîrlădeanu — că din acest punct de vedere trebuie să împărţim oamenii în cîteva categorii: unii care nu înţeleg mecanismul pentru că este prea nou, prea, şocant pentru a fi înţeles. O altă categorie o formează cei care-l înţeleg, dar care tocmai din cauza caracterului şocant se tem să-l aplice, datorită noutăţii absolute…

— Şi mai există, probabil, şi o a treia categorie…
— A celor, care-l înţeleg foarte bine, dar se opun pentru că-şi dau seama că un asemenea pas este pasul decisiv pe calea reformei. Avem mesaje din străinătate care spun că pentru lumea de afaceri internaţională şi pentru politicienii străini, un asemenea pas constituie, dacă vreţi, certificatul de autenticitate al determinării noastre de a face reforma. Ceea ce, în opinia mea, dacă un asemenea certificat s-ar obţine ca urmare a validării legii, ar fi de natură să schimbe cursul relaţiilor noastre internaţionale cel puţin pe plan economic, şi să atragă acel capital pe care noi am vrut să-l atragem, dar care deocamdată stă în cumpănă.

— O ultimă întrebare:  în care dintre aceste categorii I-aţi plasa pe domnul Bîrlădeanu?
— Eu personal — mai ales după discuţia îndelungată pe care am avut-o cu domnia sa — l-aş situa în categoria de mijloc. Iniţial a fost în prima categorie —a celor care n-au înţeles exact acest mecanism. Apoi, cred că I-a înţeles, dar probabil că se teme de adoptarea unei soluţii atît de şocante, teamă pe care i-o înţeleg, dar pe care nu pot să o împărtăşesc.

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

Asociaţie

Recent a avut loc constituirea, Ia restaurantul „Balada”, de la ultimul etaj al lnter-ului, Sindicatul liber al traducătoarelor şi interpretelor presei străine. Această grupare îşi propune să reprezinte şi să apere interesele specialiştilor în traduceri îterpretări şi dirijări, care s-au pus (cu o rîvna demna de toată stima) cu trup şi suflet la dispoziţia reprezentanţilor presei străine aflaţi la Bucureşti după revoluţie. Bune cunoscătoare ale peisajului hotelier românesc ale unor prevederi speciale, ale codului penal şi avînd relaţii în cele rnai înalte cercuri ale noii puterii traducătoarele românce au adus mari servicii celor pe care i-au îndrumat şi îi îndrumă, ele însele fiind, în fapt, o emanaţie a deosebitului interes pe care democraţiile occidentale îl arată tinerei democraţii române. Într-o rubrică viitoare vă vom prezenta şi cîteva dintre prevederile statutului S.L.T.I.P.S. 

SPIONUL ROMÂN GHIULA LEMPERGHER – UN NOU SORGE?

Lucrurile nu sînt : deloc clare. După ce Budapesta şi-a frecat mîinile de bucurie că, în sfîrşit, a pus mîna pe un spion trimis de securitate nu reuşise să găbjească, în decembrie, la Timişoara, nici un spion ungur) iată că zilele trecute se comunică faptul că omul n-ar fi decît un banal escroc! Trimisul special al ziarului francez „L’Apostrophe“ a investigat atent, atît la Budapesta, cît şi în România, ajungînd la concluzia că G.L. ar fi, de
fapt, un spion triplu de înaltă clasă şi că eI reuşise să avertizeze atît Moscova cît şi Washingtonul despre iminenţa evenimentelor de Ia Tg. Mureş. Comunicatul maghiar n-ar fi, în această ordine de idei, decît o încercare de a-l „conserva” pe noul Sorge, pentru a-l pune ulterior la treabă. Amănunte în plus — în ziarul „Hodoronc-Tronc“, editat de către grupul de presă „Macaz”, care a obţinut exclusivitatea pentru acest reportaj.

GREVA FOAMEI

Primim o ştire senzaţională (neconfirmată încă): un grup de, tineri de cele mai diverse convingeri apolitice, au hotărît să intre în greva foamei şi să nu mai iasă din aceasta pînă cînd guvernul nu va aproba construirea unei navete spaţiale private care să plaseze pe orbită un satelit artificial prin intermediul căruia postul de televiziune al domnului Raţiu (aflat, deocamdată, împachetat, în subsolul locuinţei sale din str. Armindeni) să împrăştie în întreaga lume imagini ale modului în care domnia sa luptă pentru democraţie. Întrucît guvernul nu şi-a manifestat dorinţa de a intra în dialog cu tinerii grevişti, domnul Dumitru Mazilu şi-a asumat sarcina de a le înscrie doleanţele pe un cearşaf şi de a se prezenta cu acesta în proţap în faţa sediului Naţiunilor Unite de la New York. Presa franceză şi cea maghiara au relatat deja pe larg despre această manifestare, care nu a început încă, dat fiind faptul că nu s-a căzut de acord asupra locului în care să se desfăşoare: piaţa Ozana sau piaţa Pieptănari.

AMBIDEXTRU

Comunicat din partea Secţiei Presă a M.Ap.N.

În ziarul „Libertatea” din 23 iulie, la rubrica, „De sîmbătă pînă luni” a apărut o ştire desprinsă, probabil, de la…, gura lumii, referitoare la ministrul apărării naţionale, care şi-ar fi petrecut sîmbăta la Olăneşti, împreună cu ministrul culturii şi soţiile, folosind în acest scop un… elicopter.
Ne exprimăm surprinderea că un cotidian independent, de informaţie şi atitudine, renumit prin probitate profesională şi spirit imparţial poate cădea într-o asemenea „plasă”. Precizăm, că sîmbătă, 21 iulie 1990, nici un elicopter al aviaţiei militare şi al companiilor TAROM şi LAR nu s-a ridicat de la sol, iar ministrul apărării naţionale s-a aflat în cabinetul său de lucru, nefiind in S.R.L.
Totodată, ne exprimăm nedumerirea în legătură cu ştirea publicată la aceeaşi rubrică, potrivit căreia „defunctul învăţămint politic va fi înlocuit, în armată, cu cursuri de democraţie, pentru a căror susţinere sînt aduşi, cu mari sacrificii, dascăli tocmai din Elveţia”, demers despre care nu avem cunoştinţă la Ministerul Apărării Naţionale.    

Ziarul Libertatea din 25 iulie 1990 pag. a 2-a

Ziarul Libertatea din 25 iulie 1990 pag. a 3-a

Ziarul Libertatea din 25 iulie 1990 pag. a 4-a

„EUROPA LIBERĂ” DESPRE SESIUNEA DE VARĂ A ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI

— comentariu de Emil Hurezeanu, difuzat marţi, 3 iulie, ora 19,10 —

Revoluţia din decembrie, lunile de speranţă şi destule împliniri care au urmat, între care formarea unor partide de opoziţie şi existenţa unei prese libere, apoi primele alegeri libere din ţară, după 43 de ani de dictatură —toate, e foarte adevărat, pe un fond de jumătăţi de măsură, paşi greşiţi, confruntări şi convulsii sociale unele inevitabile, altele provocate chiar de deciziile politice ale guvernanţilor — alcătuiesc ceea ce tuturor ne place încă să numim începutul procesului de democratizare în România. 

„URMĂRILE INTERNAŢIONALE ALE REPRESIUNII DIN ROMÂNIA”

— comentariu de George Carpat Vocke, difuzat sub acest titlu joi, 5 iulie, de postul de radio „Deutsche Velle”

In introducere, Nicolae Baicu a relatat :    
Urmările internaţionale ale valurilor de represiune din Bucureşti, între 13—15 iunie împotriva forţelor democratice, continuă să se manifeste cu rigoare la Bruxelles s-a întîlnit „Grupul celor 24“, la nivelul miniştrilor de externe, pentru a discuta aşa-numitul „plan Marshel” pentru ţările în curs de democratizare din Europa de est. România lipseşte ‘de pe lista beneficiarilor.
Statele Unite au prelungit Acordul comercial bilateral cu România, dar nu intenţionează o clipă să acorde din nou ţării clauza naţiunii celei mai favorizate, la care a renunţat Ceauşescu în 1988.    
Eforturile intense din ultima săptămînă ale noului guvern Roman n-au dat nici un rezultat. nici la Innsbruck — unde s-a întrunit in sesiunea de vară Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei — nici la Bruxelles. Pe marginea acestei situaţii, ascultaţi cîteva reflecţii de George Carpat Vocke:
— Numeroase indicii denota că preşedintele Ion lliescu şi F.S.N. nu-şi dau pe deplin seama de proporţiile adevărate ale pagubei catastrofale aduse imaginii României peste hotare de pogromul minerilor din Capitală. Reprimarea opoziţiei democratice între 13 şi 15 iunie a anihilat aproape complet impresia profundă produsă de răscoala populară din decembrie împotriva lui Ceauşescu şi legitimitatea alegerilor din 20 mai.
Încercările Frontului de a se disculpa, de a răstălmăci evenimentele, de a nega responsabilităţile, au adîncit şi mai mult suspiciunea fată de regimul lliescu în Europa şi în S.U.A. Arena internaţională nu este un teatru de provincie cu librete întocmite de avocaţi isteţi. Deşi n-a sesizat, probabil, dimensiunile dezastrului, guvernul condus de Petre Roman se străduieşte vizibil să repare, grabnic ce mai poate fi reparat. Cu un exces de grabă a fost proclamat şi programul de reforme pentru introducerea economiei libere. 
La Innsbruck, ministrul de externe Năstase şi ministrul de finanţe Babiuc au încercat să atenueze, răspunderea conducerii frontiste, cu ajutorul unor depoziţii şi declaraţii alcătuite dintr-un amestec de dezminţiri şi remuşcări.
Cu ocazia sărbătorii naţionale americane, 4 iulie, pre-şedinţele Ion lliescu l-a felicitat cu mare cordialitate pe preşedintele George Bush, secondat fiind de ministrul de externe, care i s-a adresat secretarului de stat James Baker. Amîndoi s-au referit pe larg la viitorul relaţiilor româno-americane, care trebuie să fie „pe măsura prieteniei – intre cete două naţiuni”.
În Elveţia, primul-ministru Petre Roman a îmbinat şi el apelurile adresate Occidentului cu, dezvinovăţiri străvezii.
La Bucureşti, delegaţia de sondaj a Comunităţii Europene a fost curtată cu extremă amabilitate.
Frontul  Salvării şi guvernul de la Bucureşti au abuzat, însă de cuvinte. Prea multe din vorbele mari n-au fost urmate de fapte sau mai rău încă, s-au aflat în contradicţie cu ele.
Statele Unite şi Comunitatea Europeană vor dovezi. Din acest motiv, atunci cînd a prelungit Acordul comercial bilateral semnat în 1975 cu Ceauşescu, Administraţia Bush a ţinut să sublinieze că o face doar pentru a apăra interesele oamenilor de afaceri americani şi că aceasta nu modifică cu nimic suspendarea clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Comunicatul american condamnă din nou prigoana împotriva opoziţiei democratice şi reaminteşte guvernului român actual că nu va beneficia de nici un avantaj economic, cîtă vreme nu vor fi reinstaurate libertăţile civile şi nu va avea loc un proces de democratizare real.    „
Din ianuarie şi pînă astăzi Frontul Salvării, secondat de activiştii comuniştl îmbătrîniţi în rele, a sabotat sistematic opoziţia democratică. Aici se află miezul crizei româneşti.
Cîtă vreme guvernul dictează în loc să guverneze, cîtă vreme administraţia dispune în loc să servească publicul, cîtă vreme mişcarea democratică de la bază este încă reprimată cu metode ilegale şi deseori chiar criminale, nimeni în Occident, şi nici în  ţară, nu va da crezare cuvintelor răsunătoare, ca cele rostite, la depunerea jurămîntului de către noul guvern.
Primul ministru anunţa o activitate ghidată după criteriile ştiinţei, după modelul vieţii şi civilizaţiei europene. Pogromurile asupra democraţiei şi instigarea statului la violenţă au fost mai elocvente decît poate fi acum primul ministru.
Principiul suprem al lui Ceauşescu, conform căruia opinia publică are ţinere de minte scurtă, s-a adeverit tot atît de puţin ca toate celelalte elucubraţii ale sale.
Deschiderea pe care o preconiza, la învestitura guvernului, preşedintele Ion lliescu trebuie să înceapă în ţară în relaţiile, cu societatea şi, înainte de orice, cu opoziţia. Frontul poate încă desface ceea  ce cu mîna lui şi-a făcut singur, cu condiţia să se lepede irevocabil de năravul ipocriziei.

ÎNTOARCEREA PIRATULUI. Adolescentul Dimitri Semionov este autorul deturnării la 9 iunie a unui TU-154 al companiei „Aeroflot”. Autorităţile suedeze I-au extrădat pe minorul de 17 ani, ceea ce a iscat multe discuţii nu numai în Suedia. Secvenţa selecţionată de cotidianul „Liberation“ din această story reţine deznodămîntul: Semionov coboară din avion, la Moscova, escortat. În ultimele săptămîni cazurile de deturnare a aparatelor „Aeroflot“-ului pe rute interne sau internaţionale de către pasageri sovietici  au înregistrat o asemenea frecvenţă încît a provocat interpelări parlamentare. La Moscova.(C-N.).