Amintirile foştilor deţinuţi politici. Mai interesează pe cineva aşa ceva în zilele noastre? Foşti deţinuţi politici? Ceauşescu, anii  1980, Securitatea, Aiud? Câţi dintre cetăţenii societăţii de azi au cunoştinţe  reale despre acea perioadă în care am trăit înainte de 1990- circa douăzeci de milioane de oameni- încercând să supravieţuim?! (Szocs Geza)

 În primele zile ale primăverii, într- o seară liniştită, cu puţin înainte de declanşarea primei ordonanţe militare, ca urmare a pandemiei de COVID19, la vestita librărie  „Cărtureşti” a avut loc un eveniment ocazionat cu lansarea unei cărţi pe care o poţi aprecia ca un regal al secolului al XXI-lea. Despre ce a fost vorba de fapt:  la editura Polirom a văzut lumina tiparului o carte de excepţie a fostului deţinut politic Borbely ERNO – „Academia Politică de la Aiud”-Deţinuţii politici din România anilor 1980, ediţie îngrijită de Dalia Bathory şi  Andreea Cârstea.

          Volumul de faţă este cu atât mai valoros cu cât, dincolo de aspectele de detenţie, aduce în prim-plan elemente importante de istorie socială din ultimii 40 de ani, expuse cu francheţe de cei care au avut tăria să ducă până la capăt o luptă refuzată de cei mai mulţi dintre compatrioţii lor, din România comunistă sub dictatura lui Ceauşescu.

          Se identifică experienţele bogate ale intervievaţilor prin esenţele definitorii ale parcursului individual cât şi pe cele ale societăţii româneşti de la evoluţiile comuniste ale anilor 1980 până la transformarea capitalistă a anilor 2000.

          Unul dintre protagoniştii acestei cărţi de excepţie este şi fostul comandant de cursă lungă, omul care a fost cel mai tânăr comandant din lume, la frageda vârsta de numai 26 de ani!!!

 (continuare)

B.E.: Nu mai era Szilagyi?

F.S.: Nu, el era adjunctul pe vremea aceea. Si apoi şi cu un colonel de la Bucuresti, care ulterior a ajuns comandantul, directorul Direcţiei, colonelul Chiş, Ei au venit la fiecare dintre noi sa ne zica: ,,Stiti, nu va mai eliberam, hai, intrati in celule din nou”. Rand pe rand, mai academic, mai neacademic, au reusit sa-i bage pe ceilalţi in celule pana au ajuns la mine. In momentul in care au ajuns la mine, m-am oprit in uşa, si nici nu stiu de unde am avut asa o tarie, in sensul ca mai mult zbierand am spus ca, incepand din acest moment, Ceausescu nu mai exista. Nemaiexistand el, cine este de partea tradatorilor va plati, cine este de partea poporului sa fie cu el. .,Si sa aveţi in vedere ca poporul suntem noi, Motiv pentru care din acest moment ne daţi tuturor drumul si e treaba noastra ce facem.” Ma gandeam în acele momente ca ne baga in celula si ca e mai bine sa plecam, ca oricum scapam de tirurile lor, decat sa ne ţina inchisi. Cuvintele mele foarte tari exprimate, dupa care bataile puternice in usi in toate celelalte celule i-au determinat sa ia aceasta poziţie, o balbaiala de-a lor, si din acel moment s-a declansat procedura de a face documentele şi tot ce era necesar sa fim pusi in libertate. Tot mie mi-a venit ideea ca urgent de tot sa se dea un telex, sa vina sa ne preia armata. Atunci stiam ca armata preluase conducerea statului şi voiam sa ne ia si sa ne duca la Bucuresti. A aparut, daca nu ma insel, chiar un pact in acest sens, sa fim preluati de armata. Ce motiv gaseau? Ei spuneau că Securitatea a fugit din unitate cu armele la ei si s-ar putea sa fim urmariţi si omoraţi, ceea ce nu era departe de adevar. Intr-adevar, securistii parasisera unitatea cu armamentul la ei. Si aici am in vedere pe capitanul Negrila, care era pe vremea aceea şi a facut tot ce se poate sa ne fie ,.bine” in inchisoare. S-a comportat cu noi mai rau decat cu animalele si, bine rnersi, iesea din sistem,

Am fost luati, ni s-au facut documentele, am fost puşi intr-o duba si dusi la Alba lulia, chiar in sediul Securitatii. Aici am trait un moment cu totul si cu totul aparte in 22 decembrie. A fost o situaţie deosebita, ca cel care a venit sa dialogheze cu mine era chiar inspectorul sef al Securitaţii si ne pregatise masa şi dupa un schimb de pareri cineva a venit si 1-a arestat. Şi, din marele conducator, dintr-odata am gasit langa mine un umil care se ruga sa fie eliberat si cerea mila de la noi, care aveam cateva clipe de libertate.

Sigur ca, printre cei care au fost cu noi in celule, exista si unii care n-aveau nimic comun cu faptele politice, aici ma refer la cei condamnaţi la moarte chiar de regimul Ceausescu pentru subminarea economiei naţionale. De fapt, era o banala delapidare, niste insi care faceau cârnaţi din oase, sau aberaţia dupa care unul din Targoviste, inginerul Boiangiu, a fost condamnat la moarte pentru că, vezi Doamne!, foamea poporului era declanşata de el. Aberafii ale comunismului si procese publice in care sa infiereze hoţia, in timp ce ei o ţineau dintr-un chiolhan in altul. Sigur ca nu dadea bine sa apara asemenea oameni la televizor, dar  pentru FSN aducerea noastra in fruntea lui era chiar foarte buna. Motiv pentru care am fost preluati de armata şi urma sa ne urcam in trenul pentru Bucuresti, sa aparem la televiziune si sa explicam naţiunii ca suntem ultimul bastion de deţinufi politici din regimul comunist şi să povestim tot ce suferisem, Eram cu lancu Lucian si cu Mateescu si inca cafiva dintre acestia care si-au vazut, probabil din bun-simţ, de drum si s-au dus acasa, in timp ce mergeam noi la televiziune.

Sigur ca aici am intalnit lucruri nefiresti. Se spune ca au existat sau nu teroristi. Cu certitudine au existat teroristi, pentru ca personal am vazut in gara din Bucuresti ca pe copertina garii existau oameni cu automate ce trageau in inocenţi care stăteau la coada la bilete. Si am vazut morfi. Am vazut pe stradă tragandu-se. Sigur, adevarul, din cate se pare, il acopera toata lumea si suntem ţara cu o mie de morţi si cu niciunul care a tras in ei. Mai avem puţin si zicem ca s-au omorat singuri. Nici nu ştiu cum sa categorisesc asa ceva. Avem victime, dar n-avem vinovaţi. De fapt, ce sunt aceia teroristi, ca poate multa” lume face confuzie intre un terorist si un militar care-si apara ţara? Teroristii sunt cei care lupta impotriva propriului popor, care fac diversiune şi, prin diversiunea aceasta, apara sau duc in eroare din niste interese meschine.

Cam asa sau in genul acesta au fost toate batalioanele pregatite de Ceausescu in subteran – subteran inseamna ca nu erau la vederea lumii, nu aparţineau unei unitaţi, erau sub acoperire. Ca sa nu mai vorbesc de cei pe care ii importa, ofiteri şi subofiferi, din ţarile recunoscute ca fiind teroriste, gen Palestina, Iran, Irak. Nu intamplatoare a fost şi deplasarea lui Ceausescu in Iran la vremea respectiva, de pe 17. El, de fapt, a contactat pe presedintele Iranului si i-a cerut trupe considerabile pentru a-si rezolva problema din ţară,

Bunaoara, aţi vazut ca istoria a scos la iveala documente de-a dreptul incredibile şi revoltatoare cum ca Ceausescu avea acel plan Z, care insemna distrugerea ţării, distrugerea barajelor, inundaţii, ca sa nu mai spun de faptul ca el pregatise soldaţi care sa nu faca altceva decat sa-1 apere si sa distruga o naţiune. Si ce motiv e pentru care ne ferim de acest termen de ..terorist”? Ei au existat cu adevarat si e pacat ca nu avern macar curajul de a o spune clar si deschis si probabil ca istoria va confirma ceea ce eu am sa spun. E o disputa la vremea asta, ca sunt mulţi care sunt pro existenta acestor teroristi si alţii care spun ca nu, domnule, n-a fost asa. Sa stiţi ca din senin nu iese fum. Si din senin nu pot aparea morţi. Morţii sunt urmare a unei intervenţii brutale a acestor teroristi.

 E drept ca exista si situaţii contradictorii în care armata a fost pusa in situaţia de  a face diversiune si a facut diversiune, nestind ca o face.

Existau unii foarte pregătiţi în a face aşa ceva si prin tot felul de planuri din astea cu iz fantomatic au putut să facă din Revoluţia din decembrie 1989 o revoluţie cu vărsare de sânge.
          E pacat ca au trecut 11 ani de zile de la Revoluţie si Romania inca se scalda într-o penibila situaţie economnica, intr-un dezastru economic in care inca ne mai cautam locul pe harta lumii, in care inca nu stim ce vrem si incotro sa o luăm. Printre noi inca exista oameni care nu au reusit sa se lepede de Satan, inca mai cauta sa faca rau, inca au resentimente in loc sa traga o linie si sa se gândeasca ca trebuie neaparat sa ne schimbam, ca, daca se schimba ei, se vor schimba si copiii lor, iar generatiile care vin sa nu mai fie generaţii de sacrificiu, ci sa fie unele cu care sa ne mândrim.

E de ajuns sa privim catre lurnea civilizata si sa vrem ceea ce au facut si alţii. Şi nu putem sa facem acest lucru decat daca ne schimbam in primul rand mentalitatea.

Acum, sigur ca cel care va vorbeste probabil ca e in viaţă în primul rand pentru ca a vrut Dumnezeu si apoi pentru ca a existat intreaga lupta concertata atat la nivel personal – nu ma opresc la mama mea -, apoi la nivel naţional si la nivel internaţional pentru apararea si recuperarea mea ca individ. Mi s-a parut o datorie de onoare sa raspund in acelasi mod pentru toţi aceia care, timp de cinci ani, n-au pregetat in a-mi apara viaţa, asa cum si eu am facut-o ulterior pentru unul ca Ilie Ilascu. Cred ca e si motivul pentru care am ajuns sa conduc o organizaţie pentru apararea drepturilor omului. O organizaţie care prin mijloace nonviolente a luptat, lupta si va lupta pentru apararea drepturilor fundamentale ale omului, atat in ţara, cat si in strainatate si pentru consolidarea  democraţiei prin insusirea acestor drepturi.

Drepturile fundamentale ale omului, de fapt si de drept, trebuie respectate in maniera in care avem cui sa le respectam si putem beneficia de ele daca cei care ne sunt interlocutori ni le respecta. Conform principiului dupa care se poate trece pe culoarea verde a semaforului numai si numai daca cei de pe culoarea rosie asteapta.

In intreaga mea viaţa care a curs de la ajungerea dupa gratii m-am confruntat cu cateva, sa le zic asa, paradoxuri. Desi eram in celula morfii, e drept, condamnat la moarte, langa mine existau alfi noua criminali, cei mai odiosi ai ţării. Ei aveau lanţuri la picioare, eu, si la maini, si la picioare.

Durerea mare a fost ca, in 22 decembrie 1989, ma aflam in celula numarul 17 la Aiud. Am fost scos de armata si adus la prima conducere a statului, al patrulea om ca putere in stat, presedintele comisiei legislative, juridice si al drepturilor omului.

Ulterior, Primaria Capitalei imi repartizeaza un imobil, care nu era altul decât casa lui Nicu Ceausescu, iar el se muta in celula mea 17 de la Aiud.

Alta chestie interesanta este ca cel care a decis condamnarea mea la moarte a fost Nicolae Ceausescu si, dupa cinci ani de groaza, dupa cinci ani de recluziune totala, dupa cinci ani de suferinte adevarate, pe 25 decembrie, la ora 6 dimineaţa, am facut parte din cei 13 care au decis trimiterea in judecata a cuplului Nicolae Ceausescu – Elena Ceausescu, or, nici in cele mai frumoase vise ale viefii mele n~am putut sa cred asa ceva.

Cei care m-au condamnat la moarte, completul de judecata, este acelasi care, in ianuarie, ca urmare a demersului facut de procurorul general Robu, ma declară erou national. In mod firesc mi-a venit intrebarea, oare cand au mintit, atunci sau acum?

Un alt paradox al viefii, aparut mult mai tarziu, si zic mult mai tarziu pentru ca se intâmpla pe 17 martie 1992, deci exact dupa 7 ani de la data cand nu mi s-a infaptuit ce trebuia, ma aflam cu lancu Lucian la Istanbul, pe malul Bosforului, pe o banca, si prin faţa noastra trece pe Bosfor nava Uricani. Intr-adevar, probabil ca numai legaturi stelare ar fi putut sa stabileasca aceste lucruri si n-am decat sa ma gandesc la ele, de cate ori le pun in discufie si, stiu eu, poate numai Dumnezeu a vrut sa fie asa.

Ce aş putea sa mai spun este ca mi-aş dori din toata inima ca ceea ce fac acum sa fie in primul rand pentru binele acestei nafiuni. Multi au inţeles, mulţi nu. Chiar mulţi, atat in timpul detenţiei, cat si dupa, m-au intrebat: ,,De ce trebuia sa faci ceea ce ai facut?”. Ei n-au inteles ca am avut o idee si arn luptat pentru ea, chiar cu riscul propriei viefi si am invins pentru ca am crezut in ea. Este poate inutil si de multe ori nici nu mai vreau sa povestesc. Ca sa ma eliberez de ce am acumulat in timp, am revarsat tot in cele cateva carţi pe care le-am scris, unele memorii, altele carfi de poezii, si in care am relatat pe intelesul tuturor ce a fost sau ce s-a întamplat cu viaţa mea. Fiecare viafa in parte este un roman. Problema este ca una e mai tensionata, alta mai buna. Fiecare se poate raporta la ceva, daca are de spus si daca poate sa spuna despre cum si ce s-a intamplat cu viaţa lui,

Cinci ani de zile dupa gratii inseamnă enorm. Cinci ani de zile inseamnă…. ganditi-va, minutul inseamna ora, ora inseamna zi, ziua inseamna luna, luna înseamna ani. Sunt momente in care iţi trec prin minte tot felul de lucruri care mai de care mai nebunesti, gandesti orice doar-doar sa mai prinzi o zi, Nu doresc nimanui sa sufere asa cum am suferit eu si sper ca aceasta relatare sa fie invatare de minte pentru multi alfii, ca sa nu mai spun ca tuturor acelor tortionari care au creat din noi eroi ar trebui sa le fie rusine sa se priveasca in ochi si sa-si regandeasca poziţia lor de parinţi, daca se pot numi asa, fata de copiii lor.

B.E.: In timpul detenţiei foarte multi detinuţi politici au fost scosi la munca. Dumneavoastra ati fost scos la munca?

F.S.: S-a incercat si scoaterea mea la munca si am refuzat, conditional de faptul ca nu mai lucrez niciodata pentru cornunisti. Bineinţeles ca au urmat repercusiuni.

B.E.: V-ati intalnit dupa ’89 cu unii dintre cei care v-au condamnat, v-au acuzat, v-au chinuit, v-au cercetat penal?

ES.: M-am intalnit nu cu cateva, ci cu foarte multe persoane. In perioada ulterioara eliberarii m-am intalnit cu foarte multi dintre tortionarii mei. Fata de ei nu am avut si nu mai am niciun resentiment. Privesc lucrurile asa cum au fost. E grav ca ei se comporta ca niste umili si umilinţa o privesc atât in ochii lor, cat si in comportamentul lor. Mi-e rusine de ei.

B.E.: Ţinefi legatura cu fostii colegi de suferinţă? M-ar interesa in special lancu Lucian si Mateescu Alexandru, dar si altii.

F.S.: Cu fostii definuţi politici cu care am trait clipe impreuna sigur ca m-am intalnit si am avut un dialog placut, chiar daca amintirile nu. Cat ii priveste pe Iancu Lucian si Mateescu Alexandru, avem o relatie cat se poate de amiabila. Desi s-a incercat de foarte multe ori in perioada incarcerarii noastre ca aceste relatii sa fie distruse, nu s-a intamplat asa ceva. Am ramas prieteni pe viaţă.

B.E.: Ati fost capitan de cursa lunga. Dupa ’89, cred ca, daca ati fi vrut, v-aţi fi putut intoarce in navigatie. De ce n-afi facut-o?

ES.: Ar trebui sa spun urmatorul fapt. Sigur, meseria mea de baza si prima făcuta este cea de marinar, comandant de cursa lunga. Si la acest moment, cand vorbesc in faţa camerei de luat vederi, deţin brevetul de comandant de cursa lunga, adus la zi, si as putea in orice clipa sa pot comanda o nava si sa plec cu ea. Doua lucruri m-au oprit din a reveni la meseria mea. Starea mea de sanatate, căci cei cinci ani s-au resimţit in bolile pe care le-am acumulat, aici vorbesc despre o hepatita rebela si de o poliartrita reumatoida. Si, in al doilea rand, am considerat ca sunt mai util daca ma ocup de o problema sociala care priveste mult mai multi oameni.