Actualitate
Cum l-a umilit Emil Constantinescu pe Klaus Iohannis?
Răspunsul scurt este că fostul președinte Emil Constantinescu l-a umitit pe actualul președinte, Klaus Iohannis, prin calitatea administrației pe care a condus-o. De fapt, cei patru ani ai lui Emil Constantinescu pot fi caracterizați drept o administrație. În timp ce cei cinci ani și ceva în care, până în prezent, Klaus Iohannis a funcționat ca președinte nu reprezintă o administrație. Și nu sunt șanse nici de aici încolo. Îi mulțumesc cunoscutului istoric Alex Mihai Stoenescu pentru excepționala lucrare dedicată administrației Constantinescu. Cine înțelege acea perioadă scurtă din istorie, 1996-2000, poate înțelege mult mai bine și ce se petrece în România de azi. Iar ceea ce se petrece este jalnic.
În numai patru ani, voința unui om care nu a dispus de o majoritate consolidată în Parlament, care, dimpotrivă, din perspectiva Legislativului, a fost silit să navigheze prin ape extrem de tulburi, care nu a avut o bază de selecție solidă pentru a-și alege destui oameni iscusiți și dedicați actului de guvernare, care a moștenit o Justiție precară și o junglă a lumii de afaceri, traversând și cumplitul război din Iugoslavia, luptându-se cu un adversar intern redutabil, PSD, a fost un veritabil miracol. Emil Constantinescu, cu administrația pe care a creat-o și a condus-o, a reușit să treacă România prin furtună, să-i schimbe în mod decisiv direcția și să o aducă practic în NATO și în Uniunea Europeană, actele finale fiind perfectate la scurt timp după nefericita realegere a lui Ion Iliescu sub guvernarea lui Adrian Năstase. România trecuse printr-o teribilă furtună, ocolise în patru ani pericole uriașe, inclusiv pericolul încetării de plăți, devenise un stat frecventabil, cu care negociau marile puteri și avea în linii mari un viitor pecetluit, cel puțin din perspectivă euroatlantică. Emil Constantinescu a trecut această țară de punctul ireversibilității. Ceea ce nu făcuse Ion Iliescu într-un mandat și jumătate prezidențial și nici nu a mai făcut altcineva după.
În calitate de director al trustului de presă Ziua, de adversar înverșunat al lui Ion Iliescu și al partidului său și de susținător al unei schimbări radicale în România, am avut prilejul și în același timp onoarea de a mă întâlni frecvent și de a purta multe discuții cu președintele Emil Constantinescu. După ce ieri seară am terminat de parcurs cele 650 de pagini de istorie oferite de Alex Mihai Stoenescu, am tras o concluzie dureroasă. Dar cât se poate de adevărată. Eu am trăit în cei patru ani ai administrației Constantinescu în epicentrul acelei istorii formidabile, dar, în același timp, am trăit doar istoria mea. Am beneficiat de o serie întreagă de informații, unele privilegiate, am participat la evenimente cardinale, dar nu am făcut altceva decât să am o percepție fragmentară. Și mi-a scăpat ansamblul. La fel cum cred că s-a întâmplat cu toți ceilalți. Fiecare a trăit atunci istoria lui. Pentru fiecare dintre noi, chiar dacă eram mai bine sau mai puțin bine informați, marea traversare a însemnat altceva. O simplă secvență dintr-o extraordinară traversare colectivă. Îndrăznesc să spun că nici măcar cei mai apropiați sfetnici ai lui Emil Constantinescu nu au avut o imagine completă, în toată complexitatea ei, a administrației acelor patru ani. Poate că nici el însuși. Între timp s-au scurs 20 de ani. În 20 de ani, aproape fără excepție, șefii de state care existau atunci și cu care Emil Constantinescu a colaborat îndeaproape, ca de altfel și consilierii acestora sau alte personalități aflate în miezul evenimentelor și-au redactat și publicat cărțile de memorii. Voi da un exempu abstract. Una este ce îi scria în nenumăratele epistole președintele Franței Jacques Chirac lui Emil Constantinescu și alta e ce gândea acesta cu adevărat și care era motivația reală a mesajelor pe care le transmitea omologului român. În plus, nimeni dintre noi nu a avut până în prezent acces la toate documentele oficiale ale epocii, nimeni nu a încercat și cu atât mai puțin nimeni nu a reușit să deschidă arhivele, pentru a înțelege mai bine în ce condiții a reușit România un salt ireversibil în viitor, deși toate planetele păreau că se așezaseră împotriva ei. Primul care a izbutit să pună cele mai importante piese la loc, să-și formeze și să ne redea o imagine corectă, de multe ori surprinzătoare și uneori uluitoare a administrației Emil Constantinescu, este marele istoric Alex Mihai Stoenescu. Dacă mai este necesar, fac precizarea că cea mai grea ramură a istoriei, cea mai delicată, cea mai minată este istoria recentă. Acum, după ce am închis această carte de referință, pot spune că am înțeles măreția administrației Constantinescu și îi înțeleg pe mai marii lumii de ce nu este zi de la Dumnezeu în care să nu-l consulte, în care să nu-l invite la reuniuni în cerc închis extrem de importante, în care să nu-i acorde o prețuire destinată unui număr extrem de mic de personalități, în timp ce noi, reprezentanți ai opiniei publice, împreună cu guvernații și oamenii politici pe care i-am pus în frunta statului îl ignorăm.
În 1996, România era pe butuci. Se irosise cam tot ce acumulase prin exercițiul dictaturii cu o mână de fier regimul comunist. Țara era îndatorată până în gât. Nimeni nu mai era dispus să ne împrumute. Indiferent de dobândă. Urma să intrăm în încetare de plăți. Ceea ce mai funcționa din economie era economia neagră. Cartelurile fostei Securități și a fostei nomenclaturi luaseră în prizonierat economia și finanțele statului. Mai toate băncile fuseseră supuse unui jaf astăzi greu de imaginat și erau amenințate cu dispariția. De altfel, multe au dat faliment atunci. Nivelul de trai scăzuse enorm față de anul 1989. Românii erau mult mai săraci și extrem de nemulțumiți. Sindicatele galbene blocau privatizarea. Iar minerii conduși de Miron Cozma amenințau nu numai prin vorbe, ci și prin fapte cu disoluția statului. În plan extern, eram captivi aproape în totalitate Moscovei, pentru că așa ne lăsase regimul Iliescu, și aveam un cumplit război la granița de Vest. În aceste condiții, administrația Constantinescu, de fapt extraordinara voință a unui singur om, care și-a sacrificat deliberat în acest scop cel de-al doilea mandat, a întors literalmente istoria.
Să avem luciditatea să-l comparăm pe Emil Constantinescu nu cu Ion Iliescu, care nu reprezintă altceva decât un dramatic și jalnic trecut comunist, ci cu ceilalți doi președinți pe care i-am avut, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. În timp ce Constantinescu s-a consacrat binelui și viitorului României, și în condiții vitrege și-a dus lucrarea la bun sfârșit, Traian Băsescu, om din interiorul sistemului, nu a avut alt obiectiv decât acela de a încăleca serviciile secrete, Justiția, celelalte puteri ale statului, cu singurul scop de a dobândi pentru sine și pentru gașca lui mai multă putere. Nimic pentru țară. Totul pentru sine și pentru clanul său.
Și, iată, a urmat Klaus Iohannis. Vă rog să faceți o comparație și să puneți în antiteză raporturile pe care președintele Klaus Iohannis le are cu omologii săi euroatlantici, cu relațiile construite de Emil Constantinescu cu mai marii vremii. În prima imagine vom vedea lipsă de demnitate, slugărnicie, subordonare și o tendință constantă de a subordona interesul național intereselor altor națiuni. A făcut vreodată așa ceva Emil Constantinescu? Descoperim în comportamentul său vreun act oricât de mic de umilință? A sacrificat el vreodată interesele națiunii române în beneficiul altor state? Alex Mihai Stenescu nu a găsit așa ceva, deși este singurul istoric care a deschis și a cercetat și arhivele prezidențiale și alte arhive.
Exemplul lui Emil Constantinescu îl umilește pe Klaus Iohannis. Și ar trebui să-i dea de gândit. Mai are încă la dispoziție un interval mai lung de timp și condiții infinit mai bune decât a avut la dispoziție Emil Constantinescu. Dacă are un minimum de demnitate, dacă mai tresare în el vreun sentiment de patriotism, dacă mai există vreo zonă a conștiinței care este încă trează în Klaus Iohannis, lecția pe care i-o dă peste vremuri Emil Constantinescu ar trebui să-l electrocuteze.
Sorin Rosca Stanescu
Actualitate
Fortăreața Australiană: Noua strategie industrială care rescrie regulile apărării la Antipozi
Australia a lansat o strategie revoluționară, marcând cel mai recent efort de a-și consolida baza industrială de apărare suverană. Documentul, intitulat Strategia de Dezvoltare a Industriei de Apărare (DIDS), declanșează o reformă profundă a modului în care statul va dezvolta și achiziționa platforme militare în anii următori, adaptându-se unui context global tot mai volatil.
Infuzie de capital pentru inovație: Miza pe sectorul IMM-urilor
Un pilon central al noii strategii este investiția direcționată către sectorul privat. Guvernul a anunțat suplimentarea cu 80 de milioane de dolari australieni a programului de granturi pentru dezvoltarea industriei de apărare, ridicând plafonul total la 250 de milioane de dolari până în 2030. Această mișcare este concepută pentru a permite companiilor mici și mijlocii să inoveze, să extindă producția și să creeze locuri de muncă, oferind în același timp capacitatea de a scala soluțiile tehnologice conform cerințelor armatei.
„Cazul pentru o bază industrială suverană puternică nu a fost niciodată mai clar”, au subliniat oficialii guvernamentali, punctând necesitatea ca Australia să poată fabrica și susține echipamentele esențiale exact acolo unde și când este nevoie de ele.
Ghost Shark și ofensiva exporturilor: De la subutilizare la lider global
Strategia vizează, de asemenea, revitalizarea unui fond de 3 miliarde de dolari destinat sprijinirii exporturilor, un instrument considerat „subutilizat” de la înființarea sa în 2018. În centrul acestei noi ofensive comerciale se află vehiculul subacvatic autonom Ghost Shark, construit de Anduril, care a fost desemnat drept o capacitate de export prioritară.
Pe lângă promovarea tehnologiei pe piețele externe, marile companii contractante vor fi acum obligate prin lege să se implice activ în creșterea forței de muncă specializate din Australia, punând un accent deosebit pe programele de ucenicie și formare profesională.
Reforma structurală: Adio întârzierilor și depășirilor bugetare
Poate cea mai radicală schimbare este înființarea Grupului de Livrare a Apărării, o entitate care, în decurs de un an, se va transforma într-o agenție mamut. Aceasta va fuziona grupurile existente pentru achiziții, armament și construcții navale, într-o încercare de a corecta deficiențele sistemice care au dus, în trecut, la proiecte livrate cu întârziere și costuri mult peste așteptări.
Obiectivul final este construirea unei organizații de apărare mai agile și disciplinate, capabile să răspundă provocărilor strategice ale viitorului. Prin această resetare, Australia își propune să treacă de la un sistem birocratic greoi la unul bazat pe rezultate și responsabilitate, așa cum o cere actualul mediu de securitate.
Actualitate
Miza avioanelor F-35: De ce apropierea dintre Donald Trump și Recep Tayyip Erdogan alarmează experții în securitate
Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, pare hotărât să folosească viitorul summit NATO din Turcia pentru a impresiona Washingtonul și Bruxelles-ul. Pregătirile sunt în plină desfășurare, iar oficialii de la Ankara mizează tot mai mult pe relația personală dintre Erdogan și președintele Donald Trump. Obiectivul principal este clar: reintegrarea Turciei în programul avioanelor de luptă F-35, o mișcare ce ar marca o victorie majoră pentru industria de apărare turcă.
Semnale ambigue de la Casa Albă: Donald Trump promite să îl facă „fericit” pe liderul turc
Campania de lobby a Ankarei pare să dea deja roade. Recent, în Biroul Oval, Donald Trump a sugerat că ar putea „face ceva” pentru a-l mulțumi pe Erdogan în privința avioanelor F-35, în timp ce vicepreședintele J.D. Vance a confirmat că Pentagonul analizează căile legale pentru a debloca această situație. Totuși, această deschidere bruscă stârnește controverse aprinse în rândul analiștilor care consideră că o astfel de decizie ar fi o eroare strategică majoră.
Motivul de îngrijorare este simplu: sub conducerea lui Erdogan, Turcia a cultivat relații strânse cu adversarii tradiționali ai Americii, precum Rusia, Hamas și China. Un stat care oscilează între tabere nu poate fi considerat un custode de încredere pentru cea mai avansată tehnologie aviatică a Statelor Unite.
Pericolul tehnologic: Umbra sistemului rusesc S-400 planează asupra securității NATO
Excluderea Turciei din programul F-35 în 2019 nu a fost o decizie arbitrară, ci o necesitate după achiziționarea sistemului rusesc de rachete S-400. Riscurile rămân aceleași și astăzi. Operarea simultană a avioanelor F-35 și a sistemelor S-400 pe teritoriul turc ar putea permite Moscovei să colecteze date critice despre vulnerabilitățile aeronavelor americane. Într-o eră a cooperării militare strânse între Rusia, China, Iran și Coreea de Nord, orice detaliu tehnologic compromis ar putea pune în pericol nu doar piloții americani, ci și întreaga rețea de parteneri NATO.
Legăturile cu Hamas și China: O agendă divergentă față de interesele occidentale
Dincolo de disputa militară cu Rusia, comportamentul politic al Ankarei ridică semne de întrebare serioase. Susținerea declarată a lui Erdogan pentru gruparea Hamas, în special după atacurile din 7 octombrie asupra Israelului, contravine flagrant poziției aliaților occidentali. Mai mult, expansiunea influenței chineze în infrastructura digitală a Turciei și participarea acesteia ca partener de dialog în Organizația de Cooperare de la Shanghai demonstrează o dorință de „autonomie strategică” care subminează coeziunea alianței.
Barierele legale: Congresul american ar putea bloca planurile administrației
Chiar dacă Donald Trump dorește să prioritizeze relația personală cu „respectatul” lider turc, legea americană impune obstacole stricte. Reglementările CAATSA și normele bugetare pentru apărare interzic transferul tehnologiei F-35 atâta timp cât Turcia deține sistemul S-400. În acest context, este de așteptat ca membrii Congresului, din ambele partide, să se opună oricărei tentative de a ignora aceste prevederi legale, cerând în schimb o monitorizare riguroasă a cooperării Turciei cu axa Moscova-Beijing.
Actualitate
Rocket Lab achiziționează Iridium: O mișcare decisivă pentru a deveni liderul integrat al apărării spațiale
Într-o tranzacție care marchează apogeul unei strategii de expansiune de cinci ani, Rocket Lab a anunțat achiziționarea furnizorului de comunicații prin satelit Iridium. Această fuziune transformă compania dintr-un simplu furnizor de servicii de lansare într-un gigant tehnologic integrat pe verticală, capabil să ofere soluții complete pentru piața de apărare și servicii spațiale.
O strategie de cinci ani care culminează cu o achiziție istorică
Tranzacția oferă Rocket Lab o prezență imediată în domeniul aplicațiilor bazate pe sateliți, realizând viziunea pe termen lung a fondatorului său, Sir Peter Beck. Prin această mutare, compania nu mai depinde doar de fabricarea și lansarea rachetelor, ci trece către un model de business bazat pe venituri recurente din servicii de date. Integrarea patrimoniului tehnologic al Iridium cu capacitățile de producție ale Rocket Lab promite să deblocheze piețe complet noi, sub conceptul de „spațiul ca serviciu” (space as a service).
Tehnologii critice pentru viitorul apărării și comunicațiilor
Dincolo de conectivitatea globală, această achiziție vizează dezvoltarea unor capacități esențiale pentru securitatea națională. Printre aplicațiile vizate se numără accesul la internet din spațiu, conexiunea directă către dispozitive mobile (direct-to-device) și sisteme avansate de poziționare, navigație și cronometrare (PNT). Acestea din urmă sunt de un interes vital pentru Space Force, oferind alternative la sistemele GPS tradiționale, care sunt vulnerabile la bruiaj în zonele de conflict.
Neutron și Electron: Pilonii infrastructurii orbitale
Pentru a susține această nouă rețea, Rocket Lab mizează pe flota sa de rachete. Vehiculul de transport greu Neutron, programat pentru lansare la finalul acestui an, este considerat soluția ideală pentru reaprovizionarea și desfășurarea noilor constelații de sateliți. În paralel, racheta Electron va continua să fie utilizată pentru lansarea rapidă a demonstratoarelor tehnologice, permițând o inovare accelerată.
Un arsenal de achiziții pentru dominația digitală a spațiului
Succesul de astăzi este rezultatul unei campanii agresive de achiziții începute în 2020. De la specialiști în hardware precum Sinclair Interplanetary, până la experți în robotică (Motiv Space Systems) sau sisteme laser de comunicare (Mynaric), Rocket Lab și-a construit metodic capacitatea de a construi, lansa și opera propriile vehicule spațiale. Această independență tehnologică îi permite să concureze direct cu jucători majori precum SpaceX sau Blue Origin pentru contracte militare de miliarde de dolari, consolidându-și poziția ca partener strategic de elită pentru Departamentul Apărării.
-
Exclusivacum 2 zileCursa rușinii la Penitenciarul Tulcea: doi deținuți la atac, trei ofițeri la fugă, o singură poartă cu coloană vertebrală (Documente)
-
Exclusivacum 2 zile„Abonamentul la șmecherie”. Cum își făceau plinul la buget familia comisarului‑șef Popescu – «Grădinița de cadre» IPJ Prahova (XVI)
-
Exclusivacum 2 zileAlarmă la IPJ Prahova: dosarele penale ascunse prin sertare cer aer și cătușe– «Grădinița de cadre» IPJ Prahova (XVII)
-
Exclusivacum 5 zileCând poliția fuge de propriile cuvinte: Sindicatul Diamantul îi dă în judecată să afle ce a vrut să spună Drăgan
-
Ancheteacum 5 zileElena Udrea, ironie devastatoare după nominalizarea lui Siegfried Mureșan: „L-am pus pe listă la rugămintea Elenei Băsescu și pe banii lui Pinalty”
-
Exclusivacum 2 zileRepublica Foișoarelor Unite: ANP regionalizează hărți, dar nu vede gardul din fața nasului
-
Featuredacum 5 zileRăzboi total la Apele Române: Ministrul Diana Buzoianu, acuzată de „sclavagism modern” și „minciuni ordinare” de către sindicaliști
-
Exclusivacum 3 zileMafia de la Volan”: Cum ar fi fost jefuit IGPR la carburant și piese, sub semnătura Prim‑ministrului și sub nasul “șefilor cu ochii închiși”



