Este o oribilă diversiune aparenta preocupare a lui Klaus Iohannis pentru sănătatea românilor. Iar afrontul adus ministrului de Interne, Marcel Vela, nu a reprezentat decât un asemenea exercițiu. La care s-a adăugat nevoia de a arăta întregii lumi cine e jupânul. În realitate jupânul este, încă de la începutul epidemiei, transformată în pandemie, când spunea că aceasta este un simplu zvon, preocupat de cu totul altceva decât de sănătatea românilor. Cea mai clară dovadă este ratarea de către tandemul Iohannis- Orban a unei uriașe oportunități. Oportunitatea de a readuce milioane de români acasă. Iar ceea ce urmează este o succintă demostrație a afirmației de mai sus.
Nu există o nenorocire, o tragedie sau o criză economică sau de sănătate care să nu conțină în substanța ei și oportunități. Pe lângă pierderile uriașe inevitabile la care se adaugă pierderi încă și mai uriașe evitabile, România ar avea, a avut și mai are încă, pentru o fereastră destul de îngustă de timp, și o mare șansă. Șansa de a aduce, în condiții onorabile și profitabile acasă milioanele de români care din disperare, în absența unor condiții cât de cât civilizate de viață, au plecat și pleacă în continuare în bejanie. Poate că dacă utilizez argumente de tip umanitar sau moral mă fac mai greu înțeles. Așa că mă rezum pur și simplu la o demonstrație de natură financiară.
Într-o perioadă în care România ar fi putut deveni una dintre cele mai emergente economii de pe planetă, nouă ni s-a impus și am acceptat un control strict al cheltuielilor. Deficitul bugetar nu avea voie să depășească 2% din PIB. O măsură corectă, poate, din perspectiva statelor puternice din Europa – nerespectată însă mult timp de către unele dintre acestea – dar catastrofală pentru un stat care avea posibilitatea, investind în dezvoltare 10-15% din PIB, să decoleze rapid pentru a intra în rândul statelor puternic dezvoltate ale Europei. Blocarea la sol a economiei României le-a adus numai avantaje partenerilor din UE. Și mă refer îndeosebi la statele din nucleul dur. Acestea au avut posibilitatea să-și procure din România o mână de lucru extrem de ieftină, de a pune mâna pe ramurile cheie ale economiei României, diminuând dramatic capitalul intern, și le-a oferit un acces aproape nelimitat la toate tipurile de resurse ale acestei țări. Și pentru a menține controlul acestui El Dorado românesc, nu este de mirare că în toți aceștia ani au fost aservite și utilizate ca instrument de represiune și control, rând pe rând, instituțiile de forță ale statului. Și în această situație ne-a găsit criza. Cu milioane de români plecați în bejanie și cu economia asaltată și ocupată de capitalul străin.
Criza economică schimbă paradigma. Sau o poate schimba. Societățile cu capital străin, multe dintre ele, s-au închis, iar forța de muncă, și așa mult prea ieftin plătită, a fost trimisă în șomaj. A apărut un disponibil de peste un milion de persoane active care astăzi vegetează cu masca pe față. În străinătate, în special în state europene cum sunt Germania, Italia, Spania, Franța, Austria și Marea Britanie, unii dintre primii disponibilizați, invocându-se pandemia și criza economică, au fost românii. Ei constituind cea mai masivă rezervă de forță de muncă a Occidentului și practic prima linie de sacrificiu. În unele state chiar li s-a dat un șut în fund acestor români necăjiți, desigur nu la propriu, ci la figurat. Și fiindcă brusc nu au mai avut slujbe și venituri și nici unde să locuiască, s-au întors în singurul loc în care se puteau refugia. Acasă. Au venit buluc, luând granițele și apoi localitățile cu asalt. Era inevitabil să nu aducă cu ei și pandemia. Dar pentru țara de origine, pentru România, până într-o anumită limită, era un risc asumat. Mai departe a fost inconștiența unor români veniți de afară și inconștiența unor autorități.
Tratarea în România a unui bolnav de coronavirus costă, în funcție de gravitatea bolii, între 2.000 și 7.000 de euro. O sumă uriașă. Statul român și-a făcut datoria. S-a conformat. Românii întorși acasă, neplătitori de impozite în această țară, au fost tratați cu grijă și fără niciun fel de discriminare. Alte cheltuieli enorme suportate de statul român au fost legate de carantinarea acestora. Și ce să vezi? Fără a fi trecut încă de vârful pandemiei, statele pe care le-am enumerat mai sus au decis, în mod corect, că economia trebuie repornită degrabă. România încă se mai gândește. Exact după modelul după care a reacționat Klaus Iohannis la trei luni și jumătate după dezlănțuirea epidemiei în China, spunând că este vorba de un simplu zvon lansat de presa din România. Și neidentificând la început niciun pericol. După care, cu mare întârziere, a admis că trebuie decretată starea de urgență. Pe care, împreună cu Ludovic Orban, a gestionat-o dezastruos. Iar acum, după flux, urmează refluxul. Românii pleacă din nou în străinătate. Iar România ratează din nou o uriașă oportunitate. În ce constă ea?
De ce pleacă, în definitiv, românii să muncească afară în fermele de fructe și legume ale Europei, ca muncitori sezonieri? De ce își asumă astfel atât de multe riscuri, dar și calvarul bejaniei? Pentru că aici, în țara lor nu găsesc locuri de muncă plătite corespunzător. Dar ar putea găsi. Și iată cum.
Este adevărat că negociind cu chiloții în vine, autoritățile de la București s-au lăsat păcălite de Statele Unite ale Europei. Și au acceptat, neutilizând dreptul de veto, ca subvenționarea pentru fermierii români prin fonduri europene să fie de câteva ori mai mică decât subvenționarea fermierilor din zona euro. A fost și o mare prostie și un act de trădare. Dar s-a întâmplat. Și la fel s-a întâmplat și faptul că statul român, constrâns în limita de 2% din PIB a deficitului, nu a investit la rândul său subvenționând masiv fermierii și compensând ceea ce nu venea din bugetul UE. Iar fermierii, neprimind un buget echivalent, neavând nicio infrastructură comparabilă cu cea din statele din zona euro, și neavând nici posibilitatea de a se împrumuta de la bănci decât cu dobânzi de câteva ori mai mari decât cele plătite de fermierii europeni, în mod firesc și-au pierdut forța de muncă. Nu au mai putut să-i plătească pe muncitorii sezonieri decât cu firimituri. Pe care aceștia le-au refuzat, plecând afară. Dar toată această situație putea fi reparată. Și încă mai poate fi reparată. Sezonierii români care lucrează în UE și, nu mai puțin, ceilalți, care nu sunt sezonieri, și reprezintă o forță de muncă uriașă și calificată, primesc acolo lunar remunerații consistente care le-au fost refuzate în țara de origine. Cu acești bani ei își permit să se întrețină și să locuiască, mai mult sau mai puțin modest, în respectivele state europene. Sumele pe care le încasează sunt impozitate acolo. Ele constituie un aport la bugetul de venituri al statelor respective. O bună parte din banii câștigați îi cheltuiesc pentru întreținerea lor în condiții cât de cât onorabile. Și acești bani se scurg în economiile statelor gazdă. Unii dintre ei, pentru a fi aproape de familie – și acum mă refer mai puțin la sezonieri – și-au dus în Occident copiii și rudele apropiate. Costurile pentru întreținerea acestora, suportate de românii care lucrează afară, se transformă în alte categorii de beneficii ale statelor gazdă. Doar o mică parte din totalul banilor câștigați, și din ce în ce mai puțini, ajung și în România, alimentând în mod indirect, cu firimituri, și economiaa statului de origine. Ce putem face imediat?
S-a creat o fereastră, nu știm pentru cât timp, în care nu mai suntem ținuți de o limită a deficitului. Putem investi cât vrem și unde vrem. În paranteză fie spus, este cu totul și cu totul anormal ca în aceste condiții totalul investițiilor în dezvoltare ale României preconizate de Guvernul Orban să reprezinte doar 1% din PIB, în timp ce alte state europene profită de ocazie și investesc chiar și 17% din PIB. Niciodată nu ne vom putea dezvolta accelerat cu 1% din PIB. Tot despre acest principiu vorbim atunci când ne referim la forța de muncă. Ninmic nu împiedică Guvernul Orban să decidă deîndată o subvenționare masivă a fermierilor români care, în loc să angajeze vietnamezi, chinezi, indonezieni și așa mai departe, vor angaja români pentru activitățile sezoniere. Sau permanente. Subvenția trebuie să fie atât de consistentă încât românii să prefere să muncească aici și nu în altă parte. Și astfel am putea întoarce acele ceasornicului.
Veniturile, de astă dată consistente și nu derizorii ale acestora, vor fi impozitate în beneficiul statului român și nu în beneficiul altor state. Economiile pe care cetățenii le-ar putea face se întorc imediat sub forma cheltuielilor în economia națională. Stabilizăm forța de muncă, oprind astfel cel mai mare și cel mai dramatic val migrator din toate timpurile, exceptând catastrofele, calamitățile de orice fel și efectul războaielor. Guvernul Orban și Klaus Iohannis, în calitate de președinte, ar avea șansa să iasă glorioși sub aspect politic din această uriașă provocare. Altfel vor ieși încărcați de rușine.
Sorin Rosca Stanescu